Cal bogat, cal sărac, pasc la porțile Europei.
Text: Domnica Macri
Fotografii: Dragoș Lumpan
Vreo douăzeci de călăreți în costume de gală s-au adunat în această dimineață de aprilie pe terenul de obstacole de la Corbeanca, lângă București, pentru a-și primi premiile: cupe și trofee din tablă strălucitoare și cam 80 de milioane de lei. A fost un concurs bun, spune lumea, cu premii mai generoase ca altă dată, fără ploaie, fără poticneli organizatorice și – dar asta nu mai e de mult o surpriză – fără spectatori sau aplauze. Sportivii, proprietarii, câteva rude de gradul întâi și băieții de la grajduri sunt singurii beneficiari ai spectacolului de forță și grație pe care îl oferă caii antrenați de-a lungul a sute de ore – elita celor 840.000 de cabaline ale României.
Mulți dintre caii premiați aici au fost cumpărați pe zeci de mii de euro din străinătate, dar majoritatea sunt născuți și „făcuți„ în România. Florin Codre, un sculptor care și-a dobândit notorietatea în Occident, bărbat impunător, cu păr și barbă cărunte, ochi aprigi și fire impetuoasă, este dedicat total visului său de a ameliora calul de sport românesc (CSR), o rasă încă deschisă, pe care unii o numesc „ghiveci” sau „corcitură”, alții simbol național.
Codre s-a întors în România după 1990 și a investit 85.000 de euro în cai, iar cu vânzările, care îi acoperă cam 10% din cheltuieli, merge de 15 ani în pierdere. În același timp, cu o investiție minimă, a pus pe picioare o mică crescătorie în Franța, unde, potrivit legii, crescătorul încasează pe toată durata vieții calului o primă de 6-15% din orice câștiguri obținute. Într-un răstimp de doar 7-8 ani, ferma franceză a devenit rentabilă. „Am vrut cu încăpățânare să creez o varietate competitivă din rasa națională” – încearcă el să explice demersul său românesc, aproape sinucigaș din punct de vedere financiar. „Puteam să obțin cai valoroși mai ușor, folosind armăsari importați, dar nu mai cream bazele unui brand. Am vrut să fiu un exemplu.”
Chiar dacă acum ne paște integrarea și o nouă lege a calului e gata să-și producă efectele, „pierdere” s-a dovedit a fi cuvântul-cheie în tot periplul meu prin lumea calului. În ograda altora însă caii pun în mișcare domenii vaste și prolifice, adesea în condiții naturale mult mai grele decât în România, fie ca mașini agricole ecologice, fie ca spectacol, parteneri de drumeție și sport. Cu exemplul lor în față, și unii investitori autohtoni au înțeles să treacă dincolo de simpla aritmetică, la calculele cu probabilități.
Ajungem la Brodina, la herghelia lui Codre din Bucovina, într-o seară de iarnă, după un drum de 10 ore cu mașina, iar proprietarul se oprește direct la grajdul iepelor: are de vizitat cei 14 mânji nou-născuți, care moțăie în rumegușul de la picioarele mamelor lor. Privesc cum proprietarul începe să-și măsoare din ochi „produșii” – cum sunt numiți în jargonul de specialitate acești pui cu boturi umede și ochi sfioși. Îmi spune care e frate cu care, cum li se numeau tații, bunicii și străbunicii, care pereche a dat cei mai buni mânji ori care au fost defectele unei împerecheri de acum cinci sau zece ani. Pe chipul meu începe să se aștearnă confuzia când ajungem în grajdul armăsarilor de prăsilă, dintre care unul este multiplu campion național și – deși nu e „făcut” la el în grajd – mândria lui Florin Codre. Lecția ameliorării rasei – pe care Codre personal o aplică mai mult după ochi și proporții artistice decât după principii științifice, spre indignarea generală – își găsește instantaneu drum spre mintea mea în clipa în care îl văd pe Agresor. Armăsarul de 17 ani parcă a mâncat jăratic. Nu e înalt, dar își ține capul sus și freamătă din nări, atent la tot ce e în jur, în timp ce aleargă în trap aristocratic prin boxa spațioasă, confirmând prin atitudine poveștile stăpânilor despre curajul și dorința lui de a concura. Contemplând toată această pepinieră nelucrativă, înțeleg că ameliorarea unei rase cabaline înseamnă selectarea, prin competiție, a unor cai cu stofă de campioni și folosirea lor ca armăsari de montă, generații de-a rândul. E nevoie de timp și de evitarea tentației de a obține câștiguri imediate. Iar Agresor e dovada vie că exemplarele excepționale scapă măsurătorilor standard și că selecția merită făcută pe principiul „dacă e învingător, e bun”, mai curând decât „dacă are 1,70 m, e bun”.
