- Dragoş Grusea: Stihia inelară (I)
În a treia parte, Zarathustra e din nou în drum spre casă. După momentul mântuirii din II.20, el a suferit o profundă schimbare. În loc să vorbească despre libertatea nemărginită de a crea, profetul reîntoarcerii se simte supus unui destin, prins într-o desfășurare a necesității. Întinzându-și voința peste întregul timp și deci peste întregul cosmos, Zarathustra se întâlnește cu destinul, atingând treapta cunoașterii tragice. Dacă la sfârșitul primei părți se spune că supraomul trebuie să lupte împotriva „uriașei întâmplări“ (I.22), adică împotriva a ceea ce vine împotriva propriei voințe, iar în partea a doua întinderea voinței peste întregul timp a avut ca scop „mântuirea întâmplării“ (II.20), aici întâmplarea încetează să existe: „s-a dus și timpul când mă puteam lăsa la voia întâmplării; și ce-ar putea să mai survină ce să nu-mi fie cunoscut și propriu. Acum se întoarce înapoi, revine-n mine ca acasă – propriul meu sine“ (III.1). Ce înseamnă că propriul tău sine revine în tine? Această întrebare ne ajută să conturăm logica primelor două părți. Ne aducem aminte că în prima parte sinele era numele pe care Nietzsche l-a dat vieții originare din propriul corp. Coborând spre sursele acestei vieți, supraomul moare și învie, identificându-se cu viața care se recreează mereu. Dar viața din mine nu e numai a mea, ea e voința de putere care structurează întreg cosmosul. Supraomul devine astfel una cu întregul prin fuziunea individualității sale cu abisurile vieții neștuite din el. Spus altfel: coborând din lumina conștiinței în noaptea propriului sine, găsesc o viață față de care eu nu sunt decât un fragment (II,9). Sufletul individual se indentifică cu sufletul lumii. Astfel, sinele individual se reîntoarce în el însuși ca sine al lumii. Lecția cea mare pe care Zarathustra ne-o dă este că orice transformare a sufletului în spirit rămâne incompletă dacă voința nu se poate întinde spre timpul trecut, adică, dacă nu vrea eterna reîntoarcere. Pentru ca spiritul să existe, cosmosul trebuie să fie o stihie inelară.
În II.2 gândul fundamental al cărții poate să iasă în sfârșit la lumină. Călătorind pe un vas înapoi spre muntele său, Zarathustra are o viziune pe care o povestește echipajului. Prima versiune a eternei reîntoarceri, prezentată aici, se bazează pe o viziune cosmologică pe care Nietzsche o folosește doar ca pe o cârjă îndată aruncată: dacă timpul e infinit, iar spațiul și energia sunt finite, atunci toate posibilitățile trebuie să fi fost deja realizate. Viitorul a fost deja și se află de fapt în spate, iar trecutul va fi din nou și vine dinainte. Cu această idee în minte, Zarathustra urcă muntele cărând un pitic în spate. La un moment dat, pocitania sare de pe umărul lui și se așază pe un bolovan. Zarathustra îi arată un arc de poartă care simbolizează timpul: „El are două fețe. Vezi, două drumuri se-ntâlnesc aici, pe care nimeni nu s-a dus până la capăt. Această lungă cale îndărăt ține o veșnicie. Și-această lungă cale înainte – este o altă veșnicie. Ele se contrazic, aceste drumuri, ba chiar se-nfruntă cap în cap – și-aici, sub acest arc de poartă, se-ntâlnesc. Numele lui e scris acolo sus; privește: «clip㻓 (III.2) Piticul crede că înțelege ușor această imagine a eternei reîntoarceri spunând că „Timpul însuși e un cerc.“ Pentru Zarathustra acest răspuns e superficial. Imaginea timpului ca cerc omite ciocnirea dintre trecut și viitor în clipă, sugerată și de cuvântul folosit în titlul capitolului: Ge-Sicht, pre-viziune (alcătuit din prefixul ge, care formează participiul trecut, și Sicht, viziune, care trimite spre viitor). Așa cum arată Heidegger, atât trecutul cât și viitorul vin spre noi și intră în conflictul care creează timpul spiritual al clipei, în care toate cele trei dimensiuni temporale se întrepătrund. Concepția cosmologică a fost doar un instrument pregătitor al ideii de clipă spirituală care absoarbe întreg timpul. Ba mai mult, clipa prezentă se întrepătrunde cu ea însăși: „Și nu sunt oare lucrurile atât de strâns înlănțuite încât această clipă trage după sine toate lucrurile viitoare? Și pe ea însăși așadar?“ (III,2). Această clipă intrată în sine înfățisează comprimarea infinitudinii temporale într-un singur punct, ea e clipa trecerii sufletului individual în sufletul lumii. Voința creatoare a supraomului e prinsă în înlănțuirea întregului. Enigma care urmează, în care un păstor mușcă șarpele care-i intrase în gât, e un simbol pentru angoasa supraomului de a fi înlănțuit laolată cu nivelurile inferioare ale existenței de care se vede acum etern legat în marea conexiune a întregului. Acest gând îl înspăimântă pe Zarathustra: pentru a fi supraom trebuie să vrea eterna reîntoarcere, dar dacă o vrea, va trebui să accepte întrepătrunderea cu bicisnicul (cu treptele inferioare ale vieții), nemaiputând fi astfel supraom.
