Scurtă istorie a picturii bizantine (II)

[altmariusart]

http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/arta-ortodoxa/1337.html   În anul 313 Imperiul roman devine creştin, iar în 330 Constantin cel Mare fondează noua capitală a imperiului,  Constantinopol. Creştinismul iese din catacombe şi ,,cucereşte” atât Imperiul Roman, cât şi popoarele din Orientul Apropiat,  extinzându-se cu repeziciune. Creştinismul se propovăduieşte, prin artă, nu unor grupuri restrânse, ci maselor de oameni credincioşi.  Icoana este o adevărată mărturisire de credinţă creştină, ce are un profund caracter dogmatic. Biserica se foloseşte o dată în plus de  iconografie, nu numai propovăduind prin intermediul artei, ci şi combătând cu ajutorul ei erezia     În picturile din catacombe întâlnim nu doar principiul însuşi al artei creştine, ci şi trăsăturile generale ale caracterului ei exterior. Este o artă care exprimă înainte de orice învăţătura Bisericii. Scopul ei nu este acela de a reflecta viaţa cotidiană – ca atare, nu vom găsi în pictura creştină nici o urmă de imagine cu caracter documentar, anecdotic sau psihologic – ci de a o lumina cu un sens nou, aducând la problemele ei răspunsul Sfintei Scripturi. Esenţa picturii este starea de rugăciune pe care o comunică privitorului. Cel mai adesea, sfinţii sunt pictaţi într-o postură orantă, adică de rugăciune, foarte răspândită în primele veacuri creştine, ce are valoarea unui simbol. Ei sunt întotdeauna reprezentaţi frontal, adresându-se privitorului şi comunicându-i acestuia starea lor. Ceea ce contează nu este atât acţiunea în sine, cât mai ales comuniunea cu privitorul. Vedem astfel în catacombele romane o mulţime de orante care personifică rugăciunea sau Biserica aflată în rugăciune – stare lăuntrică ce devine leit-motivul acestei arte. Creştinul care oricând trebuia să fie gata de a-şi mărturisi credinţa în chinuri avea, prin pictură, înaintea ochilor trăirea ce trebuia să-l însoţească în toate împrejurările. Se înfăţişa deci ceea ce putea propovădui, întări şi linişti, nu ceea ce ar fi riscat să pară înfricoşător sau respingător, imaginea fiind redusă la minimum de detalii şi la maximum de expresivitate. Toate aceste caracterisitici ale artei de început ne trimit direct la forma clasică a icoanei ortodoxe. Încă din acea epocă, pictorul trebuia să confere operei sale o mare simplitate, a cărei semnificaţie adâncă nu era accesibilă decât ochilor duhovniceşti. Prima sa grijă fiind aceea de a transmite Sfânta Tradiţie, pictorul trebuia să renunţe la conceptul clasic de estetică şi să utilizeze elementele lumii văzute pentru a sugera lumea spirituală. Descoperim în simbolismul epocii un sistem coerent şi profund, pătruns în ansamblu şi în toate detaliile de mesajul unic şi tainic al mântuirii. În anul 313 Imperiul roman devine creştin, iar în 330 Constantin cel Mare fondează noua capitală a imperiului, Constantinopol. Creştinismul iese din catacombe şi ,,cucereşte” atât Imperiul Roman, cât şi popoarele din Orientul Apropiat, extinzându-se cu repeziciune. Această schimbare apărută în viaţa Bisericii secolului al IV-lea nu marchează doar o epocă de biruinţă a credinţei creştine, ci şi o vreme a marilor încercări şi ispite. Imperiul creştin aducea cu el din negura timpului neliniştea, îndoielile şi neînţelegerile unei lumi păgâne. Pe acest fundal, contactul dintre Biserică şi societate este marcat de un iureş de erezii, dar şi de un mare avânt al vieţii duhovniceşti, mai ales monahale şi isihaste. Mistica devine izvorul ce hrăneşte arta creştină, contribuind decisiv la definirea şi conturarea ei. Prin esenţa ei, arta trebuie să transmită adevărurile dogmatice şi să comunice trăirea duhovnicească a creştinului, acel creştinism viu în care dogma şi viaţa se confundă. Creştinismul se propovăduieşte, prin artă, nu unor grupuri restrânse, ci maselor de oameni credincioşi. De aceea, Sfinţii Părinţi acordă o mare importanţă rolului pedagogic al artei. Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul arată importanţa deosebită a imaginii: ,,În sfintele locaşuri se folosesc imaginile pentru ca aceia care nu cunosc scrierea să poată citi măcar pe pereţi ceea ce nu sunt în stare să citească în cărţi”, iar Sfântul Vasile cel Mare atribuie picturii o forţă de convingere mai mare decât cea a propriilor sale cuvinte. Patriarhul Nichifor al Constantinopolului surprinde imparţialitatea văzului, căci ,,adesea ceea ce intelectul nu surprinde ascultând este explicat de către vedere care nu se pretează la interpretări false”. Arta astfel concepută era manifestarea exterioară a vieţii înnoite prin creştinism, o viaţă eliberată de lumea materială – păgânii trăiau în trup, după un principiu total opus mântuirii