Seneca - Despre sporirea binelui

[altmariusideea]

 Seneca Lucius Annaeus.

Seneca Lucius Annaeus 

Unii filozofi consideră totuşi că binele desăvîrşit poate spori, pentru că nu este deplin dacă soarta este potrivnică. Chiar şi Antipater, unul dintre reprezentanţii de seamă ai şcolii noastre filozofice, atribuie factorilor exteriori o anumită importanţă, chiar dacă e cu totul neînsemnată. Gîndeşte-te cum ar fi să nu fii mulţumit de lumina zilei şi să voieşti să aprinzi o flăcăruie: ce poate face o scînteie atunci cînd străluceşte soarele? Dacă nu eşti mulţumit de vrednicia unică, te vezi nevoit să vrei să adaugi fie seninătatea spiritului, pe care grecii o numeau aochlesia, fie plăcerea. Una dintre ele poate fi primită oricum, de vreme ce spiritul, liber de apăsare, se apleacă asupra cercetării unversului şi nimic nu-l abate de la contemplarea naturii. Cealaltă, plăcerea, este binele animalelor: iată că în felul acesta adăugăm iraţionalul la raţional, imoralul la moral. Gîdilarea simţurilor ne face viaţa aşa cum este ea?

De ce atunci staţi pe gînduri să spuneţi că omul e bine dacă cerul gurii îi este satisfăcut? Iar tu, pentru care binele desăvîrşit ţine de arome, de culori, de sunete, te numeri între oameni – ca să nu zic între oamenii aleşi? Să fie scos din rîndul făpturilor minunate, ce le sînt doar zeilor mai prejos; animalul ce se mulţumeşte doar să mănînce întră în turma necuvîntătoarelor. Elementul iraţional al spiritului se desparte în două părţi: una curajoasă, ambiţioasă, nestăpînită, scufundată în pasiuni, cealaltă, umilă, lîncezind, dedată plăcerilor; unii nu ţin cont de cea dintîi, desfrînată, dar totuşi mai bună, cu siguranţă mai puternică şi demnă de un om; ei consideră că o viaţă fericită are nevoie de cea de-a doua, fără vlagă şi bună să fie dispreţuită.

Ei au făcut să i se aservească raţiunea, iar binele desăvîrşit al făpturii celei mai nobile l-au coborît şi l-au transformat în ceva umil, ajuns să fie un amestec hidos de părţi felurite şi lipsite de armonie. Aşa spune Vergiliu al nostru, vorbind despre Scila:
„Chipu-i de om, iară pieptul îl are de mîndră fecioară, Pînă mai jos, unde-ncepe a fi (grozăvie!) balenă,
Cozi de delfin ce şi-a prins sub un pîntec de crudă lupoaică.”
În Scila aceasta s-au îngrămădit animale sălbatice, îngrozitoare, iuţi: ăştia însă ce neam de monştri au pus alături de înţelepciune?

Esenţa omului este vrednicia; de ea este prinsă carnea fără rost şi trecătoare, în stare numai să primească hrana, după cum spune Posidonius. Acea vrednicie divină sfîrşeşte într-un element nestatornic, iar părţilor ei înalte, demne de slavă şi de cer, li se alipeşte un animal înţepenit şi putred. Cît despre seninătate, care în sine nu este o chezăşie pentru spirit, ea are măcar rolul de a înlătura piedicile: plăcerea în schimb nimiceşte şi vlăguieşte orice forţă. Este cu putinţă să se găsească vreo îmbinare de trupuri mai diferite între ele? Unui element plin de forţă i se adaugă unul cu totul înţepenit, unuia foarte aspru i se adaugă un altul frivol, unuia sacru i se adaugă un altul desfrînat pînă la pîngărire.

Cum aşa?”, zice unul. „Dacă sănătatea, seninătatea şi absenţa durerii nu sînt piedici în calea vredniciei. nu vei căuta să le dobîndeşti?” Şi de ce nu? Nu pentru că sînt bunuri, ci pentru că ele respectă natura şi pentru că sînt alese cu puterea judecăţii. Şi atunci ce anume au bun în ele? Un singur lucru: faptul de a fi o alegere bună. Atunci cînd mă îmbrac cu un veşmînt potrivit, atunci cînd merg aşa cum se cuvine, cînd stau la masă aşa cum trebuie, nici cina, nici plimbarea, nici veşmîntul nu sînt bunuri, ci intenţia mea de a-mi păstra în orice împrejurare o purtare aflată în armonie cu raţiunea. Ramîi cu bine.

Seneca