Cai de 1,70 și chiar mai înalți se află din belșug în hergheliile statului, unde cresc majoritatea cailor de rasă din țară. Gestiunea hergheliilor a fost preluată în anul 2002 de Regia Națională a Pădurilor – RNP. Pe atunci, prin grajduri bântuiau foametea și falimentul. Acum, Herghelia Jegălia, unde am venit să asistăm la clasarea cailor, e un loc cochet, unde cresc 279 de cai CSR. Prin fața comisiei de clasare defilează unul după altul exemplare frumoase, bine îngrijite, iar directorul hergheliei și medicul veterinar le prezintă „antecedentele”: ce fel de produși a dat o iapă, cum sare un armăsar sau cât de valoroși i s-au dovedit mânjii.
Decizia comisiei de clasare ia însă în calcul cu precădere înălțimea și alte cifre, devenite irelevante pentru caii de sport și pe care practica internațională le-a înlocuit cu rapoartele dintre diferitele dimensiuni, mai relative, dar mai grăitoare, după cum arată o analiză a Federației Ecvestre Române. Spune deputatul Attila Kelemen, vicepreședintele federației: „Nimeni nu mai crește astăzi cai cu centimetrul și cu zoometrul; sunt metode complet învechite.” Alte calități, precum motricitatea, echilibrul, funcționalitatea și previzibilitatea, nu figurează în tabelele oficiale, iar valoarea de concurs se măsoară prin câte un test de viteză sau sărituri desfășurat la herghelie – pentru că la asta se limitează viața competițională a multor cai de aici. Doar 70 de cai proprietate de stat participă la competițiile interne, iar în ultimul an RNP, care odată cu caii a preluat și un patrimoniu important de hipodromuri, manejuri acoperite și terenuri pentru obstacole, nu a găzduit totuși nicio competiție, deși, ca principal crescător, ar avea tot interesul să-și pună caii în valoare.
„Educația ultimilor 60 de ani a pus calul românesc într-o postură tristă.” – Attila Kelemen, inițiatorul Legii calului.
Și, cu toată intervenția statului, Jegălia nu stă pe roze: 100 de cai își primesc de la buget tainul de câte 75 de milioane de lei vechi pe an (cât să le acopere cheltuielile), dar ceilalți 180 sunt guri de hrănit, iar piața era, la finele lui 2005, în scădere dramatică. Poate de aceea mulți dintre caii mai bătrâni, care pentru un amator ca mine arătau excepțional, terminau clasarea cu mențiunea VS (valorificare/sacrificare), ceea ce însemna că puteau pleca la tăiat la prețul de 0,5 euro pe kilogram. După spusele directorului, aproximativ 5% din caii născuți în herghelie ajung la abator.
„Scopul nostru este ameliorarea cabalinelor din marea creștere – îmi repetă Gheorghe Mohanu, directorul Direcției de Creștere, Exploatare și Ameliorare a Cabalinelor, în biroul său de la RNP. Caii nu sunt și nu trebuie să fie rentabili.” Într-adevăr, RNP plătește din bugetul propriu peste 10 miliarde de lei anual, la care se adaugă subvenția de 6-7 miliarde. Situația financiară la sfârșitul lui 2005 arăta că activitatea de creștere a celor 14 rase și varietăți de cai înseamnă pentru ROMSILVA o pierdere de 40 de miliarde de lei.
Recent aprobata Lege a calului (ianuarie 2006) pune RNP în competiție deschisă cu crescători privați precum Codre, rezolvând astfel situația absurdă în care regia era și crescător, și evaluator al cailor. Acum există o Autoritate Hipică Națională (AHN), care să claseze toți caii de rasă. Iepele și armăsarii capabili să transmită calitățile superlative ale rasei pure, fie că se află în grajdul RNP, fie în cele private, vor intra în Herghelia Națională și vor primi subvenția de hrană.
Se va dovedi dacă sacrificiul bugetar de până acum s-a făcut pentru menținerea unui „patrimoniu genetic inestimabil, selectat și păstrat în rasă curată de peste 100 de ani” – după cum cred cu tărie mulți specialiști – sau dacă nu cumva el a alimentat mediocritatea, prin suprimarea oricărei concurențe.
Inițiatorul Legii calului este deputatul Attila Kelemen, un distins descendent din nobili maghiari, care afișează cu mândrie în parlament insigna Jokey Clubului. El însuși crescător și promotor al atelajelor ca sport oficial, Kelemen se opune privatizării hergheliilor. Ca majoritatea interlocutorilor mei, este de părere că odată privatizate, aceste instituții riscă să fie jefuite de terenuri și clădiri și să rămână în câțiva ani fără niciun cal. Soluția este crearea unui mediu concurențial.
Legea este o șansă pentru crescătorii privați, care – fie că au simțit oportunitatea economică, fie că au avut, pur și simplu, bani de cheltuit – s-au înmulțit sensibil în ultimii ani. Nu e nevoie decât de cinci iepe și un armăsar cu pedigree ca să te poți numi proprietar de herghelie. Dar, după cum spunea președintele Autorității Hipice, Robert Barta, la câteva zile după numirea sa, „trebuie să vedem efectiv cum stăm cu caii, pentru că nimeni nu știe exact câți cai de rasă sunt în sectorul particular”.
La Întorsura Buzăului, polul frigului din România, veterinarul Tiberiu Hermenean își crește cei 14 cai într-un grajd construit pentru 100. Tibi e președintele Asociației Crescătorilor de Lipițani – recunoscută internațional și foarte activă (organizează concursuri, sesiuni de pregătire cu instructori străini), ceea ce se vede și din rezultate: atelajele românești au ocupat locul 8 mondial, cel mai bun rezultat în sportul ecvestru după decenii. Fondată în anul 2000, cu 5 membri, ea numără acum 40 de crescători și peste 300 de cai – și e o bună premisă pentru clasarea disciplinată a cailor din această rasă. Ajungem la Tibi acasă într-o seară târzie de noiembrie, când bruma confirmă renumele polar al locului; căldura casei e însă revigorantă. Nu e greu să-ți dai seama că aici discuțiile despre hipism nu sunt rezervate reporterilor: toată viața familiei se învârte în jurul cailor, fiul de 11 ani se antrenează cu tatăl la atelaje, prietenii sunt și ei crescători și, când se adună laolaltă, dezbat teme cabaline. Dar economia din Întorsură nu merge prea încurajator, și asta nu doar pentru proprietarii de herghelii: motelul din localitate se deschide special pentru noi, unici vizitatori, iar dimineața orășelul pare total amorțit. Șomajul e în creștere și nici buletinul meteo nu e de natură să dea mari speranțe turismului, fie el ecvestru sau nu. Susținut financiar, entuziasmul debordant al lui Tibi Hermenean ar putea totuși să înfrângă vicisitudinile economice, pentru că – după cum spune el -„din cai poți trăi bine dacă îți poți permite să aștepți”.
Dacă în cazul cailor de rasă Legea calului promite să facă ordine și aplică importante capitole din legislația europeană (creând un act de identitate standard al cabalinei de rasă), mai puțin clar este ce rezolvă ea pentru caii din gospodării, care reprezintă cam 95% din efectivul național. Președintele Autorității Hipice mi-a vorbit despre o viitoare „evidență a cailor jumătate sânge”, explicând că, în patru generații, orice corcitură poate fi absorbită în rasă dacă se împerechează numai cu rasă pură. Rasă înseamnă valoare și orice țăran ar prefera să aibă în bătătură o pereche de cai de 20 de milioane, care mănâncă la fel și trag de două ori mai bine decât unii de trei milioane. Drumul până la o astfel de reușită este însă presărat cu obstacole, dar mai ales cu multe necunoscute.
Prima necunoscută este cine o să aplice legea. Ea îi obligă pe gospodari să-și împerecheze caii de muncă numai cu exemplare autorizate, pentru a purifica sângele și a obține cai mai buni. Amenzile merg până la 50 de milioane de lei – și, spre deosebire de cele prevăzute anterior (Legea zootehniei, nr. 72/2002), li se aplică și proprietarilor de iepe – ușor de depistat în momentul în care au în grajd sau încearcă să vândă la târg un mânz „din flori”. Numai că prevederile Legii zootehniei, care aveau același scop – să oblige țăranul să folosească armăsarii puși la dispoziție gratuit de către stat – nu au fost niciodată aplicate. Nimeni nu a sancționat vreodată vreun gospodar pentru că armăsarul lui a însămânțat fără voie iepele din sat, deși, pipernicit și deșelat cum era, ar fi trebuit castrat.
De ce nu s-a aplicat legea? În primul rând, armăsarii de montă publică, cei care ar fi trebuit să împrospăteze sângele calului comun românesc, au acoperit numai 14% din necesarul de masculi de reproducție spun cifrele RNP. Un motiv a fost răspândirea virulentă a anemiei infecțioase ecvine (AIE) în peste 10 județe, unde s-a instituit carantină. Motivul-cheie a fost însă un ordin ministerial, care a creat condiții extrem de dificile pentru organizarea stațiunilor de montă, reducându-le drastic numărul. După cum conchide directorul adjunct al Agenției Naționale pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie (ANARZ), Cristinel Șonea, „legile descurajatoare, lipsa de interes a autorităților locale (primării, prefecturi), lipsa de cultură a gospodarilor, care mai pun caii de montă și la muncă sau nu îi îngrijesc corespunzător, și teama de boli” au făcut ca programul de ameliorare să înregistreze un răsunător eșec de 86%.
Unii gospodari nu așteaptă să vină statul să le amelioreze caii. În grajdul lui Vasile Hasna, din comuna bucovineană Straja, ronțăie la grăunțe trei cai o frumusețe, toți dresați. Straja e renumită pentru cai și țăranii se fălesc cu animalele lor de tracțiune, cumpărate dinspre părțile Aradului (unde herghelia RNP crește semigreul românesc). Nea Vasile îmi explică cum se face „ameliorarea” după rețetă bucovineană și constat că țăranii știu să evite consangvinizarea (împerecherea în familie, care duce la degenerarea rasei) și că sunt atenți la diversele tipuri de performanță: „Nimeni nu se uită la hârtii: îi vezi pe câmp, la lucru, care cum trage, și dacă-i inimos și puternic, da’ ascultător, atuncea-i bun.” De Legea calului n-a auzit, dar mă roagă să-i fac un rezumat și, după ce mă ascultă, conchide ferm: „O să ne cam încurce.”
Legea calului nu are prevederi pentru oameni ca Hasna și consătenii lui. Deși pricepuți la cai și probabil în posesia unui material genetic excelent, ei se vor alege doar cu amenzi usturătoare dacă nu se conformează birocrației. O soluție ar putea fi găsită, crede Florin Codre, și el membru în Consiliul Autorității Hipice. „Un șef bun al AHN va organiza în fiecare din cele zece zone din teritoriu concursuri, de două ori pe an, cu premii substanțiale, ca să atragă gospodarii cu cei mai frumoși cai, iar câștigătorii vor primi pe loc hârtii de montă.” Desigur, legislația nu prevede – după cum nici nu interzice – un astfel de procedeu. Ea lasă însă zone albe, nerezolvate, la bunul plac și inspirația factorului de decizie.
Cu toate că am pus aceleași întrebări în gospodării din multe zone ale țării, singurul loc în care ideea de lege, de regulă, a avut vreun ecou a fost Șinca Nouă, probabil nu degeaba ridicată la rang de „sat european”. La Gheorghe Mușina în ogradă se află un cal zdravăn și un tractor nou-nouț, luat așa, de fală, că motorina costă. „E 100 de milioane un tractor și 20 de milioane un cal bun, și nici nu trebuie să scoți bani din buzunar să-l hrănești. Noi lucrăm pentru ei și ei lucră pentru noi” – spune gospodarul. Mușina a făcut socoteala: satul are cam 230 de cai. „Da’ multe gloabe: catâri, urâți de tot, fac de rușine zona” – se înflăcărează el. Și nu e singurul care se declară în favoarea Legii calului: e bine ca armăsarul de montă să fie de rasă. „De ce să nu faci un lucru bun dacă poți. Să ieși cu calu’ pe poartă și să se uite toți” – spune Eugen Itu, proprietarul a trei cai.
Cai gloabe, cai bolnavi… nu cea mai bună carte de vizită pentru satele românești, care se pregătesc să facă saltul european. Cu capitolul veterinar aflat printre punctele nevralgice ale integrării, România rurală se prezintă slab informată și subdezvoltată. Asta afectează și calul – a constatat Liga Internațională pentru Protecția Cailor (ILPH) după doi ani de documentare pe teren. Organizația caritabilă britanică a găsit puține cazuri de cruzime sau abuzuri deliberate împotriva animalelor, dar multă sărăcie și ignoranță.
Ignoranța are cauze istorice: comunismul a vânat proprietarii de cai și a trimis animalele din bătătură la CAP, să fie ale nimănui. Călăria – sportul ofițerilor, dar și meșteșuguri importante, precum potcovitul sau șelăritul, s-au degradat și aproape au dispărut, iar selecție se mai face doar în câteva zone păstrătoare de tradiție, unde cooperativizarea n-a pătruns și unde secretele creșterii calului s-au transmis din tată în fiu, ca la Straja.
Cu aceste probleme în gând, mă înființez la lansarea proiectului ILPH – un milion de lire sterline pentru bunăstarea cabalinelor românești. La recepție, toată protipendada cailor, în ținută de gală, mă face să mă întreb pentru o clipă dacă „Proiect România” nu va fi una dintre acele mașini de tocat bani, cu pliante, cuvinte pompoase și prea puțin conținut. Temerile îmi dispar însă cu desăvârșire a doua zi, când mă întâlnesc cu echipa ILPH în jurul unei mese dintr-un hotel bucureștean de 2 stele. Cu mânecile suflecate și ochii încercănați de nesomn, cei șase englezi iubitori de cai radiau de succesul efortului lor: nu cel monden, din ajun, ci acela de la sesiunea de instruire, care – povesteau ei – făcuse sală plină, ori de la cursul practic, unde veterinarii nu conteneau cu întrebările. Pentru că ILPH a optat pentru un sprijin pragmatic: timp de cinci ani, milionul de lire va acoperi costurile unor cursuri de profesionalizare pentru veterinari, șelari și potcovari, iar absolvenții cei mai străluciți ai primelor serii vor deveni formatori pentru următoarele.
„Cine nu înțelege locomoția, n-ar trebui să pună potcoave.” – Haydn Price, expert al Federației Ecvestre Britanice.
„Caii nu sunt rău tratați, dar nu mai există know-how – explică Ian Kelly, un scoțian vajnic, fost supraveghetor la grajdurile regale de la Buckingham Palace. Problema e că, după extinderea UE, turismul va exploda, iar turiștii vor căuta zonele păstrătoare de tradiție, unde natura e încă nealterată. Dacă vor vedea animale prost întreținute, va fi o pierdere de imagine pentru România.” Efortul de educare al ILPH include și reprezentanți ai diverselor autorități veterinare, care, sub presiunea aderării, au susținut fără rezerve proiectul. Cursurile nu vor ocoli problema anemiei infecțioase ecvine. În paralel cu campania oficială de eradicare, constând în sacrificarea animalelor contaminate (care totuși, într-o primă etapă a bolii, pot fi abatorizate pentru consum uman), trainerii ILPH se vor referi și la metode de evitare a contaminării chiar de către veterinari. „Fiind o boală virală asemănătoare cu SIDA, anemia infecțioasă ecvină se transmite prin insecte, pe cale sexuală, dar în egală măsură prin acele cu care animalele sunt testate o dată pe an. E obligatoriu să se utilizeze ace de unică folosință și instrumentar sterilizat, ceea ce veterinarii din zonele rurale nu prea fac” – spune Vadim Vîrgolici, veterinar și colaborator al ILPH. Pare să fie cale lungă până la modificarea practicilor eronate sau abuzive, dar Haydn Price, expert al Federației Ecvestre Britanice, mare maestru potcovar și filosof al potcovitului, e optimist: „Reacțiile au fost extraordinar de entuziaste. Industria calului din România este în stare embrionară, dar cu siguranță va exploda. Uneori, oamenii nu-și dau seama ce bogăție au pe mână.”
Unii gospodari au început totuși să înțeleagă ce bogăție au pe mână: calul e scos de la plug și pus să ducă turiștii cu sania sau cu căruța plină cu fân parfumat. Chiar dacă țăranii nu recunosc singuri aceste beneficii, din ce în ce mai des pachetele turistice îi forțează să ofere servicii, dacă nu de echitație propriu-zisă, măcar de „agrement cu cai”. Date furnizate de ANTREC, o rețea națională de turism rural, arată că numărul pensiunilor agroturistice implicate în acest demers nu depășește 10%, ba chiar ajunge la un nesemnificativ 2% într-un județ precum Clujul, unde rețeaua are 86 de pensiuni, și că diferă de la o zonă la alta, în funcție de specificul local. Mai repede decât țăranii au sesizat această oportunitate investitorii. „Bun venit la Ferma Utopia, iată aici restaurantul fermei, cu barul în stânga” – mă ghidează Mihnea Vîrgolici, fratele lui Vadim, prin clubul său de cross-country, undeva pe lângă Sighișoara. Pășesc cu grijă prin depozitul de hamei în paragină, prin pereții căruia a început să se infiltreze apa, atentă să nu cad în hăul de beton muced al potențialului „restaurant”. Clădirea nu mai are viață lungă fără o investiție masivă, măcar pentru repararea acoperișului – i-au spus lui Mihnea inginerii constructori. El visează aici un hotel pentru călăreții veniți la concursuri naționale sau team-buildinguri.
„Om de cal e acel bun cunoscător căruia calul îi definește modul de viață.” – Florin Codre, crescător.
Mihnea are 31 de ani și este zootehnist. A primit cadou primul armăsar când a împlinit 18 ani și de atunci trăiește numai de pe urma cailor, făcând agrement și ceva comerț. În 2002 a investit în această fermă de trei hectare, care a devenit însă o gaură neagră. După un an în care încercase fără succes să cultive cartofi și să producă lapte și era pe punctul de a vinde totul, s-a anunțat primul client serios: o tânără din Statele Unite dorea o lună de servicii complete. Timp de câteva luni, din bani împrumutați în contul câștigului iminent, la Ferma Utopia au răsărit văzând cu ochii azi dușuri, mâine boiler cu lemne, poimâine mobilă de bucătărie… Și totuși când a sosit clienta nu existau nici teren de obstacole, nici cai de nivelul cerut, nici instructor. „În viața mea nu mi-a fost așa rușine” – povestește cu obidă Mihnea Vîrgolici. După două zile triste, a sosit în sfârșit instructoarea de la București cu doi cai performanți și, în aceeași noapte, camionul cu lemne mult așteptat. Grapa cu disc a trecut toată noaptea peste un maidan cu buruieni, iar o echipă din sat a strunjit, vopsit și instalat buștenii grei de apă. Spune Mihnea: „Fetele se culcaseră cam necăjite. Dimineața, când se trezesc, terenul nici moale, nici tare, numai bun, îngrădit și cu toate obstacolele la locul lor!” Tânăra a petrecut o vacanță irepetabilă, iar după două luni a scris că antrenamentul din România i-a adus un premiu la un concurs american de cross-country. „Investitorul” Mihnea Vîrgolici a rămas să se lupte cu ferma ruginită, în heirupuri tragicomice. În 2004, când falimentul bătea din nou la ușă, a vândut o vacă în târg ca să poată pleca la cursul de stewarzi pentru Olimpiada de la Atena. Iar cu ultimii bani de pe vacă a imprimat niște afișe ca să-și facă reclamă în pensiunile și hotelurile din Sighișoara. Cu o campanie agresivă, vara lui 2005 i-a adus o medie de 10 turiști pe zi și, în sfârșit, venituri constante. Pornim călare într-o „recunoaștere” și recunosc în peisajul nealterat, în dealurile molcome, numai bune pentru galop, și în caii bine-crescuți, pe care și un începător se poate bucura de experiență, marea bogăție ascunsă pe care Mihnea o vede în ferma lui.
