Seneca - Despre lucrurile care ne inlantuie

[altmariusideea]

Multe sînt lucrurile care ne înlănţuie şi ne fac slabi. Vreme îndelungată, zăcem între vicii şi e greu să faci curăţenie în jur: nu sîntem doar întinaţi, sîntem de-a dreptul infectaţi. Ca să nu trecem de la o imagine la alta, te voi întreba ceva ce mă face adeseori să reflectez: de ce neghiobia ne stăpîneşte cu atîta îndărătnicie? Mai întîi pentru că nu o respingem cu putere şi nu ne îndreptăm avîntaţi către salvare; mai apoi pentru că nu avem destulă încredere în adevărurile descoperite de înţelepţi, nu le îmbrăţişăm în adîncul sufletului nostru şi ne dedicăm cu prea puţin avînt unei chestiuni atît de însemnate. Cum poate învăţa în ce fel se combat viciile cineva care nu acordă acestei îndeletniciri decît atîta timp cît îi lasă viciile? Niciunul dintre noi nu merge în profunzime; adunăm doar ce este la suprafaţă şi credem că cele cîteva clipe pe care le petrecem cu filozofia sînt cu totul de ajuns pentru nişte oameni atît de ocupaţi ca noi,

Piedica cea mai mare este faptul că imediat ajungem să fim mulţumiţi de noi înşine; dacă ne numeşte cineva oameni buni, înţelepţi, plini de calităţi, îl credem pe dată. Nu ne sînt de ajuns laudele cu măsură: luăm de parcă ni s-ar datora toată grămada de elogii neruşinate care ne sînt adresate. Sîntem de acord cu cei ce afirmă că sîntem oamenii cei mai virtuoşi şi mai înţelepţi, chiar dacă ştim că aceia mint ades, îmbelşugat; sîntem atît de îngăduitori cu noi înşine pentru că voim să fim lăudaţi chiar pentru virtuţi contrare felului nostru de a fi. Călăul (tocmai în timp ce schingiuieşte) se aude numit omul cel mai blînd, cel care trăieşte din jafuri – omul cel mai generos, libertinul cu patima beţiei – omul cel mai cumpătat; aşa se face că nu vrem să ne îndreptăm, de vreme ce ne socotim desăvîrşiţi.

Alexandru pe cînd se afla prin India şi se lupta pustiind teritoriile unor populaţii pe care abia dacă le cunoşteau venicii lor, în timpul asediului unei cetăţi, făcînd turul fortificaţiile ca să vadă care sînt punctele slabe, a fost lovit de o săgeată; a rămas însă călare vreme îndelungată şi şi-a continuat inspecţia. Mai apoi sîngele, uscîndu-se pe rană, a făcut ca durerea să fie şi mai pătrunzătoare, iar piciorul, care atîrna de pe cal, i-a amorţit încetul cu încetul. Silit să se oprească, a spus: „toţi se jură că sînt fiul lui Iupiter, dar această rană strigă că sînt om.” Să urmăm şi noi exemplul acesta. Fiecare, în felul său propriu, se lasă mîngîiat de laude; să spunem: „Voi pretindeţi că sînt înţelept, dar eu îmi dau seama că am multe dorinţe fără rost şi vătămătoare. Eu nu înţeleg nici măcar ce pricep animalel cînd ajung la saţ: ce măsură se cuvine să avem cînd mîncăm şi bem; încă nu ştiu ce cuprindere are stomacul meu.” Ramîi cu bine.

Seneca