Traducerea ca artă. Senectutea ca apogeu

[altmariusliterar2]

 de Marina Dumitrescu

http://www.romlit.ro/traducerea_ca_art._senectutea_ca_apogeu Antoaneta Ralian în dialog cu Marina Dumitrescu  Strălucita galerie de traducători care a marcat cultura română în secolul XX are un vîrf de lance trimis cu eleganţă către secolul XXI, parcă pentru a o reprezenta în mod emblematic. Intrată cu brio în cel de-al zecelea deceniu de viaţă, doamna Antoaneta Ralian se reprezintă impecabil pe sine însăşi, prin şarmul şi puterea de muncă neatinse de timp, ilustrînd în egală măsură calităţile traductologiei româneşti de prestigiu: cultură universală solidă, multilingvism, conştiinţa traducerii ca act creator, rigurozitatea meşteşugului. Graţie unei vitalităţi intelectuale invidiabile, doamna Ralian este prezentă azi cu o listă impresionantă de realizări foarte recente. La ceas aniversar, nu putem decît să îi urăm spor la lucru, în continuare!  Doamna Ralian, se poate vorbi de o vocaţie a traducătorului de literatură?  Cred că orice meserie sau profesiune necesită un strop de vocaţie. E drept, vocaţia e asociată în general cu creaţia, cu arta. Dar care sînt ingredientele acestei ample noţiuni? În primul rînd e vorba de dibăcie, de pricepere în domeniul respectiv, dacă nu chiar un dram de talent. În al doilea rînd, e necesară o puternică motivaţie interioară, care să nu fie doar un mijloc de cîştigare a existenţei sau de autopromovare. Indispensabilă este prezenţa continuă a factorului emoţional, a pasiunii. Şi, mai ales, sentimentul utilităţii a ceea ce faci, conştiinţa că poţi aduce un firicel de frumos, de plăcere, în viaţa altora. Dacă acestea sînt elementele care alcătuiesc vocaţia, atunci, da, o traducere bună preusupune vocaţie. Mulţi văd în traducere o acţiune mecanică, „un transfer lingvistic între două limbi”, după formula profesorului Eugen Coşeriu. În schimb, pentru cei avizaţi, traducerea este o artă. Adică o activitate pe tărîmul sensurilor, al semnificaţiilor şi al conotaţiilor.  O activitate cu ecou deopotrivă pe termen scurt, pe termen mediu şi lung. O traducere bună rezistă în timp şi chiar devine un reper.  Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Nu ştiu, eu nu prea cred în posteritatea traducerilor şi mai ales în posteritatea traducătorilor, dar, în principiu, desigur că o traducere bună rămîne, deşi aici intervine şi altceva: nevoia unei re-traduceri, a unei împrospătări – pentru că se aşază un colb; nu neapărat al uitării, dar un parfum demodat. Traducerile sînt mai puţin viabile decît literatura originală. Fiindcă opera originală o citeşti în funcţie de epoca în care a fost scrisă, o poţi contextualiza, pe cînd traducerea trebuie să fie adaptată cititorului contemporan ei.  În principiu, traducerea presupune un decalaj între momentul creaţiei şi cel al transpunerii în altă limbă. Deşi, în lumea contemporană, acest decalaj se reduce vizibil.  Şi mai presupune ceva: limbajul care se schimbă. Limba este un organism viu. Mai ales acum, în anii noştri, au loc nişte transformări uluitoare. Şi e preferabil ca marile traduceri, capodoperele, să fie mereu reînnoite, în ritmul şi în limbajul generaţiei respective. Pentru că fiecare generaţie are alte gusturi, alt ritm de viaţă, altă receptivitate.  Aici aş face o paranteză, aducînd în discuţie doi autori: Dante şi Shakespeare. În cultura română, traducereareper a lui Shakespeare poartă trei «peceţi»: Mihnea Gheorghiu, Leon Leviţchi şi Dan Duţescu. Traducătorii majori ai integralei shakesperiene. (Aşa cum este Irina Mavrodin pentru Proust sau cum se profilează Marina Vazaca pentru Chateaubriand.) Credeţi că traducerile lor sînt surmontabile?  