altmarius

cultură şi spiritualitate

 

12 - O carte care ne priveşte şi un om care ne interesează

din volumul Spicuiri istorice, Vladimir I. Ghika

 

            E vorba de cartea intitulată „În Moldova (1855-1856)” şi de poetul Eduard Grenier.
            Cartea, nepublicată, oglindeşte o perioadă istorică însemnată pentru noi: pregătirea Unirei - sforţările lui Grigorie-Vodă în această privinţă - renaşterea României în mijlocul veacului al XIX-lea.
            Omul, încărcat de zile, n'a părăsit de mult scena lumei, după ce a fost - secretar şi colaborator a lui Henri Heine - diplomat - scriitor vestit în vremea domniei lui Napoleon al III-lea - secretar politic al lui Grigorie Ghika-Vodă - laureat al Academiei Franceze - şi, în cea din urmă parte a vieţii sale, un fel de „schimnic literar” care, retras în amintirile sale, a scris până la moarte cu talent şi vioiciune.
            Voi face mai întâi o scurtă biografie a omului.
            În ce priveşte cartea, voi dà aicea, dintr’însa extrase şi analize de care se va puteà folosi publicul românesc.

*
*          *

            Eduard Grenier s'a născut la Baume-les-Dames (Doubs) în 1819, - a murit sunt acuma vre'o zece ani. Încă tânăr fiind pus în evidenţă prin studiile sale strălucite, deşteptăciunea lui, şi cunoştinţa desăvârşită a limbei germane de care se bucurà (cunoştinţă destul de rară la Francezii din acest timp), găsindu-se pe de altă parte cu mijloace materiale mai mult ca restrânse, fusese luat ca secretar şi traducător „ocult” de către poetul Henri Heine. Devine în aşa mod unul dintre acei bieţi nevoiaşi cari erau însărcinaţi de marele scriitor ca să-i scrie aproape fără plată operele lui zise originale în frantuzeşte.

Marele Logofăt ALECU GHIKA
(Fiul Marelui Logofăt Costache Ghika şi al Mariei Cantacuzino-Deleanu)
tatăl lui Grigorie Ghika al X-lea
([…] o acvarelă)

