Creatie si restaurare in dogmatica ortodoxa

[altmariustotal ortodox]

Creatie si restaurare in dogmatica ortodoxa

 

Primul termen, cel de creatie este utilizat in dogmatica la capitolul de cosmologie si prin el crestinismul se deosebeste de religiile panteiste, con­form carora lumea este vesnica la fel ca Dumnezeu, cu care, in fond, se amesteca sau se contopeste. Dimpotriva, pentru religia crestina, lumea are un inceput, care consta in actul aducerii ei la existenta, actul creatiei, deter­minat doar de vointa libera a lui Dumnezeu si motivat de bunatatea nesfar­sita a Lui. Daca in privinta Creatorului trebuie respinsa orice umbra de ne­cesitate interna, care duce inevitabil la panteism, in ceea ce priveste opera creata, aceasta este chemata sa participe la libertatea Creatorului, intelegandu-se in primul rand fapturile rationale, cele nevazute (ingeri) si cele vazute (oamenii). Dar nici faptura necuvantatoare nu este cu totul nelibera, pentru ca datorita rationalitatii imprimate in ea de Logosul divin creator, prin faptul ca poate fi modelata, este inscrisa in circuitul liber al dialogului dintre om si Dumnezeu. Cosmologia ortodoxa considera ca "lumea si omul se misca, pentru ca tind spre o tinta desavarsita, pe care nu o au in ei". Aceasta miscare nu are conotatii evolutioniste, caci cosmosul in totalitatea lui, dar si in fiecare din componentele sale, nu se misca de la sine, si nici nu face aceasta din eternitate, caci a fost creat in timp sau odata cu timpul. In loc de evolutionism materialist noi afirmam un dinamism cosmic si uman, cu un dublu fundament: pe de o parte miscarea pe care nu si-au dat-o omul si cosmosul, ci au primit-o de la cauza, care i-a adus la existenta si care indica faptul ca nu au desavarsirea in ei, ci aceasta se afla in Dumnezeu, catre care ei tind; pe de alta parte harul divin sau energiile necreate, care, impartasindu-se din primul moment fapturii create, manifesta neincetat apelul prin care Dumnezeu atrage spre Sine creatia, dar si puterea, care in­tareste creatia in urcusul ei spre Creator. Am afirmat prin aceasta, insa, existenta a doua miscari, la confluenta carora se afla omul si cosmosul: una a omului, avandu-si cauza in vointa Creatorului, adica a lui Dumnezeu - Sfanta Treime si una necreata, izvorata din insasi Fiinta Lui, caci de acolo vin la noi energiile divine necreate, expresie a iubirii, dar si a purtarii Lui de grija, adica a Proniei Sale neincetate.

 

Se mai impune o precizare: daca actul primordial al creatiei apartine total si exclusiv lui Dumnezeu, actul miscarii desavarsitoare sau al creatiei continue, este un act sinergie, implicand ambele vointe, divina si umana, si ambele lucrari, corespunzatoare celor doua vointe. Tocmai in aceasta se descopera demnitatea la care este chemat omul: sa fie nu numai partener de creatie cu Dumnezeu, modeland lumea in nesfarsite chipuri, ci si sa se zi­deasca pe sine, desavarsindu-se, dar nu prin sine sau de unul singur, ci prin puterea, vointa si intelepciunea lui Dumnezeu, pe care Acesta i le imparta­seste, cu conditia ramanerii in comuniune cu El.

 

Creatia intreaga, om si cosmos, a iesit din mainile Creatorului, foarte buna " (Fac. 1,31); cu toate acestea, nu peste mult timp, in sanul ei isi face aparitia o miscare negativa, contrara vointei lui Dumnezeu, prin eare.se va "intrupa" raul, in dublu sens: spiritual si material. Cum poate fi explicata aceasta aparitie neasteptata, de vreme ce Dumnezeu a creat o lume foarte buna? Raspunsul este complex, asa cum complexa este si realitatea creata a lumii, care poarta in sine nu numai inteles si ratiune, ce descifreaza acest inteles, ci si o taina adanca si apofatica: persoana umana. Fara taina liber­tatii persoanei umane, in care consta maretia acestei fiinte dar, paradoxal, si posibilitatea caderii ei sub rationalitate, nu poate fi inteles momentul nefericit al raului adamic, materializat in vointa umana ce alege, in mod liber, o alta cale spre desavarsire. Asadar, libertatea umana, care pentru a se con­solida sau pentru a se fixa total in facerea binelui si evitarea raului, avea nevoie de un examen, de o incercare, din care sa iasa intarita, nu atat prin ea insasi, cat prin puterea dumnezeiasca pe care ar fi pus-o in lucrare, avea sansa sa se uneasca cu libertatea lui Dumnezeu, depasind relativizarea fiin­tei create, izvorate din nimic. Adam n-ar fi trebuit sa uite ca "starea de de­venire sau starea temporala in care a fost pusa creatia prin inceputul ce i s-a dat, trebuia sa ramana in legatura cu eternitatea lui Dumnezeu", pentru a ajunge la starea de perfectiune absoluta, inteleasa atat ca dar al lui Dum­nezeu, cat si ca efort propriu, concretizat, desigur, intr-o maniera sinergica.

