Seneca - Despre trup si spirit

[altmariusideea]

Tu şi cu mine sîntem de acord, cred eu, că bunurile ni le adunăm pentru trup, că trupul îl îngrijim pentru a cinsti spiritul, că în spirit există elemente – datorită cărora ne mişcăm şi ne hrănim – ce sînt instrumente, date anume pentru partea din el care este esenţa. În zona aceasta esenţială, există o parte iraţională şi o parte raţională; cea dintîi este supusă celei de-a doua, iar aceasta e singura care nu este mai prejos de nimic altceva, ci îşi este supusă doar sieşi.. Şi raţiunea divină este mai presus de toate, nu depinde de nimic; aşa este şi raţiunea noastră, care se naşte din aceea.

Dacă sîntem de acord asupra acestei chestiuni, vom fi deopotrivă şi asupra faptului că fericirea înseamnă numai a deţine raţiunea desăvîrşită. Ea singură nu îşi pierde tăria şi stă neclintită dinaintea sorţii; în orice împrejurrae, îşi păstrează stăpînirea de sine1. Căci acesta e singurul bine care nu este nicicînd distrus. Este fericit, cred eu, omul pe care nimic nu îl poate micşora; a ajuns la culme şi nu se sprijină decît de sine însuşi: căci cel care se ţine drept doar cu ajutorul altcuiva poate să cadă. Altminteri, vor începe să capete vigoare în noi elementele din afară. Cine voieşte însă să depindă de soartă ori care este înţeleptul ce se admiră pe sine pentru bunuri ce nu sînt ale sale?

Ce anume este viaţa fericită? O stare durabilă de siguranţă şi de împăcare, pe care ne-o dau măreţia spiritului şi statornicia cu care judecăm mereu drept. Cum se ajunge la aceasta? Cercetînd adevărul în întregul lui, păstrînd în faptele noastre ordinea, măsura, demnitate, o voinţă pusă în mişcare de bine, nu de rău, ce nu pierde din ochi raţiunea şi nu se îndepărtează niciodată de ea, meritînd să fie iubită şi depotrivă admirată. În sfîrşit, pentru a o spune pe scurt, spiritul înţeleptului se cuvine să fie vrednic de zeu.

Ce altceva poate dori cineva care atins toate virtuţile? Căci dacă viciile pot contribui cumva la dobîndirea binelui desăvîrşit, fericirea în ele va consta, de vreme ce fără de ele nu poate exista. Şi ce ar putea fi mai degradant şi mai prostesc decît să legi de iraţional binele unui spirit raţional?