            Se pretindeà faţă de public drept autor al acestor produceri; în aievea predà secretarilor săi numai un fel de text nemţesc şi acesta în chip deseori sumar - Heine care vorbeà cu greutate frantuzeşte, erà cu totul inapt să scrie două rânduri cum se cade în această limbă, dar îşi puneà toată cochetăria ca să fie crezută de toţi, în a doua patrie aleasă de el, ficţiunea acea măgulitoare şi bine primită. Eduard Grenier, ca şi colegul său, erau foarte rău trataţi de către poetul evreu - dârj, lacom, hursuz, supărăcios; îi covârşia cu muncă, zi şi noapte, îi lasa nemâncaţi... şi lucru ciudat, dar foarte omenesc, se arăta cu atât mai aspru cu colaboratorii săi tainici, cu cât se simţea faţă de ei într'o atârnare oareşicum umilitoare, dat fiind că erau complicii şi făptuitorii necesari ai unei înşelăciuni vrută de el. Acest „ménage à trois” literar se sfârşeşte, după multe chinuri, printr'o ceartă şi o despărţire. Odată eşit din această situaţie echivocă, Eduard Grenier, duce o vieaţă cam agitată în rândurile tinerimei literare ştiinţifice din vremea monarhiei lui Louis-Philippe, şi îşi găseşte mai multe prietenii potrivite cu ideile sale în cercurile liberale ale timpului. În 1848 acele prietenoase relaţiuni cu oamenii de seamă ai Revoluţiei, şi mai ales cu Lamartine, al căruia cel mai talentat ucenic erà, îi deschid drumul în diplomaţia franceză. Ca secretar de ambasadă şi însărcinat cu afaceri, ţine un rang onorabil la Berlin şi la Berna. În 1850, un incident din viaţa lui privată (urmările dramatice ale unei seduceri) exploatat de către vrăjmaşii săi, stânjeneşte avântul unei carieri care se anunţa fericită. Lovitura de Stat dela 2 Decemvrie 1851 o strică fără leac. Liberal încăpăţânat, şi republican convins, el se vede silit să părăsească pentru totdeauna diplomaţia.
            Până atunci, scrisese mult dar publicase puţin. Odihna ce îi impun împrejurările, sporită prin faptul că, în cele d'intâi vremuri ale Imperiului, nu puteà să fie vorba de nici o activitate politică în vieaţa publică, restrânge lucrarea în domeniul curat literar. Câstigă cele d’intâi izbânzi ale sale în materie poetică. În 1855, după ce a fost cerut ca secretar de către regele Jérôme, (propunere neprimită de un antibonapartist înfocat ca el,) se învoeşte la demersurile iniţiate de Ubicini, îndemnat el însuşi de Alexandri, spre a găsi pentru Domnitorul Moldovei, Grigorie Ghika al X-lea, un secretar francez. Numit în această calitate lângă Grigorie-Vodă, păstrează o atare funcţiune până la sfârşitul domniei, stând aproape doi ani în ţară. Avem acolo cea din urmă excursie a lui pe un alt teren decât literatura.
            Din momentul acela se dădù cu totul poeziei.
            Se stabileşte în Franţa; publică la „Mort du Juif Errant” poemă în 5 cânturi, privită de contimporani ca un „capo d'operă”, şi reeditată puţină vreme după întâia ediţie; poema merită, chiar acuma, a fi citită. Mai dă la tipar „Petits Poemes”, o carte,,Amicis” unde o mulţime de piese sunt dedicate prietenilor săi din Romania şi datează din vremea şederei sale în Moldova, nişte traduceri din nemteşte, etc. Deseori încoronat de Academia Franceză (unde s'a prezentat şi erà să fie ales membru cu multe voturi), obţine în 1867 premiul cel mare de poezie cu un cântec funebru despre moartea Preşedintelui Lincoln. Avântul crescând al realismului după 1870, îl face să treacă cam pe al doilea plan. Mai produce, dar operile sale nu sunt atât de preţuite de marele public, fără ca valoarea lor să scadă pentru aceasta. Cercurile literare îi rămân credincioase; ca dovadă, în 1882, se reeditează operile sale complete, publicate din nou în 2 mari volume în colecţia Lemerre. În 1886 apare o carte de „Aforisme” şi după nişte încercări dramatice puţin fericite, „Il Penseroso”. La 74 de ani în 1893, publică în „la Revue Bleue” mai întâi, şi după asta într'o carte aparte amintirile sale („Mes Souvenirs Litteraires”) unde dă o sumă de lămuriri interesante despre societatea literară şi politică din cea dintâi jumătate a veacului XIX-lea, şi consacră câteva pagini timpului şederii sale în Moldova, vorbind într'însele, de o carte needitată privitoare la perioada aceia a vieţii sale. În 1894, tipăreşte această carte sub titlul „În Moldova (1855 - 1856)”, în 12 exemplare numai, ca să fie citită de câţiva prieteni după moartea lui, pentru uşurarea sufletului său. Scrisă fiind de mai multă vreme, ea reprezintă o povestire amănunţită a faptelor cari au însoţit prezenţa lui la noi.
            Printr'o favoare specială, am putut să citesc opera aceasta. Am mers, în 1898, la bătrânul poet (aveà atuncea 79 de ani), spunându-i că vroiam să scriu cevà despre domnia bunicului meu, făcând apel la memoria lui ca să capăt dela dânsul acele amănunte mici cari dau viaţa istoriei, şi întrebându-l ce mai erà cu cartea ce anunţase în „Souvenirs Litteraires”.
            L'am găsit într’o odăiţă, la al 5-lea cat al unei case frumuşele din Boulevard St. Germain ale cărui scări le urca cu o repeziciune uimitoare moşneagul vioiu şi sănătos. De aproape 50 de ani nu mai auzise nimica despre familia noastră.