 

Dar misterul pervertirii naturii umane si, in solidaritate cu ea, si a naturii cosmosului, nu poate fi elucidat pe de-a intregul, daca se omite o a doua cauza, de data aceasta exterioara omului: pervertirea unei parti din lumea spi­ritelor nevazute, create si ele de Dumnezeu cu aceeasi libertate si, implicit, cu posibilitatea alegerii intre bine si rau. Vointa acestor spirite, afirmata gresit, impotriva planului lui Dumnezeu, va prabusi aceste fapturi rationale intr-o lume separata definitiv de comuniunea cu Creatorul lor, inspirand in rau sensibilitatea si mintea primilor oameni.

 

Aceste doua cauze, una interioara si alta exterioara omului, au fost de­finite de catre Sfintii Parinti drept slabiciunea mintii si sfatul vrajmasului. Numai conjugate ele au putut conduce la compromiterea destinului uman si cosmic, dar nu una totala, ci una relativa, asa cum relativa a fost si per­fectiunea initiala sau primordiala a creatiei.

 

Al doilea termen, cel de restaurare, este tot atat de important si sem­nificativ in teologia dogmatica ortodoxa, ca si termenul de creatie. El este nemijlocit legat de primul termen, indicand faptul ca odata intrat raul in creatie, aceasta avea nevoie de o interventie, la fel de importanta, a lui Dumnezeu, pentru a putea fi adusa la starea ei initiala sau pentru a fi restau­rata. Daca raul a putut fi produs de om, cum anterior fusese comis de Lucifer, vindecarea lui nu mai statea in puterea omului; de aici si necesita­tea interventiei divine.

 

Aceasta interventie va fi, insa, nu dintr-o necesitate interna a lui Dumnezeu, ci, intocmai ca si in primul caz, al creatiei si va iz­vori din aceeasi iubire libera a Preasfintei Treimi, pe care rautatea fiintelor create n-o poate atinge si nici opri in vreun fel. Doua lucruri se impun a fi precizate, in acest context: Dumnezeu-Creatorul, daca a fost liber sa creeze un cosmos material si umanitatea in interiorul lui, este absolut liber si in acelasi timp atotputernic sa actioneze asupra creatiei Sale, fara ca prin aceasta El sa intre intr-o devenire ontologica, adica sa se schimbe in fiinta Sa, ori in Persoanele care detin aceasta fiinta divina, ci manifestandu-se prin lucrarea Sa cea necreata, care este, concomitent, unita si distincta de Fiinta si de Persoane. Al doilea lucru, tot atat de important: fara sa li se anuleze libertatea de actiune si fara sa li se anuleze identitatea proprie, fap­turile rationale, in masura in care se deschid, liber si constient, interventiei binevoitoare si de viata datatoare a lui Dumnezeu, pot fi restaurate, adica reconfigurate din interior, dupa chipul vesnic sau modelul necreat si ne­schimbat al tuturor, care este Fiul lui Dumnezeu, Logosul sau Ratiunea Ta­talui in care sunt ascunse ratiunile tuturor celor create. Tocmai de aceea s-a intrupat El si nu alta Persoana a Sfintei Treimi, pentru ca asa cum toate au venit la existenta prin El (Col. 1, 16), tot prin El sunt restaurate, am putea spune chiar create din nou, fiind intarite in ratiunea sau sensul lor, prin pu­terea Duhului Sfant, pe care o impartaseste Iisus Hristos dupa invierea Sa.

 

Restaurarea omului, tema despre care marele nostru dogmatist, Parin­tele Staniloae, a tratat in lucrarea sa aparuta in anul 1943 (Iisus Hristos sau restaurarea omului), nu poate fi explicata si intelelasa decat din perspec­tiva hristica. Pentru ca noi, urmasii lui Adam, sa putem fi restaurati, adica readusi la. frumusetea cea dintai, Fiul lui Dumnezeu a primit in ipostasul Sau divin si vesnic, in modul cel mai apofatic cu putinta, firea sau natura omeneasca, impreuna cu vointa si lucrarea, ce ii apartin, si a lucrat efectiv asupra lor, cu lucrarea Sa dumnezeiasca. Prin faptul ca pentru prima data in istoria omenirii aceasta fire nu mai apartine unui "ipostas uman auto­nom, care sa o poata activa in sens individualist, ci unui Ipostas divin, Care nu activeaza niciodata vointa umana impotriva naturii umane, aceasta din urma revine la autenticitatea si deplinatatea ei".

 

Reunificata in interior, firea umana reinnoita se poate deschide in mod unitar si total spre comuniune cu Dumnezeu, astfel incat ratiunea ei sa fie luminata de ratiunea dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu, vointa ei sa fie intarita de vointa Lui divina, lucrarea ei sa fie patrunsa si amplificata de lucrarea sau energia Lui cea necreata, care apartine, in acelasi timp, si Du­hului Sfant. Intr-un cuvant, firea umana in intregimea ei, suflet si trup, prin unirea ipostatica savarsita in Persoana Mantuitorului Iisus Hristos, se deschide obiectiv sau virtual pentru toate persoanele umane, catre orizon­tul infinit al vietii divine cu toate posibilitatile libertatii divine, fara sa fie anulata, ci implinita in aspiratia ei.

 

Creatie, restaurare, indumnezeire

 

Desi sunt extrem de importante pentru dogmatica ortodoxa, asa cum am specificat anterior, notiunile de creatie si restaurare nu-si pot releva bogatia de sensuri si nuante, fara a fi raportate la intregul plan al iconomiei divine, gandit din vesnicie si aplicat in timp, conform sfatului voii Sale: Acest plan prevedea ca omul sa se impartaseasca sau sa participe la viata de comuni­une a Prea Sfintei Treimi, ceea ce presupune atat eternizarea lui ca persoana, cat mai ales indumnezeirea lui, adica ridicarea la o stare calitativ noua, ase­manatoare cu cea a lui Dumnezeu, in termeni specifici, trecerea de la chipul lui Dumnezeu la asemanarea cu El. Aceasta trecere, acest Pasti, trebuie sa se implineasca cu Dumnezeu, prin Dumnezeu si in Dumnezeu.

 

Scopul final al creatiei, ulterior al restaurarii ei, indumnezeirea, ne descopera faptul ca, om si cosmos, nu-si au finalitatea in sine, nu sunt si nu pot deveni complet autonome, ci ratiunea existentei lor sta in ascendenta catre planul necreat, supranatural, al lui Dumnezeu, catre o viata de comu­niune desavarsita cu El. Din punct de vedere dogmatic, toata existenta creata este teonoma sau teocentrica, fapt care, departe de a-i diminua va­loarea si unicitatea, are darul sa le confirme si sa le promoveze, in timp si in vesnicie. Dar, pentru implinirea acestui deziderat, ea, creatia, trebuie sa stea necontenit "cu fata" spre Dumnezeu, in relatie dialogala cu El, raspunzand apelului Sau tainic si primind, in dar, tot mai multa viata sau o tot mai con­sistenta stabilitate in adevar si iubire. Aceasta stabilitate dinamica nu va fi atinsa, insa, in mod deplin, decat la instaurarea plenara a imparatiei lui Dumnezeu, in cerul si pamantul innoite, atunci cand restaurarea celor cre­ate va fi fost implinita in puterea Duhului Sfant. Daca dinamismul miscarii in istorie spre Dumnezeu, care trebuie sa angajeze creatia pe un drum ascendent, se datoreaza atat harului divin, cat si efortului uman, in celalalt plan al existentei, cel necreat si vesnic, in care ea va fi ridicata, doar harul va continua sa lucreze, apofatic, indumnezeirea nesfarsita a noastra, efor­tul fiind depasit, chiar daca miscarea sau drumul spre adancul comuniunii Prea Sfintei Treimi nu va inceta niciodata.

 

Efortul ce caracterizeaza acum procesul teandric al restaurarii creatiei trimite insa la starea de jertfa pe care umanitatea, urmand modelul unic al Mantuitorului Hristos, trebuie sa si-o asume pana la capat. Fara jertfa de sine, restaurarea este imposibila, fiindca raul a afectat, desi nu total, dar su­ficient de profund, firea umana si prin ea sau pentru ea si cealalta parte a creatiei, cea neinsufletita, dar nu lipsita de rationalitate.