Plecăm spre gară când, dintre acoperișuri, se ivește, greu de ratat, vârful unei cupole galbene. „Investitorul” Vîrgolici îmi mărturisește morocănos că acolo e sediul concurenței: „Centrul de excelență în turism ecvestru” al lui Nicu Lazăr (pensiune, sală de conferințe, manej acoperit, grajduri, șelărie și club, toate dichisite, deși încă neterminate) e făcut cu 100 de mii de euro de la SAPARD și încă de vreo două ori pe atâți bani din buzunarul propriu. Alături, Lazăr are însă un hotelaș funcțional și aducător de venituri. „Din cai n-a trăit nimeni niciodată și nici nu va trăi. Poți doar din foarte bogat să ajungi bogat” – spune el. Îl întreb de ce atunci atât efort. „Dacă ar fi după mine, viața mea ar fi călare” – îmi răspunde Lazăr.
La 150 de kilometri de Sighișoara, în Făgăraș, găsesc însă dovada că utopia lui Mihnea ar putea cândva deveni realitate. Ferma Barbarei și a lui Christoph Promberger reprezintă o investiție de jumătate de milion de dolari. Pensiunea e primitoare, scoasă parcă din reviste. Totul e gândit ecologic: mult lemn, grajduri deschise, care le permit cailor să intre sau să iasă și să se adune laolaltă, așa cum le place, mâncare din produse organice. Soții Promberger oferă excursii pentru călăreți experimentați. „Secretul e să ai clienți – spune Barbara. Noi îi luăm de afară, prin intermediul unor agenții occidentale, pentru că în România nu e piață: prea puțini se pricep la călărie și prea puțini își permit să plătească.” Prombergerii nu au reușit să obțină credit pentru a-și ridica pensiunea. „Directorul băncii a spus că în România caii nu au niciun viitor, așa că am adunat banii de pe la rude” – spune Christoph. Agenția SAPARD a contribuit cu 40.000 de euro (a doua și ultima participare SAPARD la o investiție legată de cai). Lansat în 2004, centrul de turism ecvestru din Făgăraș avea în 2005 câștiguri promițătoare. „Ne propunem un profit de 50.000 de euro pe an, suficient ca să menținem stilul de viață pe care ni-l dorim” – spune Christoph.
Uneori, după o zi călare cu turiștii, mă simt vinovat: n-ar trebui să mai și muncesc? Dar asta e munca mea… și mai iau și bani pe deasupra!” – Christoph Promberger
Nu doar turismul poate înflori de pe urma cailor. La Mediaș, două fabrici concurente de pielărie produc șei – mai mult pentru export, la prețuri foarte competitive pentru piața europeană. Karina, proprietara unui magazin cu articole de echitație din import, și-a dublat cifra de afaceri în fiecare din ultimii doi ani, fără niciun fel de reclamă. „Am observat că în ultimul an au apărut mulți mici proprietari cu unul sau doi cai, în special familii cu copii” – spune ea. Într-un spațiu închiriat, Karina rulează în jur de 60 de mii de euro pe an, iar profitul îi asigură un trai decent, care include și întreținerea unui cal de concurs. Dan Filimon, proprietarul unui club de călărie de lângă București, a avut în copilărie două hobby-uri: vapoarele și caii. Acum e armator de vapoare și din ce câștigă crește cai. Și-a înființat baza hipică în 1993, pentru plăcerea lui și a prietenilor, iar în 1999 reușise performanța de a avea 47 de cai și pierderi de 1,2 miliarde de lei. Cu toată această experiență, el s-a gândit să rentabilizeze grajdurile: acum are doar 6 cai și restul de 40 îi plătesc pensiune, iar instructorii îi dau un procentaj din orele de echitație. „A început să meargă din 2004, când am simțit că s-a produs o schimbare: probabil cei cu dare de mână au terminat de achiziționat vile, mașini, televizoare cu plasmă…” – spune Filimon, bucuros că, dacă nu câștigă cine știe ce, măcar nu mai pierde.
Un întreg complex de producție și servicii se poate dezvolta în jurul cailor: Franța are 14 astfel de industrii conexe, iar în Germania, fiecare al treilea cal creează un loc de muncă. Dar probabil cea mai lucrativă afacere cu cai, la nivel mondial, sunt cursele. În România nu mai există curse din 1960. Hipodromul de la Mangalia a avut, după 1990, câteva tentative de funcționare, care s-au stins fără ecouri. Jockey Clubul, moștenitorul istoricei „Societăți pentru Îmbunătățirea Rasei Cailor în România”, e împotmolit de 10 ani în proiectul construcției unui hipodrom de galop, așteptând de la autorități retrocedarea vechiului teren de la Casa Scânteii sau măcar a unuia similar. Președintele său, profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici, mi-a explicat că Jockey Clubul nu se implică decât în organizarea curselor de galop, care în această clipă lipsesc cu desăvârșire din peisajul românesc. Având cam același număr de cai ca și România, un milion, Marea Britanie pariază la curse peste 11 miliarde de lire sterline anual, jocheii și proprietarii celor 90.000 de cai de curse împărțindu-și premii de 100 de milioane de lire, într-o industrie care dă de lucru la 60.000 de persoane, fără a-i număra pe cei 40.000 de salariați ai sistemului de pariuri – totul aducând în anul financiar 2004-2005 circa 400 de milioane de lire în vistieria statului. Desigur, în cazul nostru cifrele de mai sus sunt ficțiune, iar singura realitate palpabilă se află la marginea Ploieștiului – un hipodrom acum total scos din funcție, aflat în așteptarea unei mult promise investiții străine. Era octombrie și încă soare când am pășit pentru prima dată pe hipodromul ce urma să găzduiască în acea duminică nu mai puțin de 7 curse de trap. Departe însă de evenimentul festiv pe care îl cunoșteam din filme, cursele de la Ploiești puteau oricând ocupa un loc de frunte într-un campionat al derizoriului. Lângă clădirea cândva impunătoare a tribunelor, acum scorojită, cu geamuri sparte și, cel mai trist, total pustie, se adunaseră cei circa 60 de împătimiți ai trapului, majoritatea de condiție modestă, care până la sfârșitul zilei pariaseră în total cinci milioane de lei, din care 45% s-au împărțit jucătorilor, 6% i-au revenit hipodromului, iar restul a încasat Loteria Română. Premiile driverilor, cum se numesc sportivii care conduc calul în cursa de trap, așezați pe un car ergonomic numit sulky, variau între trei și cinci sute de mii de lei, iar arbitrii primeau și ei trei sute de mii fiecare. „Cursa asta a fost muncă voluntară – îmi explică șeful bazei hipice, medicul Constantin Ieletzky. De doi ani suntem pe buget de austeritate, iar de ieri ni s-au desfăcut și contractele de muncă.” După ce și-au adjudecat hipodromul, investitorii italieni au început un lung război juridic cu autoritățile locale. I-am cunoscut și eu pe reprezentanții companiei ce deține o importantă rețea de hipodromuri în Italia și a venit în România cu un plan de investiții de 4,5 milioane de euro. Consilierul Attilio D’Alesio și compania sa consideră că, deși România și-a pierdut tradiția curselor de cai, totul se poate reface pornind de la o premisă simplă: „Nu e vorba doar de cultura calului, ci de cultura timpului liber. Succesul e garantat atunci când orășenii vin să petreacă la hipodrom o zi în familie și găsesc terase, restaurante, muzică, un club cu ponei pentru cei mici și spectacolul superb al curselor.” D’Alesio crede că pariurile – care în 2004 aduceau companiei sale 400 de milioane de euro, circa 90% din venituri – vor urma firesc dezvoltării acestui centru de agrement.
„Industria calului din România este în stare embrionară, dar cu siguranță va exploda. Uneori, oamenii nu-și dau seama ce bogăție au pe mână.” – Haydn Price, expert al Federației Ecvestre Britanice
D’Alesio este primul și singurul care îmi vorbește despre importanța popularizării sportului călare printre copii: el plănuiește să aducă la hipodrom copiii din școli, oferindu-le ore de călărie la prețuri promoționale. Îmi amintește de o inițiativă de la începuturile sportului călare din țară, când, în 1910, primul club de profil bucureștean a cumpărat din banii de cotizații patru cai de școală și a adus, prin rotație, elevii de la liceele din oraș să se împrietenească cu hipismul. Discursul de promovare comercială al lui D’Alesio și eforturile dezinteresate ale călăreților români de la începutul veacului trecut au totuși ceva în comun: o viziune pe termen lung. Spune D’Alesio: „Pentru că România se află într-o perioadă de mare dezvoltare, noi contăm pe relansarea acestui tip de activitate. Dacă totul merge bine, peste cinci ani putem începe să recuperăm din investiție. E un pariu, un pariu pe viitorul calului din România.”
Viitorul echitației românești nu depinde numai de caii autohtoni, ci și de oamenii dedicați acestui sport, și se oglindește poate cel mai bine în copiii și juniorii din echipele reprezentative. M-am dus la Clubul Sportiv Felix Țopescu, al detașamentului de jandarmerie care poartă numele fostului campion de călărie, ca să arunc o privire la antrenamentul juniorilor. În manejul îngrijit și colorat, alături de fetița unui ofițer care venise la agrement, călăreau doi tineri. L-am întrebat mai târziu pe unul dintre ei, Luca Ruxandariu, de 17 ani, de două ori campion național și vicecampion balcanic, care e concurența la categoria lui de vârstă. „Sunt mulți juniori la bătaie – mi-a răspuns, deși ulterior s-a încurcat la numărătoare ca Pristanda. Doi la Sibiu, doi la Steaua, doi la Târgu Neamț…” Intrigată, i-am pus și președintelui Federației Ecvestre Române aceeași întrebare despre tinerimea călare. Deși volubil și mereu pregătit cu exemple și citate din literatură, acest profesor de latină devenit sportiv din pasiune a avut un moment de blocaj. „Ce să spun. Mai bine tac” – a replicat Alexandru Iavorovski. În cele din urmă, la insistențele mele, a sintetizat sumbru: „Juniori nu sunt. Avem 50 de juniori înregistrați în cluburi, din care operaționali sunt 25, din care de valoare sunt 5.”
„Pe nepoții mei i-am ferit de călărie, că n-are niciun viitor. Călăritul costă. Lor le trebuie facultate!” – fostul campion Constantin Vlad
Întreaga activitate a federației ecvestre stă sub semnul penuriei. De la bugetul anual (cam 900 de milioane), la numărul de cluburi (37), la numărul de pașapoarte emise pentru concursuri internaționale (150 în ultimii 5 ani), la lipsa unei baze proprii și la numărul mic de baze dispuse să găzduiască concursuri, totul e frustrant și derizoriu pentru Iavorovski, care vede în echitație un sport regesc. Cea mai dureroasă pentru el este poate comparația cu Bulgaria. Într-o țară în care muncesc doar 155.000 de cai, 2.500 sunt de rasă, iar federația are de două ori mai mulți membri și un buget de 10 ori mai mare.
Ca să se implice în organizarea celor peste 30 de competiții anuale, federația a avut nevoie să tripleze bugetul prin sponsorizări, dar rezultatele din ultimii ani au avut drept vârfuri absolute o calificare la Olimpiada de la Atena la proba completă individuală (o ambiție personală a concurentului), o calificare la finala Cupei Mondiale din 2004, medaliile juniorilor la Balcaniade și un loc 8 mondial la atelaje. La noi, călăria, care în anii 1930 era între primele cinci în lume, rămâne pe la 1,40 înălțime, în anonimat, în timp ce probele olimpice includ trasee fioroase, iar parcursul de obstacole ajunge la 1,60.
Pare bizar să te gândești la penurie aici, la concursul de la Corbeanca, atunci când vezi că majoritatea celor prezenți pleacă în jeepuri sau automobile de lux. Dar fără magnați megalomani, fără întreprinzători energici, capabili să construiască un teren cu obstacole, tribune, boxe și drum de acces în două săptămâni, fără sportivi care aduc în țară cai performanți, la prețuri usturătoare, fără instructori dedicați generației tinere de călăreți și fără romantici incurabili gata să se lefterească pentru frumusețea unui salt cabalin, nici măcar evenimentul modest la care am asistat acum nu ar fi fost posibil. „Avem nevoie de toată lumea – spune Iavorovski. Suntem o activitate asociativă, iar sportul ecvestru național nu poate valora mai mult decât cei care îl practică.”
Trec în revistă pentru ultima dată cele 7-8 bănci de lemn, nici acelea mereu pline, care au servit drept tribune, stația care scuipă muzica hârâită a unui post de radio, cei doi copii în treninguri murdare care au coborât fanioanele de start iar acum dau o mână de ajutor la curățenie, masa prăfuită de plastic de pe care au fost înmânate premiile, apoi mă îndrept spre boxe, să văd călăreții alături de caii lor. Și, privind la scenele de dragoste înfiripate între om și cal, îmi dau seama că, indiferent de potențialul economic al acestei industrii, motorul ei va fi întotdeauna unul cu combustie internă, de suflet, și că cei care s-au înhămat să tragă după ei, în sus, acest sector cu viitor sunt, umăr la umăr, calul inimos și omul mânat de pasiune.
Articolul a apărut în ediția de iulie 2006 a revistei National Geographic România