            Mişcat şi înduioşat, mă privea ca sosit dintr'o altă lume. După o lungă convorbire în care am redeşteptat amintiri mult mai vechi decât cei 24 ani, ai vieţii mele, am primit în mână, ca s'o răsfoesc în linişte cartea preţioasă şi aproape unică de care am vorbit. În cele 15 zile ce am păstrat-o la mine, am luat dintr'însa nişte grabnice extrase şi nişte analize sumare.
            „Cronica” aceia prezintă pentru noi un deosebit interes, vine dela un martor ocular, înţelept, bine iniţiat în toate treburile statului, simpatic nouă. Nu e perfectă, însă, în genul său. Amintirile strict personale ţin un loc prea mare; vederile sunt uneori cam superficiale şi pătimaşe; memoria nu i-a fost totdeauna destul de luminată în culegerea lucrurilor cari puteau mai bine să prezinte un interes istoric. Afară de asta o oarecare vanitate, pusă la modă, la poeţi, de către Lamartine şi Victor Hugo (şi mai de iertat la dânşii decât la scriitori stimabili, iar nu geniali) distruge din când în când impresia placută a unei povestiri objective şi strică perspectiva reală a lucrurilor. Cartea nefiind scrisă pentru noi are o orientare specială şi nişte „hors d'œuvre” care ne par preà lungi. Toate acelea se pricep mai bine dacă ne gândim că această carte, secretă, menită a nu eşi dintr'un cerc familiar s'a scris mai ales cu o intenţie apologetică; un capitol de 60 de pagini, centrul volumului, e consacrat, ca o apărare „pro domo sua”, amintirii cele mai grele a trecutului lui Grenier (am făcut aluzie mai sus la aceasta). Anterioară cu 5 ani sosirii lui în ţară, n'are nimic a face cu România şi vine aicea accidental, printr'o rechemare ocazională care dă prilej poetului să-şi apere purtarea într'o anumită împrejurare.
            În culegerea ce am făcut-o pentru publicul românesc, fiecăreia dintre aceste insuficiente sau prisosinţe au corespuns nişte „amputări”. Am scos tot ce n'are a face cu istoria noastră; am şi lăsat la o parte, cel puţin pentru prezenta publicitate părţile care cuprind aprecieri foarte vii, straşnice câte odată, despre personajii cari sau ai căror fii mai trăesc,; totuşi acolo unde istoria mi-a părut că ar caştiga cevà cu întrebuinţarea metodei opuse, am transcris anecdotele care-i privesc, chiar când păreau cam riscate, punând, ca paravan, numai iniţiale, destul de străvezii pentru cunoscători.
            După citirea paginelor următoare şi mai ales după confruntarea lor cu arhivele de familie şi cu documentele Statului, rostul lui Grenier în Moldova pare a fi de luat în seamă fără exagerări, dar fără dispreţ. A fost unul dintr'acei Francezi cum nu erau puţini pe atuncea, entuziaşti şi înţelepţi, foarte dispuşi să ajute la emanciparea popoarelor mai mult sau mai puţin apăsate; aveà un suflet deschis, destoinic, liber, făcut ca să înţeleagă intenţiile cele mai îndrăzneţe ale unui suveran reformator, ale unui visător de mărire pentru neamul lui oropsit. Trebuiau oameni de acest fel celui ce a ajuns, prin neobosită muncă, să pue temeliile României de azi. Grenier a fost pentru Grigorie Vodă un auxiliar preţios, un servitor devotat şi chiar poate uneori un sfătuitor. Afară de Costake Negri, de Ralet şi de câţiva alţii de acelaş soiu, în nici un Moldovean, Principele n'ar fi putut să aibă o încredere atât de desăvârşită, şi să întâlnească o atât de sigură executare a dorinţelor sale patriotice de reînoire şi de renaştere naţională.
            Munca luptătorului încoronat încetând, într'o neaşteptată catastrofă, cu viaţa lui sbuciumată, - o vieaţă scoasă din banalitate prin cea mai oarbă jertfă de sine în folosul neamului nostru ce s'a găsit poate vre-o dată, alături cu multe însuşiri neobişnuite pe scaunul nostru domnesc, - cuvântul ce trebuià spus pe mormântul lui nu s'a dovedit nici el banal. În cimitirul din „Mée” unde zăcea trupul neînsufleţit al acelui care vrusese să fie „poetul cu fapte” al României Nouă (poet în sensul chiar etimologic, de făuritor după un chip ideal) un poet al ritmului fu menit să cânte cu versuri imnul funebru. Voi retipări la sfârşitul acestor pagini oda frumoasă prin care în singurătatea unui cimitir străin, fără linguşire, cu o artă totdeodată meşteşugită şi sinceră, cântatu-s'a cel din urmă Domnitor Român vrednic de a fi cântat.
            Acum avem şi noi datoria de a spune, deşi în proză - (într’o proză mai potrivită, de altfel subiectului) - dar cu o oarecare înduioşare câtevá cuvinte bune spre amintirea acestui bătrân, rămas pe pământ atâta vreme, departe de noi, însă fără a ne uità niciodată.
            Trei ani după plecarea lui din Moldova; în dedicarea unei poeme spunea - şi nu minţeà - lui Alexandri:

„Car j'aime comme toi le pays de tes pères
Et quel qu'il soit demain
Qu'on lui fasse des jours malheureux ou prospères
Mon cœur reste Roumain!” [31]

            În 1893, 35 de ani după rândurile acelea, găsim în,,Souvenirs Litteraires”, aceiaşi notă, tot aşà de vie ca simpatie şi caldură.
            În 1899 - octogenar - în cea din urmă scrisoare ce am primit dela el, alături cu multe protestări de dragoste pentru ţara şi familia mea, îmi scria să-i trimet o bibliografie completă a lui Alexandri cu nişte traduceri, şi cu lămuriri despre ultima parte a vieţei acestuia. Vroià să deà în „la Revue bleue” un articol documentat despre „Bardul dela Mirceşti” şi să-l facă mai cunoscut, mai preţuit de cititorii francezi.
            Oare acela nu simţea româneşte?

 

 

13 - Extracte şi analize din cartea lui Eduard Grenier: În Moldova (1855-1856) (partea I/IV)

din volumul Spicuiri istorice, Vladimir I. Ghika

 

            În toamna anului 1854, tocmai cand fierbeà răsboiul în Orient, Grenier căpătă o scrisoare a lui Ubicini, cunoscutul filoromân, fost călător în Principatele Dunărene, prieten al mai multor Moldoveni de seamă, şi preceptor al câtorva tineri Români (Bibeşti, Ghiculeşti, Olăneşti, etc...). După însărcinarea lui Alexandri, Ubicini căutà un bun secretar politic de limbă franceză pentru Principele Domnitor al Moldovei, „acest francez de inimă”, precum spunea el în scrisoare, şi se gândea la Grenier, care mai bine decât altcinevà îi pareà menit prin însuşirile sale să împlinească cum se cade acest rost delicat. După oarecare şovăiri datorite faptului că erà vorba pentru Grenier de a părăsi, fără un termen bine definit, cariera literară, în care îşi croia tocmai atuncea succese netăgăduite. Grenier primeşte propunerile făcute. Diplomat dela 1848 la 1851 erà oareşicum pregătit la o atare meserie. Leafa erà însemnată mai ales pentru vremurile acelea: 12.000 de franci pe an - afară de traiul întreg şi de locuinţă, acordată chiar în Palatul Domnesc. Grenier refuzase 2 ani mai înainte o propunere analoagă făcută de Regele Jerôme. Acea a lui Grigorie-Vodă îi conveneà mai bine: astfel vrăjmaşul lui Bonaparte nu-şi găseà un Bonaparte ca stăpân; după cele ce ştià despre Domnitorul român, sentimentele sale de liberal n'aveau să fie jicnite la Curtea moldovenească; şi în calitatea lui de credincios al emancipărei naţiunilor mici sau oprimate îi plăceà să ajute întru câtva sforţările unui Principe care visà visuri mari pentru mica lui patrie apăsată de străini.
            Grenier, deci, ieà rămas bun dela prietenii săi (între cari numărăm, ca să vorbim de cei mai cunoscuţi, pe Dubost, pe generalul Grenier, pe fiii vestitului republican Bixio, pe marele pictor Ary Scheffer, pe Manin, cel din urmă „doge” al Veneţiei, pribegit în Franţa, pe astronomul Arago, pe Villemot etc. etc.).
            În ziua de 13 ianuarie soseşte la Strasbourg. În 14 la Dresda; găseşte iarna cea mai cumplită la Cracovia, în 16 ajunge la Cernăuţi, a 14-a zi după plecarea lui de la Baume. Partea aceasta a călătoriei o face cu sănii, trase de către caii mici, păroşi şi burtoşi ai Galiţiei, întâlneşte pe drum nu fără spaimă, haite de lupi în păduri: sufere mult de frig groasnic: îi degeră obrazul la o temperatura de 28° stomacul lui rămâne necăjit de hrana ciudată la care se găsea osândit: citează cu puţină simpatie „gâsca cu usturoiu”, fel de mâncare foarte preţuit pe acolo. După multă trudă soseşte la Mihăileni, la graniţa moldovenească: începe atunci să cunoască un nou sistem de locomoţiune pe care îl afuriseşte cu drept cuvânt, căruţa de poştă, (se vede că nu prevenise pe nimenea la Iaşi...) Face şi o descriere nu tocmai entuziastă de starea drumurilor, cu făgaşuri adânci cu 7 sau 8 traseuri pe câmp, după placul vizitiilor - de trecerea pârâurilor, făcute în mai multe rânduri nu pe poduri, de altfel tremurătoare, ci prin vaduri sau pe uscat - lucruri cari uimesc pe un străin eşind din ţările apusene. Ajunge astfel cu oasele rupte, la Botoşani; căuta acolo un hotel, dar un boer localnic, colonelul Vărnav, îi oferă să vie mai bine în gazdă la el. - Vede cu o oarecare surprindere că i se pregăteşte patul pe un divan al salonului, obiceiu nou pentru un Francez...... În ziua următoare pleacă, şi în 28 Ianuarie intră în Iaşi, vindecat într'un chip enigmatic de toate durerile unei călătorii fără confort. Sperà să găsească la sosirea lui, pe consulul Franţei, Tastu, dar Tastu nu erà la Iaşi, ci la Bucureşti, unde ţineà interimatul consului general. - O mare decepţie. -  Se duce, cam zăpăcit, la hotel şi previne pe Alexandri. Acesta îi aleargă întru întâmpinare şi Grenier face despre marele nostru poet în data de Ianuarie 1855 portretul fizic următor în care mica slăbiciune sufletească semnalată în prefaţă (vanitatea romantică) se arată în mod nevrut, neaşteptat, şi cam naiv.
            „Înfăţişarea lui” (a lui Alexandri) „îmi plăcù peste masură”. „Erà un om aproape de vârsta mea, făcut aproape ca mine, cu frunte cam pleşuvă ca a mea; părul lui rămas în formă de cunună, începeà să cărunţească. Ţinuta şi manierele îi erau foarte distinse; ochii săi, mari şi adânci luciau sub nişte sprincene late, la fel ca acelea a ale lui Molière, - o gură zâmbitoare cu mustaţă groasă, tăiată en brosse,” îi dădea un chip prea milităresc, iar la cel d'intâiu surâs arăta dinţi frumoşi şi albi.
            „Cu toată subliniarea cam pronunţată a mustăţii şi a sprâncenilor, veselia şi isteţimea acestui surâs luminau năpraznic fizionomia aceea, plăcută şi deşteaptă. Chiar de la început, privindu-ne reciproc, ne împrieteniserăm deodată. De ce prietenia n'ar aveà ca şi iubirea” - ses coups de „foudre”?
            După întrevedere, Alexandri merge la Vodă; îi primeşte ordinele şi în ziua de 30 Ianuarie, aduce pe Grenier la Palatul Domnesc. Acest palat, despre care Grenier face pe urmă, o descripţie amănunţită, e zugrăvit mai întâi astfel de poetul nostru:
            „... O clădire mare, cam după tipul unei cazărmi, aşezată la capătul oraşului în fundul unei pieţe nepavate (suntem în Orient) baltă iarna, strat de praf vara. Zidirea trebue să fie din vremea Restauraţiei Franceze. Să nu-mi cereţi în ce stil arhitectul a închipuit palatul acela... n'are stil. Are dimensiuni colosale, atâta în cât Vodă locueşte numai într'o parte a palatului şi poate să-şi adăpostească toate ministerele într'însul (ar trebui totuşi să spun că ministerele acelea se reduc la 2-3). De ar puteà fi imitată în Franţa această organizaţie care recere într’adevăr, drept vorbind o oarecare patriarcală stăpânire! - Dar la noi un singur minister vreà să aibă mai mult loc decât Principele şi miniştrii săi. Urcai deci scara cea mare, călăuzit de amabilul meu cornac; şi'mi păstrez încă acuma o vie amintire de şederea mea în marea sală de aşteptare de lângă cabinetul Principelui; eram la un loc cu miniştrii şi aghiotanţii - foarte doritori să afle cine erà acest nou venit, acest străin, acest Francez, a cărui funcţiune viitoare rămânea necunoscută căci se păstrase cea mai mare taină despre această mică lovitură de Stat, care însemna o schimbare politică întreagă [32] - ca o schimbare de minister - din partea Principelui Domnitor. Secretarul intim ce eram să-l înlocuiesc, prinţul Şuţu, nu ştia nimica. - Destituirea lui şi sosirea mea nu-i fuseseră încunoştiinţate decât în ziua următoare, când Vodă prin mijlocirea unuia dintre miniştri, îi ceru înapoi portofoliul cu corespondenţa - portofoliul, sau mai bine zis partea care rămânea din portofoliu, căci Principele avusese grijă de a lua îndărăt puţin câte puţin, zi după zi, hârtiile cele mai însemnate”.
            Grenier mai descrie cu o vădită plăcere senzaţia pricinuită de prezenţa lui şi curiozitatea celor de faţă; dar el stătea cam neliniştit gândindu-se la impresia ce aveà să facă Suveranului cu nefericita înfăţişare ce-i dăduseră urmările călătoriei sale (îngheţurile îi stricaseră toată pielea obrazului).