creştine. Modelul trupului triumfător fusese exprimat în arta păgână. În mod antagonic, arta creştină reliefa principiul de viaţă specific, pe care-l opunea perspectivei păgâne asupra lumii. Fiind arta Imperiului, ea avea îndatorirea de a educa şi îndruma poporul spre cele dumnezeieşti şi de a crea modele cât mai accesibile şi uşor asimilabile. Convertirea în masă a oamenilor a necesitat un nou fel de propovăduire, mai direct şi mai explicit. Simbolurile primelor veacuri, destinate unui număr mic de creştini, erau mai puţin clare pentru noii veniţi în sânul Bisericii. De aceea, în secolele IV-V apar în biserici marile cicluri istorice reprezentând evenimentele Vechiului şi Noului Testament, sub forma unor picturi monumentale care opun ereziilor dogma Bisericii formulată de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. Tot în această epocă s-au stabilit marile sărbători ale Bisericii, precum şi icoanele praznicare care există şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Icoana este o adevărată mărturisire de credinţă creştină, ce are un profund caracter dogmatic.Biserica se foloseşte o dată în plus de iconografie, nu numai propovăduind prin intermediul artei, ci şi combătând cu ajutorul ei erezia. ,,Reprezentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane slujeşte la ruşinarea ereticilor care pretind că El nu S-a făcut om decât în închipuireşi nu în realitate” îi scria Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, Episcopului iconoclast Toma.   Capul lui Dynamic. Sfârşitul secolului VII. Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Niceea (absidă)   Arta reprezintă o dimensiune esenţială a Ortodoxiei din toate timpurile şi fiind un mijloc de propovăduire, Biserica va supraveghea cu mare atenţie evoluţia ei având în vedere responsabilitatea asumată. Ca urmare, Sfinţii Părinţi vor încerca, prin canoane, să îmbogăţească arta creştină şi să o ferească, în acelaşi timp, de infiltraţiile de origine păgână. La al 6-lea Sinod Ecumenic de la Trulan, din anul 692, Biserica formulează pentru prima oară un principiu de bază referitor la conţinutul şi caracterul artei sfinte, ca mijloc de propovăduire a credinţei. Astfel, canonul 82 specifică: ,,În unele simboluri de pe cinstitele icoane, mielul este zugrăvit arătat cu degetul de către Înaintemergătorul, fiind socotit acesta drept chipul harului, în locul adevăratului miel Hristos Dumnezeul nostru, prevestit nouă prin lege. Însă primind noi tipurile şi umbrele vechi ca simboluri şi prototipuri ale adevărului, care au fost predate bisericii, dăm, cu toate acestea, întâietate harului şi adevărului, socotindu-le că sunt plinirea legii. Aşadar, pentru ca ceea ce s-a săvârşit să se arate şi prin pictură tuturor, hotărâm ca mielul, Hristos, Dumnezeul nostru, cel ce a ridicat păcatul lumii, să se înfăţişeze de acum înainte pe icoane în chipul omului. Din aceasta vom înţelege înălţimea umilinţei Cuvântului lui Dumnezeu şi vom fi îndrumaţi spre amintirea petrecerii Lui în trup, a patimilor şi a morţii Sale mântuitoare, precum şi spre izbăvirea lumii, împlinită prin aceasta.” Reprezentarea realistă a lui Hristos constituie o mărturie a întrupării Sale. Sinodul ecumenic vorbeşte despre simbolurile şi preînchipuirile lui Mesia ca despre o etapă depăşită din viaţa Bisericii. El hotărăşte înlocuirea simbolurilor din Vechiul Testament şi din primele veacuri creştine cu reprezentarea directă a ceea ce ele prefigurau, chemând spre dezvăluirea sensului lor. Imaginea conţinută în acele preînchipuiri devine, prin Întrupare, realitate. Simbolurile antice sunt îndepărtate tocmai pentru că există imaginea directă, în raport cu care toate acestea par a fi nişte reminiscenţe ale ,,imaturităţii iudaice”. Ele ajung să fie chiar negative, în măsura în care diminuăm importanţa capitală a imaginii directe şi a rostului ei. Acest canon reprezintă temeiul dogmatic al acestei imagini, şi tocmai aici găsim valoarea ei esenţială. Este pentru prima dată când o decizie sinodală stabileşte legătura dintre icoană şi dogma Întrupării, înţeleasă ca ,,viaţă a lui Hristos în trup”. Imaginea lui Hristos trebuie să arate cele două naturi ale Lui – cea omenească, chipul, dar şi cea dumnezeiască, prin a cărei contemplare să-I aducem slavă lui Dumnezeu. Canonul specifică, de asemenea, în ce constă simbolismul artei sfinte: el nu trebuie să se bazeze pe subiectul iconografic, pe ceea ce este înfăţişat, ci pe felul în care este reprezentat. Sfinţii Părinţi încuviinţează o imagine directă şi renunţă la semnele care nu înfăţişează umanitatea concretă a lui Iisus Hristos, fiind imposibil să respingi o erezie hristologică cu ajutorul unui peşte sau a unui miel.     Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999