Da. Orice traducere e perfectibilă, e surmontabilă. Într-adevăr, cele menţionate sînt foarte bune, sînt traduceri de bază (cu excepţia anumitor concesii ideologice făcute de Mihnea Gheorghiu). Dar cred că pot exista traducători noi care să aducă ritmul nou. E vorba de ritm aici. Chiar şi la Shakespeare...  ...dar şi de un back-ground cultural, necesar pentru a aborda asemenea opere. Îl aminteam şi pe Dante. Editorul şi scriitorul Răzvan Codrescu are în lucru o remarcabilă nouă traducere integrală a «Divinei Comedii», în ediţie critică, bilingvă (« Infernul» a apărut deja, în curînd urmează «Purgatoriul»). În ceea ce-l priveşte pe Shakespeare, nu am reţinut pe cineva din generaţia medie de traducători care să se încumete la un asemenea şantier.  Ba da! S-a încumetat George Volceanov. Un foarte bun traducător. Acum scoate integrala Shakespeare. Însă, din păcate, nu traduce numai el. S-a asociat cu alţi traducători care nu sînt la acelaşi nivel. Iese ceea ce aş numi aşa, colocvial, un ghiveci.  Închidem această paranteză. Aşadar, traducerea este o artă care presupune vocaţie. Cum şi-a descoperit Antoaneta Ralian această vocaţie?  N-aş putea spune că a fost vorba de un declic. Am crescut într-o familie mic burgheză, înstărită. Înainte de a fi ştiut să citesc, mama – care era pasionată de lectură şi o foarte bună povestitoare – îmi relata pe înţelesul meu ceea ce citea. De mică am început să şi citesc în limbi străine. Apoi, la liceu, îmi plăcea literatura franceză la nebunie. Iar la latină eram fascinată să traduc din această «limbă moartă», să dau viaţă acestei civilizaţii apuse. A urmat facultatea. Bineînţeles, am studiat filologia (franceza, engleza şi italiana). Am avut profesori fabuloşi, cum ar fi, la engleză, pe Dragoş Protopopescu şi pe superba doamnă Ana Cartianu – care ne dădeau foarte multă bibliografie. Citeam încontinuu. Învăţam împreună cu o colegă, din cărţi luate de la bibliotecă, iar pentru că eu ştiam engleza mult mai bine decît ea, îi traduceam. Şi mi-a rămas o amintire – e foarte curios, uneori se înşurubează ceva în minte, irelevant pe moment, dar care îţi rămîne toată viaţa. Îmi aduc aminte că mi-a spus: „Vai, ce bine traduci!” A fost primul elogiu pe care l-am primit în cariera mea.  Deci se poate spune că aşa v-aţi descoperit vocaţia...  ...care însă a trebuit să treacă prin numeroase transformări. În anii ‘50, lucram la Editura pentru Literatură Universală, ca redactor. Mă ocupam de traduceri. Cu sabia cenzurii deasupra capului, dar asta e o altă poveste...  La un moment dat, m-am gîndit: ce-ar fi să încerc şi eu o traducere? Aşa că am încercat, timid, în 1954, prima mea traducere – din italiană: o culegere de povestiri de Anna- Maria Ortese. Am văzut nu doar că merge, dar şi că îmi procură o satisfacţie extraordinară.  De atunci şi pînă azi aţi tradus 121 de titluri, din peste 70 de autori – de la Henry James pînă la Saul Bellow şi Salman Rushdie. Cel mai recent roman tradus fiind Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde.  O traducere cu totul nouă, modernizată – fără să-l îmbrac pe Dorian Gray în blugi, ci dînd textului un ritm mai alert. Am realizat că stilul lui Wilde era destul de baroc, redundant, un stil care nu mai prinde azi. L-am modernizat oarecum, l-am adaptat în acest sens.  În condiţiile unui palmares atît de bogat, v-aţi forjat, cu siguranţă, de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin explicit, o filosofie a traducerii... Cînd vă aşezaţi la masă pentru a începe lupta cu o carte străină, ce standarde vă propuneţi?  Înainte de orice, traducătorul are o dublă fidelitate. Se supune unui dublu jurămînt. Unul faţă de autor, altul faţă de cititor. Şi aici intervin cele două şcoli existente în traducere: litera sau spiritul. Fie traduci mot-à-mot, eşti fidel autorului, chiar cu toate stîngăciile lui, chiar dacă are un stil mai bolovănos sau redundant. Fie îţi permiţi anumite licenţe, libertăţi, (desigur în limita bunului-simţ) pentru a realiza o traducere atractivă, cursivă.  