GRIGORIE GHIKA al X-lea în 1854.
după o litografie franceză a timpului.


Cupă dăruită lui Grigorie Vodă
la suirea lui pe tronul Moldovei (1849).

            „Eram înecat în cugetările mele pesimiste când uşa se deschise - un aghiotant mă pofti în cabinetul Principelui - Prezentarea avu toată bunăvoinţa şi toată simplicitatea ce puteau să fie dorite. Fusesem de mai înainte înştiinţat despre purtarea totdeauna cam rece şi nepăsătoare a lui Grigorie-Ghika Vodă. Îmi întinse mâna şi cu amabilitate îmi ceru ştiri despre sănătatea mea, după o călătorie atât de lungă, pe o iarnă atât de friguroasă. - Ca scuză pentru întârziere şi pentru proasta înfăţişare ce aveam, îi făcui râzând povestea mizeriilor nesfârşite ale drumului, şi'l rugai să crează că nu eram de obiceiu aşà de puţin prezentabil. Conversaţia hoinărea de la politică generală şi dela Sevastopol la opera din seara trecută şi la trupa italiană din Iaşi. În sfârşit Principele ridică audienţa, spunând lui Alexandri: „Duceţi'l pe D-nul Grenier la copiii mei; se va găsi în familie”. Cuvintele acelea fură pronunţate cu multă simplicitate, dar cu acelaş ton de nepăsare şi de blândeţe cam desgustată ca şi toate celelalte: nu le socotii cu dreptate, mai puţin binevoitoare, şi eşii cu totul încântat”...
            „Grigorie Ghika al X-lea erà un bărbat de toată frumuseţea - în vârstă de aproape 50 de ani - înalt - puternic - cu umeri largi - cu o înfăţişare erculiana dar subţiată - cu nişte mâini minunate; capul, încă arătos, erà uşor aplecat. Părul său negru, care trebue să fi fost bogat şi pletos, începeà să se răreasca spre frunte. Ochii blânzi şi pătrunzători, tăiaţi în formă de migdale, nasul foarte puţin sumes la vârf şi de un alb cam lucios, mustaţa mătăsoasă şi subţire care lasă descoperită o gură frumoasă, dădeau nobilei sale figuri chipul albanez al strămoşilor săi. În definitiv aveà „grand air” în uniforma lui de Domnitor, (adică de generalisim) împodobită cu grele şi lungi epolete de aur. Înfăţişarea lui cam rece, indolentă şi plictisită adăoga mândrie gingaşe ce-i erà firească, un mare ifos fără nici o afectaţie. De altmintrelea nimenea nu erà mai puţin pretenţios şi mai cu puţine fumuri. „Domnesc pe un putregai” spuneà odată lui Tastu. Erà domnitor din fire, generos, cam sceptic, desprins de toate sau cel puţin de preà multe lucruri... dar asta aparţine portretului moral ce voi face mai târziu. Să revenim la însuşirile trupeşti; erà într’un cuvânt, cel mai frumos bărbat din ţară unde domneà ca Ludovic al XIV-lea din regatul lui - şi fără de a fi ciupit la faţă ca „le Roi-Soleil” - Las cititorului să se gândească ce succese avusese pe lângă femei cu atâtea avantaje fizice. Suirea lui pe tron nu stricase nimic acestei stări de lucruri, -  fireşte. Domnise într’adevăr asupra mai multor generaţiuni de femei. Odată primind în ajunul căsătoriei sale pe cea mai frumoasă din petiţionarele care veneau la Curte pentru cereri, - E. L. Vodă îmi spuse, râzând, după eşirea domnişoarei: „Ar fi fost de cuviinţă să-i fac eu curte: seria s'ar complecta aşà; ar reprezintà generaţiunea a treia”. Nu erà fala unui suveran sau a unui Don Juan - erà numai adevărul. - Dar pedeapsa venise repede, vreau să zic saturaţia, sărăcia inimei şi scepticismul. Scepticismul lui erà desăvârşit în privinţa femeilor. Însurat de 2 ori [33], erà pe atunceà văduv, dar ajungea la vârsta unde suveranii în situaţia lui cad foarte lesne sub stăpânirea unei „Maintenon” oarecare. Şi de fapt ca şi Ludovic al XIV-lea cu care l'am asemănat, o şi găsise”.
            „Erà o Franceză, d-na L... a căreia cunoştinţă o făcuse la Paris, în ceà din urmă călătorie a lui - nu ştiu bine în ce împrejurări. Ea, povesteà amănunte romantice despre începutul iubirei lor, în cimitirul Père-Lachaise lângă mormântul unei prietene a amândurora... O dată pe tron, Principele o chemă la Iaşi. Din aceste relaţiuni născură 2 băeţi. După sfârşitul domniei, se căsători cu dânsa şi copiii fură recunoscuţi..... Îrâurirea ei nu se dovedi totdeauna fericită, precum se întamplă cu „Doamnele de „Maintenon” în orice ţară.
            „Dar să revenim la familia legiuită. Vasile Alecsandri mă pofti la Prinţişori - Prinţişori erà cuvântul potrivit. Erau toţi foarte mici” - Grenier descrie pe Beizadelele - Constantin, în vârstă de 27 ani, cu nevasta lui, Catitza, născută Balş - Ioan - (24 ani) „Tustrei aveau părul castaniu, şi erau oacheşi la faţă; Ioan păreà singur frumuşel dar, şi el, prea mic la stat; - inteligent şi harnic, aveà însă un cap de fier, făcând numai ce'i plăceà”; „erà vorba p'atuncea de căsătoria lui cu fiica arhimilionară a Baronului Sina; nici nu vreà s'audă de un atare proect”.... Grenier trece la descrierea Domniţelor... „Tovarăşul meu îmi spusese cât de frumoasă erà Domniţa Aglae. - Rămăsei totuşi uimit. Toate cele ce puteau spune erau întrecute la cea d’intâi privire. Erà cea mai strălucită şi cea mai desăvârşită frumuseţe ce am întâlnit. Oacheşă ca şi tatăl său, ale cărui trăsături fine şi regulate ale obrazului le aveà la fel, te priveà cu nişte ochi mari şi falnici, împodobiţi cu gene lungi, şi mai ales încununaţi cu sprincene minunat încondeiate. Rafael n'ar fi putut să desemneze cevà mai perfect. Şi toată fiinţa ei erà de o potrivă de frumoasă, Mai înaltă decât fraţii săi, erà mlădioasă şi legănată. Inteligenţa îi erà desvoltată, cultura întinsă, însă cu câteva lacune. Se înnebunià după muzică. Cântà mult dar nu tocmai în ton. De!..... ca şi frumuseţea aveà şi vocea..... păunului... Erà măritată cu Răducanu Rosetti (ministrul justitiei) un adevărat burduf, bondoc şi pânticos, straşnic la mâncare”... urmează despre persoana acestuia nişte aprecieri puţin măgulitoare; nu le reproduc aicea...” Primirea Domniţei fu binevoitoare, precum fusese de altfel primirea fraţilor săi”.
            ...... „Domniţa Natalia, cea mai tânără, o mare frumuseţe şi ea, însă de un fel cu totul deosebit de sora ei. Bălaie, cam grăsulie, având, cu ochii mari verzui, o faţă ruptă din soare, - veselă, râzătoare, zburdalnică; copilăroasă ca o copilă răsfăţată mai ales, dar ca o copilă fermecătoare. Nici 18 ani nu aveà. - Erà măritată de 3 ani cel puţin, cu un alt copil, bietul Costică Balş” [34] -... „Domniţa Catinca, sora sa cea mare, căsătorită după Nikaki Mavrocordato, aveà ochii negri, un obraz smead gălbuiu, o fizionomie plină de farmec; ar fi fost socotită frumoasă într’o ţară mai puţin fericită în frumuseţi decît Moldova. Bărbatul ei erà nesuferit tuturora”.