Salvarea e prefigurată în III.4. Eterna reîntoarcere nu trebuie înțeleasă numai ca o succesiune temporală, ci și ca o înveșnicire. După imaginea dinamică a arcului de poartă, Zarathustra înfățișează eterna reîntoarcere ca un revărsat al zorilor, în care lumina cerului fără nori și pământul care iese din întuneric își spun un Da reciproc. Dacă lucrurile se întorc etern, atunci ele conțin deja veșnicia, fără să mai trebuiască să le vedem în succesiune. Eterna reîntoarcere este a Aceluiași. Salvarea vine din veșnicia lină a acestui Același. Nu e nevoie de un timp infinit pentru a gândi eternul inel; A=A (conștiința de sine) este un exemplu de formă nesuccesivă a eternei reîntoarceri. Lucrurile, stând toate într-un același, sunt „botezate în fântâna veșniciei“ (III.4). Zarathustra pare să depășească impasul, iar sufletul lui începe să se transforme într-o binecuvântare universală, într-un un Amin înălțat deasupra întregului cosmos. El se desfășoară peste lucruri „ca un propriu cer al lor, ca un clopot de azur.“ Profetul se apropie de ceea ce Heidegger va numi Gelassenheit. Dar gândul că va trebui să părăsească suișul supraomenesc încă îl bântuie. El va încerca să reînvie năzuința supraomenească din el după momentul de pasivitate mistică, dar spaima că se adapă de la o iluzie îl îmbolnăvește. El vede că în „preasfânta afirmare“ de la care a plecat exista o puternică negativitate. În III.13 voința lui găsește puterea de a afirma existența cu tot cu negativitatea ei, realizând astfel ceea ce Heidegger a numit mutarea epocală pe care stăm și azi. Nietzsche a reușit să transforme negarea absolută a nihilismului care spune: „Toate-s la fel“ adică Toate sunt nimic în afirmarea absolută: „Toate-s la fel“ adică Toate se reîntorc. Prin afirmarea negativității lumii și integrarea ei în eterna reîntoarcere, crede Heidegger, Nietzsche realizează singura depășire posibilă a nihilismului. Eterna reîntoarcere transformă Același-ul nimicitor al nihilismului în Același-ul binecuvântător al eternei reîntoarceri. Simplu spus: Nu-ul devine Amin. Zarathustra a atins acele adâncimi de unde izvorăsc zeii.
În III.14-15 el își vede sufletul cum cuprinde întregul cosmos și simte nașterea unui dor tainic către un nou Zeu, „marele liberator, nenumitul“. Sufletul lui, devenit spirit, începe să cânte chemarea unui Zeu care pare a fi Dyonisos. Partea a treia se încheie cu un ditiramb care cântă logodna timpului și a eternității (III.16). Zarathustra își recapătă virtuțile supraomenești învățând că uniunea cu sufletul lumii nu te înlănțuie, dacă știi să dansezi. Impresionant este că aici Nietzsche pare să depășească speculativul. La fel ca în Faust, finalul nu poate conține decât o coincidentia oppositorum: călătoria lui Zarathustra a dus la împăcarea departelui cu aproapele, a bucuriei cu durerea, a necesității inelului cu libertatea supraomului, a binelui cu răul, a timpului cu eternitatea. Următorul pas aduce viziunea nemărginirii de dincolo de contradicția opușilor care îl proiectează pe Zarathustra într-un extaz mistic în care toate corpurile devin ușoare, iar ființa începe să danseze. La final, cuvintele dispar, totul devine cântec pur de dincolo de cuvinte. La fel ca în Faust, dincolo de speculativ stă o forță care trage în sus. Despre această forță e vorba în partea a patra.
Partea a patra. Despre ultimele capitole din III și întreaga parte IV nu se pot scrie recenzii. Ce merită spus este că, la final, resacralizând lumea prin instituirea unei religii a naturii, peste Zarathustra cade un nor de iubire care oprește timpul. El vede că sufletul lumii e ținut laolaltă de philia, cea care l-a tras mereu în sus. Devine limpede de ce cartea s-a numit inițial Empedocle.
Mai trebuie spus ceva despre noul Zeu. El pare să fie Dyonisos, dar nu e niciodată numit: el e nenumitul. Cine e acest Zeu? În Nașterea tragediei, Nietzsche spune că spiritul german a reînviat dionisiacul. Pe lângă muzica germană, el îl numește pe Kant. Dar dionisiacul iese la lumină și mai puternic în idealismul german. La Hegel de exemplu „adevărul este beția bahică în care nici un membru nu e treaz.“ (Fenomenologia spiritului, prefață), iar comunitatea creștină a religiei revelate hegeliene în care individul „moare și învie zilnic“ este una dionisiac-tragică. Spiritul german de la Kant încoace a dat naștere unui nou zeu dionisiac, pe care Așa grăit-a Zarathustra a reușit să-l cheme fără a-l putea numi. Cine va găsi numele acestui Zeu va deveni ctitorul unui nou eon.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius