Seneca - Despre batrinete

[altmariusideea]

Cum îmi este obiceiul, am început să mă uit primprejur, cu gîndul să găsesc ceva ce mi-ar putea fi de folos – şi mi-am întors privirile către vila care fusese cîndva a lui Vatia. Acolo îmbătrînise acel om bogat care fusese cîndva pretor, cunoscut doar pentru viaţa lui retrasă şi, numai din acest motiv, socotit fericit. Ori de cîte ori prietenia pentru Asinius Gallus, ori ura sau iubirea pentru Seianus (era deopotrivă de primejdios şi să-l ofensezi, şi să-l iubeşti) făcea să cadă cineva în dizgraţie, oamenii exclamau: „Vatia, numai tu ştii să trăieşti.”

El însă ştia să stea ascuns, nu să trăiască; este o mare deosebire între o viaţă retrasă şi o viaţă trăită în tihnă. O dată nu treceam pe dinaintea acestei vile, pe cînd el mai trăia, fără să spun: „Aici e îngropat Vatia.” Numai că, dragul meu Lucilius, filozofia este atît de sacră şi demnă de veneraţie încît, cînd ceva îi seamănă, se bucură de preţuirea noastră chiar de e fals. Pentru mulţime, cel care duce o viaţă retrasă este un om liber de îndatoriri, senin, mulţumit de sine însuşi, trăind pentru el însuşi; or, dimpotrivă, acestea toate i se pot întîmpla numai înţeleptului. El singur ştie să trăiască pentru el însuşi, fiindcă el – iar acesta este lucrul cel mai important – ştie să trăiască.

Cine fuge de oameni şi de lucruri, cine se însingurează pentru că este dezamăgit în aşteptările lui, cine nu poate suporta priveliştea altora mai norocoşi decît el, care se ascunde de teamă, ca un animal fricos şi neînstare să riposteze, omul acela nu trăieşte pentru el însuşi, ci (şi asta este cu adevărat o ruşine) ca să mănînce, ca să doarmă, ca să-şi împlinească propriile sale plăceri. Nu trăieşte pentru sine cel care nu trăieşte pentru nimeni. Cu toate acestea, statornicia şi stăruinţa în ţelurile alese are o asemenea forţă încît pînă şi inerţia încăpăţînată trezeşte un anumit respect. Ramîi cu bine.

Seneca