            „Eticheta de Curte nefiind preà severă, fuseiu repede tratat cu familiaritate”...; se făceau chiar din partea Prinţişorilor şi a Domniţelor fel de fel de ghiduşii, pe care Grenier le povesteşte cu plăcere. „Găsii dealtmintrelea ori-unde aceiaşi prietinoasă primire. Datoream aceasta, în mare parte, poziţiei mele, o datoream întru cât-va modului meu de a fi, dar o datoream mai presus de toate ţărei căreia aparţineam, sunt fericit să o spun. În nici un colţ al pământului n'am văzut Franţa atât de iubită. - Aveam acolo comori de simpatii. - Nu ştiu ce s'a făcut cu dânsele. - Dacă le-am pierdut, suntem foarte vinovaţi. - Nimic nu erà mai lesne decât de a le păstrà în veci. Strânşi, aproape înnăbuşiţi între aceşti doi coloşi, Rusia şi Austria, ameninţaţi la orice moment de îndoita lor lăcomie, în ciuda îndepărtării (şi chiar acuma (1881) cu toată prezenţa unui Rege de obârşie germană - încă o născocire a lui Napoleon al III-lea! [35], Românii pornesc către Franţa cu un avânt neînchipuit, cu toată puterea educaţiunii lor, a gusturilor, a firei, a dorinţelor, a visurilor, a mentalităţei lor. Ei sunt adevăraţi Francezi ai Răsăritului. - Să nu uităm aceasta nici odată”.
            „Prinţul Ioan fù însărcinat să mă prezinte miniştrilor, boerilor de frunte, şi oamenilor de seamă ai Iaşilor. - Îndeplini foarte bine însărcinarea lui, însă îmi făcù gluma de a mă duce, ca cea d'intâi vizită oficială la.... iubita lui... În toate apucăturile sale erà un fel de duh de isteţime şi de zeflemea, mai mult sau mai puţin învăluit”.
            Grenier povesteşte încurcăturile neplăcute ce le găseşte în dedalul rudeniilor moldovene cu complicarea divorţurilor şi a moravurilor cam uşoare ale timpului; - după ordinea logică şi cronologică, mai înainte de a intrà în amănuntele vizitelor vorbeşte pe larg şi cu digresiuni despre oraşul străbătut de el în vederea acestora.”
            „Iaşii au toată înfăţişarea unui oraş răsăritean. Când îi priveşti de pe Repedea (dealul care se ridică lângă ei spre miazăzi) cu palatul lor domnesc, cu bisericile lor cu casele lor înconjurate de copaci, împodobite cu coloane şi cu portice, ochiul rămâne încântat. - Decepţia începe când te apropii. - Fenomenul e de regulă în Orient, chiar la Constantinopol. Nişte cocioabe se megieşesc cu palate şi cu biserici. Palatele şi bisericile însăşi, ca şi aceste frumoase colonade, aceste portice nu sunt deseori decât clădiri de lemn, de cărămidă sau chiar de lut, acoperite cu o tencuială mincinoasă. Străzile sunt nepavate; - glod şi praf ori-unde.... şi ce glod! ce praf! în ţările noastre n'avem nici închipuire de aşa cevà. Când sosii, o singură stradă erà pavată, artera de căpetenie a oraşului - Curtea Domnească chiar nu erà decât o baltă nesfârşită sau o văgăună de nepătruns. Stăruiiu atâta şi atâta pe lângă Principele domnitor, în cât avuseiu plăcerea de a vedea şi pe ea pavată la plecarea mea dela Iaşi. Să mai vorbim despre locuinţe. Orice casă e precedată de o mare curte lungăreaţă, care îngădue trăsurilor să se apropie de peron să staţioneze binişor pe amandouă părţile. E loc de obiceiu pentru 12 trăsuri, cel puţin. - Curtea, în afară de locul acesta liber, e tixită de căsuţe, de bojdeuce, de bordeie, de şandramale chiar uneori, locuite de servitorimea care totdeauna e foarte numeroasă. Cutare boier dintre prietinii mei aveà nouăzeci şi şase de slugi, de orice fel. Fiecare casă se bucură de toate în împrejurimile sale şi n'are a cautà cevà aiurea. Astfel, boerul are la îndemână lângă locuinţa lui nu numai grajd şi şopron ci şi pe vizitii, camerieri, feciorii de pe capră, „couvreur-i” (aşà numesc pe acela care are grijă de sticlărie şi argintărie - şi pune masa), rândaşi, bucătari, cafegii, brutari, casapi chiar, grădinari etc., etc. O grădină însoţeşte adesea aceste locuinţe măreţe. În privinţa interiorului, nu poţi să vezi nimic mai confortabil şi mai luxos. Acolo găseşti din nou toate bogăţiile civilizaţiunei noastre, împerechiate cu uzul atât de comod al divanului turcesc, care înconjoară salonul. Stăpâna casei te primeşte cu cuvinte din cea mai curată limbă franceză, aratând manierile cele mai distinse. Toaleta, fie dela Paris, fie dela Viena, este de un gust desăvârşit şi de o eleganţă rară, şi cu toate că educaţia şi mai ales instrucţia uneori nu sunt pururea la nota generală e cât se poate de aleasă. Poţi să adaogi la program, aproape totdeauna, frumuseţea. N'aveam dreptul să mă plâng. Îmi aduc aminte de balul la care am fost de faţă, puţină vreme după sosirea mea, în Palatul domnesc. Rămăseiu ameţit de atâta lux, de atâta eleganţă, de atâta simţ estetic, de atâta frumuseţe... Treci prin toată Germania, prin Austria întreagă ca să te trezeşti.... la Paris, şi deseori mai bine decât la Paris, în ce priveşte frumuseţea tipurilor şi luxul. - O altă serbare dată de Mavrogheni, ministrul finanţelor, într'un mare şi frumuşel salon, lungueţ şi rotunjit la colţuri, sporì mirarea mea şi întărì impresia cea d'intâi. Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi… bunice. - Căci erau şi bunicele la bal. - Acestora le rămâneà cevà, un nu ştiu ce măreţ în veştejirea trăsăturilor care te sileà să te gândeşti: „cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!” Cel mult 3-4 chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris... Boierimea se compune de vre-o 20 de familii: Ghiculeştii, Bălceşti, Sturzeşti, Cantacuzineşti, Roznovăneni, Muruzeşti... Toată acea lume aristocratică trăieşte cu mari cheltueli şi fireşte, face mari datorii. Coconaşul şi cucoana au fiecare trăsurile lor deosebite - copiii, câte odată, tot aşà. — La prânz în toate zilele anului, sunt vr'o şase tacâmuri mai mult decât trebue, pentru prietenii nepoftiţi. Lista de bucate e întocmită în consecinţă, ca să se potrivească cu acest obiceiu. „Valet”-ul e vecinic gata la ori ce întâmplare. Invitaţiile nu se fac decât pentru prânzuri de ceremonie. Neprevăzutul şi toana sunt rânduiala normală a acestor existenţe uşoare şi fără griji”.
            „Doamnele tinere seamănă, ca fire, totdeodată cu „creola” cu italianca şi cu odalisca. - Viaţa lor într'un cerc restrâns le face să se întâlnească familiar ori-unde - nu numai acasà, ci şi în prăvălii, în magazinele de mode, la giuvaergii, în „băcănii” unde stau ca la club. Urmează nişte anecdote de puţin interes asupra modului cum Domniţele şi Prinţişorii mergeau cu Grenier de năvăleau într’o zi într’o băcănie, ca să facă o orgie de mezelicuri, altă zi într’o altă băcănie, pentru o altă fantazie. „Seara, iarna, aveam teatrul italian, în care orice lojă devenea un salon, unde se primeau vizite. - Vara, cand erà mai răcoare, toată lumea se duceà la Copou (o esplanadă afară din oraş pe înălţime, lângă o pădure - la sfârşitul acesteia erà o grădină publică. Acolo caretele şi călăreţii se opreau şi stăteau pe rânduri, ca la „Cascine” din Florenţa sau la „Bois de Boulogne”. Domnii se coborau din trăsură sau descălecau şi iarăşi ca într'un salon, vorbeau cu doamnele. Acolo şi numai acolo, erà îngăduit să umble cinevà pe jos. În oraş, ar fi fost o mare necuviinţă. - Desculţii şi jidanii singuri puteau să meargă aşà. Fără a mă mai îngriji de această interzicere a modei, începuiu să umblu pe jos în toiul Iaşilor. - La sfârşitul şederii mele în Moldova, ajunsesem chiar să convertesc întru cât-và pe Prinţese şi obiceiul meu fu privit cu mai puţin dispreţ. O altă prejudecată: ar fi fost o adevarată necinstire să te fi suit, dacă erai un om cum se cade, într’o droşcă cu un singur cal, - 2 cai cel puţin erau absolut necesari ca să fie onoarea teafără”.
            Mi s'a spus că Iaşii s'au schimbat tare acuma - că au amorţit şi s'au prăpădit după „Unire” şi după stabilirea capitalei la Bucureşti. Bietul Iaşi! Nu l'am mai văzut şi nu'l voiu mai revedea. Dar niciodată nu'l voiu uita! Am avut acolo ceasuri atât de frumoase şi fericite! Şi dacă am suferit acolo amărăciunele cele mai mari ale vieţei mele, nu numai că nu erà el vinovat întru nimic, ci m'a şi ajutat să le biruesc”!
            Principele domnitor fără zăbavă dă lui Grenier de lucru. - A doua zi după prezentare, îmi încredinţà redacţiunea unei depeşi urgente. Consultând dosarul afacerei, văzuiu că nu'mi erà greu să fiu la înălţimea predecesorului meu. - Eram obişnuit cu treburi diplomatice. Vodă se arătă mulţumit; înlocuì numai câteva cuvinte din ale mele, ca ori-ce „şef” care se respectă. Locuinţa mea în Palat nu erà gata, dar Măria Sa nu mă lăsă totuşi la otel, ci după poruncile sale Alexandri mă luă în gazdă în casa fratelui său, care erà încă la Paris. Jumătatea casei erà ocupată de o batrână cam într’o parte, Contesa S... Făcui cunoştinţă cu ea. Să ştii vârsta oamenilor e o problemă foarte grea une-ori; - în Moldova d'atunci, erà şi mai grea. - Mi se pare că vecina mea aveà 60 de ani. - Trebue să fi fost frumoasă - şi nu putea să uite că fusese aşà. Erà o femeie eroică în genul său. - Aveà pistrui pe faţă şi ca să facă să dispară aceste pete, în orice lună cel puţin se făceà că e bolnavă, se culca în pat, şi'şi acoperea obrazul cu nu ştiu ce alifie corozivă. - Rămânea astfel câtă va vreme nevăzută: după aceasta, vindecată, cu pielea nouă, apărea pe orizont timp de 15 zile. - Şi iarăşi începeà de iznoavă. O femeie cu minte şi cu haz, în ciuda acestor ciudăţenii. - Totdeauna ruinată şi totuşi cu mijloace, se primblà când la Viena, când la Constantinopol, când la Paris. - Titlul ei erà Austriac.”
            „După o săptămână mă aflai la Palat, spre cea mai mare bucurie a mea. - Prinţul Constantin, ca majordom al Curtei prezidà la instalaţiune. - Instalaţiunea aceea, precum se va vedeà mai jos, erà minunată”.
            „Palatul, clădit la începutul veacului, într’un stil îndoios, aveà o înfăţişare măreaţă doar prin dimensiunile sale. Conţinea o lume întreagă - cel puţin toată lumea guvernamentală a Moldovei. - În catul cel d'intâi, erà locuinţa Principelui şi a celor trei fii ai săi, sălile de mare ceremonie, saloanele de recepţie, capela, ministerele cu biurourile lor. - În catul de jos, la stânga, când intrai, mi se dăduseră acele săli mari, unde fusese cancelaria Rusească în timpul „Ocupaţiunei” celei din urmă. (Acuma, Austriacii „ocupau” ţara şi ajunseseră a lăsà păreri-de rău de plecarea Ruşilor! Dar asta-i politica... să lăsăm astfel de lucruri pentru mai departe). Aceste săli, ridicate cu câteva trepte mai sus decât pământul, dădeau spre piaţa cea mare, de care am vorbit mai sus. Priveliştea erà partea cea slabă a locului: aveam pentru plăcerea ochilor, când deschideam ferestrele numai birjele care staţionau acolo în noroiu - şi faţadele caselor cari înconjurau această piaţă puţin atrăgătoare. Mai spre fund se zărea uliţa mare, pavată, care străbătea oraşul întreg, şi se sfârşea, pe nesimţite, la Copou. - Aş fi dorit mai bine să locuiesc în aripa clădirei unde şedeau Prinţii, în aripa ce aveà faţada spre amiazăzi, unde ochiul se bucura de o panoramă întinsă, cu dealul Repedea - cu Socola la dreapta, - cu Bahluiul (pârîul care trece prin mahalalele Iaşilor). - Dar nu poate omul să aibă toate! Intrând, deschiseiu fereastra: un „dobitoc” enorm îşi cautà hrana zilnică, cu trudă mare, în balta pieţei. - O idee miloasă, însă nechibzuită, mă împinse să’i arunc o bucată de pâine. - A doua zi, recunoscător, sosi cu tot neamul lui, pe care-l poftise. - Ce ar fi fost în ziua a treia!! Înţelegându-mi imprudenţa, îi goniiu, dârj, pe toţi. Porcul apare ori-unde în Moldova;... o privelişte de care îmi amintesc… un porc cu un corb pe spate... şi amândoi mâncând, horribile dictu:... Dar să ne întoarcem din nou în Palat. Aveam o instalaţie cât se poate de frumoasă, - mare, curată şi elegantă. Locuinţa mea erà alcătuită mai întâi dintr'un mare vestibul, din care o parte cu geamuri - un fel de „seră” - erà locul unde se culcà feciorul meu; - cealaltă parte formà birou şi serveà copistului meu (nu îndrăznesc să spun secretarului meu, fiind eu însumi secretar, şi, dealtmintrelea, acest individ, un Francez numit Cavaroc, nici nu erà demn de titlul de copist - veţi vedea de ce -; toată viaţa, înnota în greşeli ortografice sau linguistice, şi în încurcături de cuvinte). - Vestibulul acela ducea la locuinţa mea propriu zisă - o sală pătrată, imensă. - Aveà 15 metri lungime, cu un tavan potrivit de înalt, susţinut prin 2 arcuri cu nervure gingaşe; aceste 2 arcuri formau 3 bolţi decorate cu arabescuri zugrăvite ca în Italia. O mare perdea albastră şi albă armonizată cu faţa, tot albăstruie, a pereţilor, deosibeà bolta cea din urmă de celelalte 2, alcătuind cea mai încăpătoare dintre alcovuri, unde se găseà o odaie întreagă de culcat cu toate mobilele şi cu tot confortul de dorit. Celelalte 2 părţi ale acestei mari săli - erau prefăcute în cabinet de lucru şi în salon. Mobilierul erà mai mult decât complet - 12 scaune, 2 canapele, 2 birouri, 2 măsuţe. Între cele 3 ferestre nişte mese, jilţuri, mai ştiu eu ce... Şi când ridicam perdeaua din fund, dat fiind lungimea camerei, aveam un minunat „promenoir”.
            Mă trezeam la 7, mă sculam la 8; la 10 veneà dejunul pe tava de argint: 2 cotlete sau un puiu fript rece, mic ca pumnul; cafeaua, în cel mai frumos ibric turcesc.... din Paris. La 12, luam ordinele Principelui. - Aşteptam în marele salon de lângă cabinetul său - împreună cu miniştrii, cu aghiotanţii, şi cu colonelul de serviciu. Convorbeam prieteneşte cu dânşii. Toată lumea aceasta devenise repede binevoitoare cu mine.
            - „Când îmi veneà rândul, găseam pe Vodă în picioare, fumând ciubucul, şi îi înmânam lucrarea din ziua trecută; Măria Sa îmi dădeà atunci lucrarea zilei, indicându-mi sensul depeşilor. - Deseori chiar îmi dicta cele ce aveam de scris, umblând de colo până colo în odaie. Mă aşezam la birou, luând note sau transcriind cele dictate. Inteligenţa lui erà întinsă, şi spiritul lui mlădios şi ager, dar îi cam lipseà metoda. Nu ştia totdeauna să înceapă cu începutul şi să sfârşească cu sfârşitul. Vedea toate unghiurile unei chestiuni şi atingea toate punctele de căpetenie. Vorbele lui sau dictarea îmi dădeau toate elementele împrăştiate ale unei bune lucrări. Aveam de pus numai mai multă simetrie în acest „ghiveciu diplomatic”. - Astfel înzestrat cu proviziuni de muncă, mă coboram din nou la mine până la ceasul prânzului, lucrând necontenit afară de cazul când mă găseam întrerupt prin sosirea miniştrilor sau a consulilor cari veneau să fumeze o ţigareţă, vânând veste, să vorbească cu secretarul Domnitorului.

