Seneca - Despre oamenii nostri mari II

[altmariusideea]

14/14 Va fi de folos să descrii nu doar calităţile obişnuite ale oamenilor vrednici şi să le faci portretul, arătîndu-le înfăţişarea şi trăsăturile care le sînt proprii, ci şi să povesteşti şi să arăţi cine au fost ei; rana de pe urmă a lui Cato, prilej de mare tărie sufletească, prin care libertatea i-a cules de pe buze ultima suflare; înţelepciunea lui Laelius şi armonia sufletească ce exista între el şi dragul lui Scipio; faptele ieşite din comun ale celuilalt Cato, în viaţa privată şi în cea publică; băncile de ospăţ făcute din lemn ale lui Tubero, aşternute pentru o cină oficială, cu piei de capră întinse ca nişte cuverturi şi cu vase de lut aşezate chiar dinaintea încăperii sacre a lui Iupiter; ce altceva însemnau toate acestea, dacă nu o consacrare a sărăciei pe Capitoliu?

Chiar dacă nu i se cunosc alte fapte pentru a fi aşezat între Catoni, acesta ţi se pare puţin lucru? Nu a fost un prînz, ci o judecată aspră. Cît de neştiutori sînt oamenii aceia lacomi de glorie, cum nu înţeleg ei ce este ea cu adevărat şi în ce fel se cuvine să fie căutată! În ziua aceea, poporul roman a văzut băncile de ospăţ ale multora, dar a admirat-o doar pe a unuia singur. Aurul şi argintul tuturor celorlalţi a fost mărunţit şi topit de multe ori: oalele de lut ale lui Tubero au dăinuit de-a lungul generaţiilor. Rămîi cu bine.

Seneca