Familiară limbii şi culturii cititorului-destinatar. Altminteri se creează o falie...  Da, o traducere care să sune bine în româneşte şi să fie citită cu plăcere de cititorul român. Iar în felul acesta, îl serveşti şi pe autor! Chiar dacă ici-colo te îndepărtezi puţin. Mie mi se pare stupidă acea sintagmă: „traduttore, traditore”. Un traducător bun nu e niciodată un... trădător. El ştie să comunice ceea ce a vrut să spună autorul. De pildă: eu nu cosmetizez niciodată. Dar fluidizez, aerisesc. Acolo unde e un text mai greoi, mai prolix. Dau cursivitate. Cîteodată, aleg unele sinonime mai plastice, mai sugestive poate decît cele din original, tot în vederea atragerii cititorului. Aici l-aş cita din nou pe Eugen Coşeriu, care spune că ceea ce se traduce sînt textele, iar acestea au o dublă dimensiune – lingvistică şi extralingvistică. Cu alte cuvinte, se pune problema creării unui cadru favorabil înţelegerii sensurilor.  Spuneţi-ne care sînt etapele actului traducerii, pentru dumnevoastră. Presupun că e vorba de un întreg ritual.  Primul pas este un proces de depersonalizare. Adică încerc să-mi apropriez autorul, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui.  Să înţeleg ceea ce a vrut să spună, chiar dacă nu sînt neapărat pe aceeaşi undă de gîndire şi de predilecţii cu el. Intru, cumva, în pielea autorului. A doua lectură este procesul de repersonalizare. Adică îl filtrez prin sensibilitatea mea, prin puterea mea de sesizare, prin forţa mea de redare...  ... îl scanaţi, cum s-ar spune cu un termen contemporan, pentru a-i cunoaşte zonele tainice.  Da. Pentru a surprinde cu intiuiţia mea, intuiţia lui. Şi încă ceva, foarte interesant: pentru a surprinde ceea ce scriitorul sugerează... fără să articuleze. Cum s-ar spune, printre rînduri. Aceasta este o condiţie sine qua non a unui bun traducător: să empatizeze cu autorul.  Doamna Ralian, dar toate aceste etape necesită multă răbdare, timp, disponibilitate. O traducere bună nu se face... repede. Bineînţeles. Timpul (care este inamicul nostru nr. 1) şi răbdarea sînt condiţii de bază. Dar îţi mai trebuie ceva: un fond cultural aperceptiv. Trebuie să fi citit mult şi să fii familiarizat cu literatura în general, dar şi cu specificul culturii şi autorului din care traduci.  V-am întrerupt. Vă rog să continuaţi prezentarea etapelor care urmează după «scanarea» de care vorbeaţi.  Eu prefer termenul filtrare... prin fibra sensibilităţii mele. Etapa următoare este traducerea propriuzisă. Slalomul printre sinonime, pentru că limba română are o sinonimie foarte bogată şi trebuie găsit întotdeauna cuvîntul cel mai adecvat pentru a capta cît mai bine intenţia autorului. Dar, atenţie, transpunerea implică şi interpretare. Să nu uităm: traducerea este o artă, este o creaţie, dar nu o creaţie ex nihilo! Traducerea este, dacă vreţi, o re-creaţie. Este o artă interpretativă. Cum este actoria, bunăoară. Marii actori pleacă de la un text scris de altcineva şi îl interpretează artistic, îl re-creează. Aşa cum marii dirijori sau solişti pleacă de la o partitură compusă de un compozitor şi o re-creează. Fiecare interpret-artist îşi lasă amprenta. Să comparăm „Hamletul” lui Lawrence Olivier cu cel al lui Marcel Iureş. Ambii sînt actori geniali, Shakespeare este acelaşi, Hamlet este acelaşi şi, totuşi, fiecare din ei îşi lasă urma proprie. Argumentul suprem că şi traducerea este o artă sînt tocmai diferenţele între o versiune şi alta.  Aş relua o sintagmă pe care am folosit-o referitor la arta recitativă a lui Ion Caramitru, pe care îl numeam actorulexeget; el fiind un analist al operei lui Eminescu, înainte de a fi un mare recitator. În cazul dumneavoastră, e vorba de traducătorul-exeget.  Activitatea de interpretare a traducătorului e generată de gîndirea şi mentalitatea lui. De amprentele alterităţii sale, în raport cu traducătorul. Disecînd cartea pînă la ultima ei fibră, ajungi implicit să o analizezi.  În volumul „Amintirile unei nonagenare” ( Humanitas, 2014), Antoaneta Ralian evocă în stilul său deopotrivă lucid, autoironic şi plastic, veritabila experienţă existenţială pe care o poate genera întîlnirea traducătorului cu un autor tradus. Aşa cum s-a dovedit, în cazul său, impactul şi cu opera lui Henry Miller, la începutul anilor 2000: „Provocarea de a traduce cele două «Tropice» şi trilogia «Răstignirea trandafirie», devenea din ce în ce mai incitantă, mai compulsivă - un pariu cu mine însămi. Dar de la bun început mi-am dat seama că aş comite un delict literar dacă l-aş eufemiza pe Henry Miller, dacă l-aş emascula şi i-aş înmuia vigoarea prin perifraze sau prin sinonime mai tolerabile, dacă i-aş aplica... frunze de viţă. Aş fi realizat un kitsch. (...)Pe măsură ce înaintam în traducere şi în special cînd am ajuns la trilogie, stînjeneala s-a spulberat, ba chiar am început să simt că Miller operează şi asupra mea: am ajuns la o totală şi spontană dezinhibare lingvistică, la o debarasare de tabuuri, mai mult, undeva la un soi de voluptate (...) «Răstignirea trandafirie» este mitul creaţiei, jertfa de sine pe care o trăieşte autorul. Jertfă pe care, indirect, a transferat-o şi traducătorului, după transpunerea celor aproape 3000 de pagini de labirint millerian.” (pp.156-158)  Doamna Ralian, în altă ordine de idei, se poate spune despre traducător că este un fel de autor secund şi că îi trebuie o doză de smerenie, puterea de a-şi reprima eventuala ambiţie de a scrie el însuşi?  Nu. Smerenie e mult spus. Eu aş spune mai degrabă că un traducător bun poate fi un alterego al scriitorului. Adică să-l dubleze, într-un fel. Nici smerenie, nici egalitate, ci o interacţiune. Într-un cuvînt rostit la un Festival de Literatură, menţionam că eu, cîteodată, chiar discut virtual cu autorii pe care îi traduc, le semnalez anumite contradicţii, îi mustru, aşa cum alteori, cînd sînt în extaz, îmi exprim admiraţia. Adică interacţionez cu scriitorii pe care îi traduc. Cu cei contemporani, bineînţeles. La clasici e cu totul altceva. Cînd îi traduc pe clasici am senzaţia că particip la o şedinţă de spiritism. Îi chem din eternitatea lor ca să «ciocănească» în masa contemporaneităţii noastre.  Cînd este o traducere ratată? Vedem adesea între coperţi cît se poate de onorabile, traduceri mediocre.  O să vă să răspund prin cîteva cuvinte ale lui Oscar Wilde. „Nu există cărţi morale sau cărţi imorale ci doar cărţi bine scrise şi prost scrise.” O traducere eşuată este pur şi simplu o traducere prost scrisă. Care nu a ştiut să sesizeze specificul autorului, care nu a apelat la o limbă frumoasă, plăcută cititorului.  Mai mult chiar: o traducere slabă poate compromite intrarea sau instalarea unui autor dintr-o cultură, într-o alta.  Bineînţeles. Aici, într-adevăr, poate interveni acel traducător... trădător. Iar asta se observă la prima vedere. Mi s-a întîmplat, de pildă, de curînd, să deschid pe un stand o carte tradusă din engleză unde am găsit din prima clipă forma «trăitorii din apartamente», de la verbul «to live» care înseamnă şi a trăi, dar şi a locui. Deci, corect era «locatarii»...Traducătorul nici nu gîndeşte în asemenea cazuri. Pune cuvîntul mecanic acolo şi gata. Iar exemplele sînt numeroase.  Lanţul acesta al devenirii unei cărţi prost traduse este însă lung şi nu îl implică doar pe traducător.  Din punctul acesta de vedere traducerile de azi sînt în declin. Eu nu sînt o paseistă, o nostalgică, departe de mine, dar am lucrat în edituri. Se lucra cu o acurateţe, cu o conştiinciozitate care azi au dispărut, probabil şi sub presiunea noilor tehnologii, care comprimă timpul. După traducerea propriuzisă, bunăoară, urma o operaţiune complet dispărută azi: confruntarea. Un referent specializat confrunta rînd cu rînd, cuvînt cu cuvînt, traducerea cu originalul. După aceea venea redactarea – cu alte două lecturi. Bun de tipar şi bun de difuzat.Toată această grilă asigura o bună calitate a traducerilor. Pe lîngă inevitabila cenzură, desigur.  Exista, în mult mai mare măsură decît acum, o critică a traducerilor, nu? Implicit o atenţie acordată acestui act cultural.  Da! Existau cronici, care ne ajutau foarte mult pe noi, traducătorii! De pildă, strălucitul Profesor Dan Grigorescu făcea sistematic astfel de analize ale traducerilor, era foarte prezent în presa culturală. Mai era Aurel Dragoş Munteanu, care studia foarte atent traducerile, cu exemple punctuale. Îmi amintesc cît am suferit odată cînd mi-a găsit o greşeală care m-a preocupat săptămîni în şir. În fine, se mergea în profunzime. Reactivarea (măcar parţială) acestui tip de preocupare ar avea sigur efecte benefice.  Care sînt priorităţile pentru a se ridica ştacheta traducerii, în România?  În primul rînd, o specializare serioasă în cadrul studiilor de filologie, adică de pe băncile facultăţilor de limbi străine. Fiecare limbă şi cultură străină ar trebui să asigure şi o specializare în traductologie. Fiindcă avem o limbă şi o cultură de circulaţie restrînsă, iar traducerile reprezintă baza formării intelectuale. Nu poate exista o cultură autarhică. Traducerile au o valoare epistemologică, etimologică şi logică. Azi există o avalanşă de traducători mediocri, cărora probabil le place să-şi vadă numele tipărit pe o carte. Pe de altă parte, fiindcă la noi traducerile sînt foarte prost plătite, îşi fac loc veleitarii. Dacă tarifele s-ar alinia la nivel european, s-ar îmbunătăţi implicit şi calitatea profesională. De altfel, poate o să vă mire, eu cred că la noi că se traduce prea mult – în raport cu posibilităţile de cumpărare, cu apetitul pentru lectură, dar şi cu numărul traducătorilor de valoare.  Cu alte cuvinte, ar trebui să se traducă ceva mai puţin cantitativ şi mai bine calitativ... Doamna Ralian, pentru a fi un bun traducător nu trebuie stăpînită doar limba din care traduci ci şi limba în care traduci.  Bineînţeles. Pare un truism, dar limba maternă nu este de la sine... cunoscută. Ea trebuie nuanţată şi re-descoperită permament, mai ales cînd eşti traducător, tocmai pentru că e necesar să o adaptezi unei multitudini de stiluri, genuri şi viziuni ale unor... creatori străini. Cel mai frumos elogiu care mi s-a adus vreodată a venit, de curînd, din partea lui Petre Răileanu, cu privire la traducerea romanului Portert al artistului la tinereţe (Humanitas, 2014). El mi-a spus: „Nu am ştiut că Joyce a scris şi în româneşte!” La asta trebuie să ajungă un traducător. Cititorul să nu simtă că există un intermediar între el şi textul original.  În cazul doamnei Antoaneta Ralian, sintagma „senectutea ca apogeu” se potriveşte perfect. Decana traducătorilor români este, la peste 90 de ani, în plină efervescenţă creatoare, spre bucuria noastră. Către finalul charismaticului său volum de amintiri, această luptătoare acuză, lucid, „conflictul permament, acut, dureros, între a vrea şi a nu putea. Între neputinţa fizică, din ce în ce mai accentuată şi năzuinţele, dorinţele, dragostea de viaţă, nevoia de participare, de integrare în circuit – care au rămas la fel de fervente, de nealterate, ca la treizeci de ani.” Iar în acest sens, nu ezită să ne dea, nouă, celor mai tineri, un sfat nepreţuit: „Nu uitaţi un lucru, tineri frumoşi care dispreţuiţi bătrîneţea: ea vine implacabil.Vine şi la voi.Primiţi-o, dacă puteţi, cu calm. Fiţi mai tari decît ea, rezistaţi-i, contracaraţi-o, cu o lăuntrică tinereţe fără bătrîneţe.”