ELENA STURZA
Mama lui Grigorie Ghika Vodă.
(Fiica lui Grigorie Sturza şi a Domniţei M. Calimach
şi sora Domnitorului Mihail Sturza).
După o miniatură.

            - Prânzul erà de obiceiu la 4 ceasuri. Când se întamplà să fie mai înainte, Vodă mă preveneà prin unul din pajii săi. - Mă îmbrăcam „în mare ţinută” şi mă urcam în salonul unde erau întruniţi comesenii, adică Beizadelele, aghiotanţii, colonelul de serviciu, una sau două din Domniţele cu bărbatul lor, şi din când în când, Bibica, secretarul grecesc, un om ciudat, de care voi vorbi mai la vale. Lumea intrà în sala de prânz numai când erà încunoştiinţată că Domnul şedeà într’însa, Locul meu erà totdeauna lângă una dintre Domniţe - Bucătăria erà franţuzească, ca vinul (Château-Laftitte). - Un singur detaliu cam oriental: un fel de paj stătea drept la spatele Măriei Sale cu un evantaliu uriaş, făcut cu cozi întregi de păun şi lucrat în mănăstirea Văratic; mişcându-l regulat alunga muştele cu o neştirbită seriozitate. - Prânzul se sfârşeà repede. - Vodă mânca iute şi în tăcere. - Nici unul nu cutezà să ridice glasul înaintea lui, Domnitor şi tată: şi el ne-având nimic nou de spus, tăcea. - La început, voind să fac ca ceilalţi, - tăceam. - Dar după ce m'am convins că tăcerea Principelui erà datorită plictiselei, că tăcerea comesenilor erà pricinuită de timiditate precum şi de sărăcia minţei lor în lucruri de povestit, când m'am asigurat pe deplin că toţi, mari şi mici, ar fi fost fericiţi să nu se plictisească atât de „domneşte”, rupsei tăcerea şi fără a interogà niciodată pe Vodă - (căci niciodată nu e voie să interogi pe un cap încoronat -) îndrăznii mai întâi să dau la lumină nişte anecdote vesele. - Avusei ideia de a face aşà ca să fiu eu întrebat despre Paris, Franţa, Împăratul, călătoriile şi incidentele vieţii mele. - Vodă înveselit, începuse a mă cicălì; apoi căpătă plăcere la jocul acesta ca un copil, şi nu mai vrù să mă lase să prânzesc în oraş. - După prânz, sindrofia treceà în salonul de lângă odaia de culcat a Principelui. – Potrivit cu orânduiala Curţii, aveà loc atuncea o ceremonie: sărutarea mâinii. Se servea cafeaua şi tutunul cu ciubucele turceşti. - Tinerele domniţe aprindeau ţigarete. „Grenier făceà ca ele de obiceiu. „Îndată ce se isprăvia ciubucul Domnitorului, adunarea se sculà în picioare; - una din Domniţe dădeà Măriei Sale halatul lui - Vodă ne spuneà la revedere, şi intrà la el ca să facă siesta. La 12 se trezeà şi se duceà la D-na L.... S'întorceà la palat la 3-4 ceasuri de dimineaţă. - Acestea-i erau obiceiurile cotidiane. După dispariţia Principelui, toată lumea se năpusteà la Copou, la Operă, sau la Teatrul Italian, sau în serată. Eu, deslipindu-mă repede de fracul nesuferit, alergam să sfârşesc ziua la Consulatul Francez sau la Rolla, cumnatul lui B. Alexandri - mai târziu la Cantacuzino (Zizin) - sau mă duceam să fac o primblare singuratică în pădurea de lângă Copou, câteodată chiar în valea până la Iazul Mitropolitului”.
            Când Tastu s'întoarce dela Bucureşti (1 Aprilie 1855), găseşte pe Grenier ca în elementul său - cu o poziţie bine dobândită şi mulţumitoare faţă de Grigorie-Vodă şi de societatea moldovenească. Grenier povesteşte cum făcuse cunoştinţa lui în familia Chazal la Paris, în 1847, când erà întrebuinţat la Minister. - Face portretul tatălui său şi mai cu seamă al mumei sale, vestita Doamnă Amable Tastu, atât de cunoscută prin poeziile sale şi operile pedagogice ce le-a scris. Dar aceste portrete deşi bine zugrăvite cam es din cadrul nostru.
            Eug. Tastu, el, nu semănà nici tatălui nici mumei sale. - Lucrul care izbià pe toţi la cea d'ântâi privire, erà părul lui alb, care nu se potriveà de loc cu figura lui încă tânără (aveà vârsta mea 35-36 de ani). Ochii lui, de un albastru închis, aveau de obiceiu o expresiune foarte blândă, dar de când în când, ştiau să se facă nepătrunşi şi cumplit-lucioşi ca oţelul. Erà o prefacere desăvârşită şi năpraznică. Pretindeam că atuncea încărcà ochii lui ca pe două pistoale. Intrase tănăr în cariera diplomatică; elev-consul la Smirna, consul la Sf. Sebastian, la Cipru, la Iaşi - mai târziu fu numit consul general, la Belgrad, la Bagdad, în Egipet... Duh ager şi original, foarte învăţat, şi cu însuşiri de tot felul, ar fi avut o carieră strălucită, dacă n'ar fi fost moleşit prin mediul oriental, şi dacă nu şi-ar fi stricat rostul singur, arătându-se prea... cinstit în Egipet, la epoca oamenilor ca M..., B...., P-sa M... Cel puţin, după retragere, ar fi putut să-şi deà măsură,... să scrie.... nu vruse. Desgustat, se îngropă viu la ţară cu mama sa. După moartea acesteia, care-i erà viaţa, s’a stins încetinel întru uitare. În 1855, erà în toată puterea firei sale; aveà o mare înrâurire asupra tineretului boeresc moldovean în partea cea mai sănătoasă şi cultă a lui. Duceà pe aceştia către Vodă, ca ajutori în încercările lui patriotice - în locul unei opoziţiuni trândave şi ironice singură primită de modă până atuncea - Grigorie Vodă avù astfel entuziaştii săi, şi nişte entuziaşti sinceri cari nu erau nici linguşitori nici interesaţi. - Războiul din Crimea însufleţise din nou iubirea de neam: se nădăjduià, cu sprijinul Franţei, să scape ţara de asuprirea stăpânilor din afară. Se aşteptà cu o nespusă nerăbdare sosirea soldaţilor noştri. - Ce efect ar fi produs asupra neamului aceluia apariţia drapelului tricolor! Cevà de neînchipuit. - Aud încă acuma, par'că, pe unul dintre tinerii mei prieteni I. (Zizin) Cantacuzino, făgăduind sărbătoreşte o rentă de 2.000 franci celui d'ântâi ostaş francez care ar fi pus piciorul pe pământul Iaşilor: ce vis!... un vis numai. Austria erà acolo şi ne tăià drumul. - Vulturul cu două capete jucà jocul îndoit. Ruşilor le spuneà: „Opresc pe Anglo-Francezi să intre” - Francezilor: „Opresc pe Ruşi” şi întru sine:,,Am venit şi voiu rămâneà”. Slavă Domnului: cel puţin s'a dus, şi nu s'a mai întors!”
            „După prânz de obicei găseam la consulat, pe Cancelarul, Castaing, fire bună şi amabilă, mai înceată şi mai puţin cultă de cât noi...; erà tradiţiunea întrupată a Consulatului - pe doctorul Bassereau, medicul-şef al Spitalului om de seamă, isleţ şi vesel, precum sunt deseori oamenii graşi şi cocoloşiţi, împlinind o misiune, ca Bontoux. - Ne puneam pe divanuri, cu ciubucuri aprinse. - Puţină vreme după sosirea mea, socoteam acolo un oaspe mai mult, I. (Zizin) Cantacuzino, francez de inimă, de suflet şi de maniere atât ca şi noi. Crescut la Töpfer, făceà cinste educatorului său.
            „Mai învăţat şi serios de cât majoritatea compatrioţilor săi, arătà, cu toată valoarea şi distincţiunea-i, o oarecare sfială ruşinoasă, izvorită totdeodata din modestia lui şi din mândria lui firească, sfială ce nu erà fără farmec. Susceptibilitatea lui erà mare şi se deşteptà lesne. Îl cucerisem, prin manopere îndemanatice, atât de bine, în cât ajunsesem chiar a'l criticà (prieteneşte într'adevăr) fără a’l supărà. Făcui cunoştinţa lui prin Tastu; prin mijlocirea mea intră în relaţie cu Alexandri. Ţineam, toţi împreună, convorbiri nebunatice entru cea mai mare uimire a lui Castaing. Afară de cercul nostru intim, mai veneà şi Sachellarides, consul grecesc, fiinţă nesuferită, dar destul de deşteaptă subt un înveliş grosolan; primeà toate vorbele înţepătoare cu care îl străpungeam - cu nădejdea de a aflà câtevà ştiri diplomatice dela consulul francez sau dela secretarul Domnitorului. În orice caz erà fericit să se familiarizeze gratis cu limba noastră şi să încerce a pătrunde în ascunzişurile glumei frantuzeşti. Îmi aduceà aminte de Daoud-Oglou care îşi dădeà aceiaşi osteneală la ambasada franceză din Berlin în 48, lucru ce nu l-a împiedicat să devie un mare personaj, paşă, şi guvernator al Siriei”.
            „Dar să ne întoarcem la Iaşi... Nu petreceam toate serile la Consulat, nici Tastu el însuşi. Tastu mergeà dese ori la Boissereau. Eu la Alexandri, la Zizin Cantacuzino, la d-na Rolla, şi Vodă mă pofteà cu insistenţă. Văzând că eram chiemat în mai multe părţi îmi dădu în glumă, porecla de „coureur”. Trebue să spun că am contribuit să acreditez acest calificativ în împrejurările următoare: Am povestit obiceiurile Măriei Sale, siesta şi celelalte. Noaptea, îi lipseà adesea somnul, şi atuncea se primblà în halat până când osteneala îl trânteà pe pat”:
            Odată, puţină vreme după încercarea lui Grenier de a da cevà viaţă convorbirilor dela prânz - fu chemat prin poruncă domnească, la 3 ceasuri, în toiul nopţei. Sculat în grabă, soseşte în odaia Domnitorului cu mari îngrijiri, crezând că erà vorba de cevà grav... Lipsa de somn fiind încăpăţânată, Vodă vroià numai să convorbească cu Grenier ca să-i pară timpul mai scurt.
            Convorbirea avù loc - această dată. Dar Vodă vroind să încerce a doua oară aceiaşi reţetă pentru potolirea nervosităţei sale, Grenier dă ordin feciorului său să spue în atari împrejurări că nu se gaseà la Palat, ci petreceà în oraş cu femei. Astfel isbuti să se păzească de capriciul domnesc - însă cu adaosul la numele lui al unui calificativ care pareà bine nimerit.

Vizualizări: 116

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor