„Există o limită a suferinței, dar nu și o limită a fricii”, spune un dicton latin. În fața calamităților naturale, a războaielor și dificultăților economice, putem pune, în mod paradoxal, o limită, atunci când acestea se încheie. În fața fricii, însă, ne dovedim arbitrari în gândire, lipsiți de spirit practic, detașați de orice gândire rațională, pradă propriilor noastre emoții, chiar și după ce orice necaz a trecut. De aceea, dincolo de toate necazurile care ne înconjoară, trebuie să învățăm să ne ferim de marele pericol al fricii.
În monumentala sa lucrare Dogmatica, Sfântul Ioan Damaschin propune o foarte interesantă clasificare: „Frica se împarte în șase feluri: în ezitare, în sfială, în ruşine, în încremenire, în groază și în nelinişte. Ezitarea este frica în vederea unei acţiuni ce are să se îndeplinească. Sfiala este frica rezultată din aşteptarea dojenii. Aceasta este cea mai bună stare sufletească. Ruşinea este teama care provine din o faptă dezonorantă. Nici această stare sufletească nu este fără nădejde pentru mântuire. Încremenirea este frica rezultată din o mare închipuire. Groaza este frica ce se naşte din o închipuire neobişnuită. Neliniştea este teama că nu vom izbuti, adică frica de nereuşită. Căci ne neliniştim atunci când ne temem că faptele noastre nu vor reuşi” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 88).
Din cele șase tipuri de frică, două sunt benefice, iar patru sunt neprielnice sufletului omenesc. Sfiala este considerată drept cel mai bun tipar al fricii, care poate fi asemănat cu frica de Dumnezeu. Omul se teme să nu comită un păcat, să nu săvârșească o faptă nelalocul ei, să rămână demn și dedicat drumului vieții sale pe care a ales să-l împartă cu Dumnezeu. Rușinea este și ea o frică preponderent pozitivă, nu prin ceea ce provoacă în sufletul omului, ci prin urmările ei benefice. Când ne rușinăm de cuvintele și acțiunile noastre rele, cumva ne orientăm în direcția opusă săvârșirii acestora, chiar dacă reorientarea poate dura zile, săptămâni sau o viață întreagă. În schimb, avem de-a face cu alte patru tipuri ale fricii nerecomandate nici unui om, cu atât mai puțin unui creștin practicant.
Ezitarea și încremenirea
Formele mai „ușoare” ale fricilor negative sunt ezitarea și încremenirea. Definirea ezitării de către Sfântul Ioan Damaschin drept „frica în vederea unei acţiuni ce are să se îndeplinească” poartă o pecete eminamente aristotelică. De aceea, nu greșim dacă o interpretăm în două maniere. Pe de o parte, ezitarea apare atunci când ești confruntat cu o situație pe care nu o poți schimba și în care intri total nepregătit, iar, pe de altă parte, constituie sentimentul pe care îl trăiești atunci când ai de luat o decizie de a începe ceva nou, dar tot amâni hotărârea finală. În zilele noastre, ezitarea s-a transformat în anxietate. Gândim la nesfârșit toate mărunțișurile, iar când ne confruntăm cu ceva cu adevărat serios, trecem la etapa superioară acestei frici: încremenirea. Poate că este ușor de observat cum oamenii tind să se blocheze mental atunci când sunt confruntați cu un pericol exterior mare, problema apare însă, în zilele noastre, odată cu coborârea acestei ștachete foarte jos. Pericole mult mai mici tind să-i blocheze mental pe mulți, iar acest fapt se petrece pentru că omul modern își pune nădejdea în propriile sale puteri în loc să realizeze că adevărata decizie, hotărâre și putere absolută Îi aparțin lui Dumnezeu. De aceea, panica se instaurează ușor în mijlocul celor lipsiți de credință și de nădejde. Curajul se hrănește din credință și nădejde, în timp ce anxietatea (ezitarea) și panica (încremenirea) se nasc din indiferență și mândrie.
Dacă ezitarea și încremenirea sunt două fațete care afectează mai puțin psihicul omenesc, groaza și neliniștea sunt permanentizări ale fricii. Groaza este cea mai intensă treaptă a fricilor de ordin negativ, iar prelungirea acesteia creează reacții necontrolate. Cea mai bună soluție împotriva acestui tip de frică este să te constrângi să gândești rațional, să-ți aduni mintea, să fii concentrat și pregătit pentru orice, să-ți înfrunți propria temere interioară și să te ridici din căderea ta sufletească. Groaza inspiră deznădejde și tocmai de aceea trebuie respinsă cu orice preț din propriul suflet. Cât despre neliniște, ea se hrănește din griji și un continuu reflux al gândirii. Dacă groaza paralizează gândirea, neliniștea o intensifică până la punctul în care omul ajunge să piardă controlul propriei sale minți. Gânduri contradictorii năvălesc unele după altele, creând o minte dezordonată, confuză, incapabilă de a lua decizii potrivite. Înțelegem, așadar, aforismul lui Chamfort, care spunea: „Nehotărârea, neliniștea sunt pentru minte și suflet ceea ce tortura este pentru trup” (apud ***, Cugetări franceze, antologie, traducere, prefață și indici de Elena Gorunescu, București, Ed. Albatros, 1982, p. 179). În fața neliniștii, rugăciunea inimii este un ajutor puternic: ne ocrotește de multitudinea gândurilor și ne ajută să nu ne mai îngrijorăm din orice.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius