Seneca - Despre binefacerile divinitatii

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Ştiu ce se răspunde aici: „Aşadar divinitatea nu ne dăruieşte binefaceri, ci, fără griji şi purtîndu-se cu indiferenţă faţă de noi, cu spatele întors la lume, fie face altceva, fie – ce i se pare lui Epicur că este fericirea supremă – nu face nimic; iar binefacerile nu-l ating mai mult decît îl ating insultele.” Cel care spune aşa ceva nu a înţeles cuvintele celor ce se roagă şi ale celor din jurul lui care, înălţîndu-şi mîinile la cer, fac rugăciuni publice şi private; cu siguranţă că nu ar face aşa, cu siguranţă că nu ar fi consimţit toţi muritorii la această nebunie de a le vorbi unor forţe surde şi unor zei care nu fac nimic, dacă nu le-am cunoaşte binefacerile – venite uneori de la sine, alteori dăruite celor ce au implorat pentru ele – daruri măreţe, venite la vreme, ce risipesc prin sosirea lor ameninţări grozave.

Şi cine a avut parte de atîta nenoroc, de atîta uitare, cine s-a născut cu o soartă atît de aspră şi sub pedeapsă încît să nu fi simţit generozitatea amplă a zeilor? Priveşte-i chiar pe cei ce-şi jelesc soarta şi se plîng: vei afla că nu este nici unul care să nu se fi împărtăşit defel din binefacerile cereşti, nu este nici unul spre care să nu se fi revărsat ceva din izvorul acela plin de bunătate. Sau poate este puţin lucru darul acela pe care şi-l împart deopotrivă toţi cei ce se nasc? Chiar dacă le lăsăm deoparte pe cele ce vin mai apoi, împărţite cu o măsură inegală, ne-a dat oare puţin lucru natura cînd ni s-a dat pe sine?

„Divinitatea nu dăruieşte binefaceri.” De unde vin atunci cele pe care le ai în stăpînire, pe care le dai, pe care le refuzi, pe care le păzeşti, pe care le furi? De unde vin toate aceste lucruri fără număr care-ţi încîntă ochii, urechile, sufletul? De unde vine chiar belşugul acela pe care-ţi clădeşti luxul? Căci cineva s-a îngrijit nu doar de cele ce ne sînt necesare: avem parte de iubire chiar în răsfăţurile noastre.

De unde – atîţia pomi ce poartă felurite fructe, atîtea plante ce aduc vindecarea, atîtea soiuri de alimente desfăşurate de-a lungul întregului an, încît îi oferă chiar şi trîndavului hrana ce apare la întîmplare pe pămînt? De unde – vieţuitoare de tot felul, unele pe pămînt uscat şi sigur, altele apărute în ape, altele care coboară din înalt, încît fiecare parte a naturii să ne dăruiască ceva anume. De unde – rîurile acestea care înconjoară cîmpurile cu unduiri încîntătoare, rîurile acelea care, curgînd într-un vad lat şi navigabil, oferă un drum potrivit pentru negoţ, unele rîuri care la vreme de vară sporesc miraculos în aşa fel încît, revărsîndu-se cu forţa torentului văratec, irigă terenurile uscate ce zac sub cerul fierbinte? Ce să mai spunem despre izvoarele cu ape vindecătoare? Ce să mai spunem despre apele fierbinţi care ţîşnesc chiar pe ţărmul mării? 
„Imens eşti tu, Lariu! Freamăt tu ai ca o mare cu valuri în vuiet, Benacus!”

Dacă ţi-ar fi dăruit cineva un teren de cîteva iugăre, ai fi zis că ai primit o binefacere: spui însă că întinderile nesfîrşite ale ţinuturilor ce ţi se deschid dinainte nu sînt o binefacere? Dacă cineva ţi-a dăruit bani şi – lucru de mare preţ în ochii tăi – ţi-a umplut lada, vei numi aceasta „binefacere”; divinitatea ţi-a aşezat sub pămînt metale fără număr, a scos la suprafaţă fluvii fără număr, care trec peste ţinuturi, purtînd cu ele aur; mari grămezi de argint, de aramă, de fier au fost îngropate în tot locul şi ţi-a dat putinţa de a le descoperi aşezînd la suprafaţă semne ale prezenţei lor ascunse: spui că nu ai primit o binefacere?

Dacă îţi este dăruită o casă în care străluceşte ceva marmură şi plafonul are ici şi colo de culori, vei spune că este un dar peste măsura obişnuită; divinitatea însă a ridicat pentru tine un sălaş uriaş, la adăpost de teama de incendiu sau de prăbuşire, în care poţi vedea nu doar vinişoare firave, mai subţiri decît tăişul cu care sînt desprinse, ci stînci întregi de pietre preţioase, grămezi întregi de materii de tot felul, din care şi cea mai măruntă fărîmă te umple de admiraţie, şi un plafon care într-un fel luceşte la vreme de noapte şi într-alt fel la vreme de zi: şi totuşi spui că nu ai primit nici un dar? Şi, cu toate că ţii la mare preţ cele pe care le ai în posesie, joci rolul unui om nerecunoscător, care consideră că nu-i este nimănui îndatorat? De unde ai aerul pe care-l respiri? De unde ai lumina aceasta datorită căreia îţi înfăptuieşti actele vieţii şi le pui în ordine? De unde ai sîngele care, prin mişcarea sa, întreţine căldura vieţii? De unde – această gîdilare a cerului gurii, cu arome rafinate, mult după ce saţul a fost atins? De unde – această stîrnire a unei plăceri obosite? De unde – această linişte în care lîncezeşti şi te ofileşti?

Oare nu vei spune, dacă eşti recunoscător: 
„Mie-un zeu îmi dete astă linişte!�Zeu el îmi va fi de-a pururi şi altarul lui de zeu�Îl va înroşi adese un mior din ţarcul meu.�El îmi dete învoire să-mi pasc vacile pe-aice�Şi, cum vezi, să-i zic din fluier cîntecul ce-mi place-a zice.”�Zeu este acela care a dat drumul nu cîtorva vite, ci unor turme ce se 
împrăştie pe tot cuprinsul pămîntului, care le-a dat loc de păscut turmelor ce rătăcesc încoace şi-ncolo, pretutindeni, care a înlocuit păşunile verii cu păşunile de iarnă, care nu ne-a învăţat doar să cîntăm din trestie şi să ritmăm un cîntec – rudimentar şi nemeşteşugit, dar păstrînd totuşi o anume măsură – ci a născocit atît de multe meşteşuguri artistice, atît de multe modulaţii ale vocilor, atît de multe sunete, iscate – unele de suflarea noastră, altele de cîntul unor instrumente.

Şi nici să nu spui că cele pe care le-am descoperit ne aparţin mai mult decît faptul că noi creştem sau că anumite funcţii corespund corpului nostru la momente bine definite ale vieţii: acuma e vremea cînd le cad copiilor dinţii, acuma – pe măsură ce vîrsta înaintează treptat şi ajunge la un stadiu mai robust, e pubertatea şi dintele din urmă, care e semn de încheiere pentru tinereţea ce-şi ia avînt. Sînt sădite în noi seminţele tuturor vîrstelor, ale tuturor artelor, iar divinitatea este magistrul ce ne scoate la lumină, din adîncuri ascunse, talentele. Ramîi cu bine.

Seneca