 

De jertfa trebuie sa amintim, insa, din chiar momentul creatiei, caci ea isi are originea in Dumnezeu, chiar daca nu in forma dureroasa pe care o simtim noi dupa cadere. Dumnezeu creeaza daruindu-Se, adica jertfindu-Se, pentru ca darul este continutul jertfei. Iar daruirea de sine urca chiar pana la nivelul apofatic al relatiilor perihoretice ale Persoanelor Sfintei Treimi, Care isi daruiesc Una Alteia viata sau fiinta si puterea, chiar daca acestea le sunt comune din Unica sursa care este Dumnezeu-Tatal. In acest sens, dej dar, trebuie sa se manifeste si jertfa noastra umana, pentru ca noi, primind darul existentei noastre si lumina de la Dumnezeu, trebuie sa il intoarcem, purtand pe el imprimat chipul nostru uman, adica al efortului nostru, care fructifica talantul. Numai ca, dupa cadere, aceasta reciproca daruire, dintre Dumnezeu si om, este marcata din latura umana, de retinerea egoista cau­zata de pacat, peste care se poate trece doar prin asumarea jertfei, ca re­nuntare, uneori dureroasa, totdeauna dificila, a ceea ce pare ca ne apartine in mod exclusiv.

 

Asadar, restaurarea implica jertfa, singurul drum si mod de a ajunge la indumnezeire, mai bine zis la inceputul ei care se petrece aici si acum in Biserica lui Hristos si a Duhului Sfant, cea care reprezinta umanitatea si creatia deja restaurate si angajate pe drumul jertfei si al indumnezeirii.

 

Darul si jertfa, care il insoteste, descopera lumea ca "un loc de intalnire si de lucru intre Dumnezeu si om: din partea lui Dumnezeu ca dar si din partea omului ca jertfa, ca nevointa. De aceea semnificatia intima a lumii este aceea de a fi creatie si dar, iar intelegerea ei reprezinta pentru om un apel la creatie si la daruire".

 

Creatie si restaurare, intre catafatism si apofatism

 

Faptul ca lumea a fost creata si apoi restaurata de catre Dumnezeu il cunoastem din Revelatia divina si reprezinta o certitudine pentru credinta noastra. Aceasta certitudine nu echivaleaza, insa, cu o cunoastere pur ratio­nala, ce ar avea pretentia sa epuizeze continutul acestei realitati, care este lumea, gandita din veci si creata in timp de Dumnezeu. Ca si Dumnezeu, Autorul ei, lumea nu este numai Revelatie, ci si taina, si cu cat adancim cunoasterea ei, care este inseparabila de cunoasterea lui Dumnezeu, cu atat ii descoperim si cealalta latura, tainica sau apofatica, fundamentata pe Taina inexprimabila a lui Dumnezeu-Sfanta Treime. Aceasta viziune ambiva­lenta, proprie teologiei ortodoxe, este exprimata cel mai elocvent de catre parintele Staniloae, cel care considera omul si lumea drept "mistere si lumini nesfarsite, cand sunt vazute in unire cu Dumnezeu". Prima con­statare care se impune este aceea a necesitatii folosirii unui limbaj para­doxal sau antinomic in definirea omului si a lumii, si prin extensie, in de­finirea acrului si continutului creatiei si restaurarii, fie ca apartin lui Dum­nezeu, fie omului, sau amandurora, cum se intampla cel mai ades. Daca dimensiunea afirmativa sau catafatica este mai usor de explicat, cu toate ca si in acest caz ratiunea trebuie insotita de credinta si incalzita de iubire, dimensiunea apofatica impune nu doar o exprimare negativa, care in fond este tot intelectuala sau rationala, ci in special invita la o cunoastere prin experienta, dincolo de limitele conceptelor, cu ajutorul harului Duhului Sfant, care lumineaza din interior atat mintea omului, cat si ratiunile tainice ale lucrurilor. Acest apofatism cosmic si uman, departe de a reprezenta un obstacol in desfasurarea actului cunoasterii, care insoteste lucrarea cre­atoare sau cea restauratoare, constituie, prin prisma teologiei si a spiritua­litatii ortodoxe, o sansa de a nu aluneca in rationalism excesiv, considerand lumea drept un obiect fara sens iar omul, fara valoare. Dimpotriva, dimensiunea apofatica atesta faptul ca lumea nu poate fi redusa la dimensiunea ei sensibila, ci la aceasta se adauga cea inteligibila, care se exprima prin cea dintai si la amandoua, cea pnevmatica sau harica, ce insoteste din primul moment omul si cosmosul, cu scopul de a le angaja pe drumul sfinteniei si al indumnezeirii. Apofatica sau de negrait este prezenta proniatoare, mantuitoare si desavarsitoare a lui Dumnezeu in lume; apofatica este si lucrarea harului creator si proniator al Duhului Sfant, Cel care "pe cele cu lipsa le implineste" (Rugaciunea arhiereasca la Taina Hirotoniei) si le conduce pe toate spre desavarsire; apofatica este intr-o anumita masura materia cos­mosului si substanta spiritului creat asupra carora lucreaza sau restaureaza Dumnezeu si omul; nu in ultimul rand apofatica este experienta pe care o face omul insusi in ipostaza de creator si restaurator al operelor de arta, in­spirate de harul divin, ce poarta in sine imaginile tuturor frumusetilor gan­dite de Dumnezeu, har care fecundeaza geniul uman, deschis spre Dum­nezeu prin rugaciune. Aceasta impletire paradoxala dintre catafatic si apofatic, in fond intre creat si necreat, intre geniul uman si darul frumusetii divine se concretizeaza in sfintele icoane ortodoxe. Gandite si create in atmosfera de credinta si evlavie a Bisericii, ele se descopera nu atat vizita­torilor dintr-un muzeu, cat credinciosilor inchinatori in fata lor, ca surse de lumina si de taina. De lumina, pentru ca ele confirma existenta reala, istorica, mai intai a Fiului lui Dumnezeu inomenit, apoi a Maicii Domnului a sfintilor; in termeni dogmatici, ele detin o dimensiune anamnetica, de aducere aminte a lucrarii concrete a lui Dumnezeu in istorie. De taina, pentru ca ele marturisesc ca dincolo de ceea ce se contempla exista real ceea ce se crede si nu se vede, adica harul care transfigureaza si indumnezeieste, izvorator din fiinta lui Dumnezeu. Taina sau apofatismul icoanei consta si in faptul sacramental ca prin ea Duhul Sfant poate savarsi oricand minuni, adica acte de putere dumnezeiasca tamaduitoare de boli si suferinte. Prin aceasta se demonstreaza in cel mai inalt grad prezenta sfintitoare a luI Dumnezeu in creatia restaurata, simbolizata de sfintele icoane.

 

Cateva concluzii le consideram demne de a fi retinute in contextul ceor prezentate mai sus:

 

1. a) Daca omul este creator, trebuie sa stie ca mai intai Dumnezeu ester Creator si El i-a daruit puterea de a crea, adica de a modela cosmosul in conformitate cu ratiunile vesnice existente in Dumnezeu, al caror reflex sta ascuns in cosmos, asteptand sa fie descoperit de om. Calitatea pe care a primit-o omul de a fi creator este inscrisa in chipul divin din el si fara fructificarea ei nu poate ajunge laasemanarea cu Dumnezeu.

                  

1. b)Deoarece creatia are nu numai ca punct de plecare pe Dumnezeu, dar si punct de sprijin si mai ales punct final al existentei sale, fiind deci teocentrica si teonoma, omul creator se va inscrie in mod necesar, desi in deplina libertate, in directia ce Dumnezeu insusi a imprimat-o creatiei Sale, respectand rationalitatea ei interioara si frumusetea ei exterioara.

 

1. c) Atunci cand, dincauza rauluiontologic si moral, creatia se intineaza si se urateste, omul, adaugand puterii si geniului sau puterea si intelepciunea lui Dumnezeu, concomitent hristica si pnevmatica, se va stradui s-o restaureze, acest lucra fiind posibil din intreitul unghi de vedere: Dum­nezeu, om, creatie.

 

1. d) Adevarul, binele si frumosul, sadite de Dumnezeu in firea lucrurilor si in firea oamenilor, nu pot fi pastrate, promovate si, dupa caz, restaurate decat prinlucrarea sfintitoarea Duhului Sfant, manifestata in mod sacra­mental si eclesial, dupa chipul si din puterea Mantuitorului Hristos, Cel care, ramanand Cuvantul creator al Tatalui, S-a facut, din bunatate si drep­tate, Cuvantul restaurator al Tatalui, pentru ca in final sa Se arate drept Cu­vant judecator si rasplatitor al tuturor.

 

1. e) Frumusetea desavarsita, de nespus sau apofatica, a intregii creatii a lui Dumnezeu se va revela plenar in imparatia Prea Sfintei Treimi, pe un pamant innoit si transfigurat, avand imprimate in ea"slava si cinstea nea­murilor" (Apoc. 21, 26), adica tot ceea ce au creat nobil, frumos si duhov­nicesc oamenii din toate timpurile si din toate locurile, toate fiind luminate pentru eternitate de Soarele cel neinserat,Mantuitorul Iisus Hristos.

 

Pr. conf. dr. STEFAN BUCHIU