Logodna se face prin punerea inelelor, de unde numele ei de rânduiala inelelor. Rânduiala încununării urmează de obicei imediat după aceasta şi constă în punerea pe cap a cununiilor. Ambele slujbe sunt oficiate în cursul aceleiaşi ceremonii.
După dumnezeiasca Liturghie, la care au primit Sfânta împărtăşanie, mirii se prezintă în faţa uşilor împărăteşti, bărbatul în faţa icoanei lui Hristos, femeia în faţa icoanei Maicii Domnului (chipul Bisericii). Ei se închină şi se roagă înaintea acestei imagini arhetipale a Cununiei, după cuvântul Sfântului Pavel: unirea lui Hristos cu Biserica Sa.
Cele două inele sunt puse în însăşi inima sfântului lăcaş, pe Sfânta Masă din Altar; ele intră astfel în contact cu taina împărăţiei şi, simboluri ale unei noi meniri, arată dimensiunea în care Taina va introduce cuplul.
Preotul primeşte de la miri confirmarea că se înfăţişează în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. El îi binecuvântează cu lumânările de la nuntă, pe care ei sau naşii le vor ţine aprinse în timpul slujbei. Lumina lor aminteşte de ceea ce a fost la început: Să fie lumina, regăsind astfel planul creaţiei dinainte de cădere şi cuvântul de instituire paradisiacă a legăturii conjugale. Pe de altă parte, flacăra lor aminteşte de limbile de foc de la Cincizecime; logodnicii sunt în aşteptarea pogorârii harului la Cincizecimea lor conjugală.
Preotul tămâiază pe logodnici în formă de cruce. Acest gest simbolic trimite la istoria lui Tobie: fumul alungă demonii, purifică şi sfinţeşte locul. In pragul noii vieţi, se face semnul crucii, cu puterea ei de apărare. Crucea curăţă văzduhul şi eliberează universul din stăpânirea diavolului, învaţă Sfântul Atanasie1.
După ectenie, preotul rosteşte prima rugăciune, „Dumnezeule cel veşnic..."2, cerând harului dumnezeiesc „să adune întru unire ce a fost despărţit şi să pună dragostea legătură neîntreruptă". Auzim aici un ecou al celei mai vechi rugăciuni euharistice din Didahia (cap. 9): „Precum această pâine frântă, odinioară răspândită pe munţi, a fost adunată pentru a deveni un singur tot, tot aşa Biserica Ta să fie una până la marginile pământului." Dragostea logodnicilor, prin însăşi inspiraţia ei, se înrudeşte şi se orientează spre comuniunea euharistică.
Cea de-a doua rugăciune ne aduce înaintea arhetipului divin al căsătoriei: nunta lui Hristos cu Biserica. Amploarea ei aminteşte cuvântul inspirat al Sfântului Ioan Gură de Aur: Căsătoria nu este ceva pământesc! Ritualul copt menţionează aici istoria lui Eliazar, slujitorul lui Avraam. Dumnezeu îl însoţeşte pe cale şi îi descoperă cum să recunoască pe cea aleasă pentru fiul stăpânului său. Aşa călăuzeşte Dumnezeu paşii celor ce vor să se întâlnească; planul Lui cu cei ce se iubesc este arvuna binecuvântărilor Sale.
A treia rugăciune nu este mai puţin bogată în înţelesuri şi dezvăluie semnificaţia punerii inelelor. Sensul punerii şi al schimbării lor între logodnici se adânceşte în mod minunat în riturile armene şi siriene unde, după un foarte vechi uz, schimbarea crucilor primite la Botez exprimă cu un simbolism foarte limpede încredinţarea reciprocă a vieţii lor3. Ritualul sirian începe cu punctul culminant: „Câte taine nu sunt ascunse şi cuprinse în strălucirea inelelor!... Domnul nostru Hristos Care S-a cununat cu Biserica şi Care prin sângele Său a înzestrat-o şi i-a făurit inel din cuiele răstignirii..."
Rugăciunea ritualului bizantin îl pomeneşte pe Iosif: pecetea regală întipărită în sigiliul inelului era semnul puterii lui şi gajul care confirma încrederea şi ataşamentul regelui faţă de el. La fel, în evocarea lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei: regele şi-a pus pecetea care asigura eliberarea profetului şi însemna aceeaşi garanţie a ataşamentului faţă de el. Tamara, chemată în faţa judecătorului Iuda, arată inelul care-i aminteşte judecătorului făgăduinţa făcută şi-l obligă să-i fie credincios. Şi, în sfârşit, fiului risipitor întors acasă, tatăl îi pune inel în deget, ca semn al iertării şi al demnităţii împărăteşti recăpătate.
Intâlnirea logodnicilor este ca şi pecetluită cu inelul făgăduinţei dumnezeieşti. Este însăşi istoria pe scurt a umanităţii: copilul lui Dumnezeu este salvat prin credincioşia Tatălui, „Iubitorul de oameni". Actul divin este însoţit imediat de un dar împărătesc; „Fie ca îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor!" Este simbolul frapant ai unităţii într-o singură fiinţă, într-un singur destin: îngerul comunităţii conjugale o călăuzeşte spre împărăţie4.
In Apus, vechea Liturghie romană comporta ritul „vălului", velatio, care sublinia imaginea paulină a semnului feminităţii, al smereniei şi al supunerii. In Răsărit, femeile căsătorite aveau în mod obişnuit capul acoperit. Ritualul răsăritean al încununării suprimă, ridică vălul şi subliniază libertatea împărătească a soţilor şi egalitatea în dăruirea reciprocă a persoanelor lor. Demnitatea femeii reiese foarte puternic, însoţitoare şi egală cu cea din faţa sa, amândoi constituind chipul unic al lui Dumnezeu.
Ritul punerii cununiilor începe cu cântarea psalmului 127, integrat în slujba Cununiei încă din secolul al IV-lea. Se cântă pentru finalul său şi trebuie să-i auzim sensul ascuns. Aceleaşi cuvinte se regăsesc în rugăciunea principală a Mirungerii: „Să te binecuvânteze pe tine Domnul din Sion şi să vezi bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale." Consacrarea sacerdotală şi deplină a unei vieţi în slujba lui Dumnezeu sfârşeşte într-o viziune net eshatologică, a Ierusalimului ceresc. Tot aşa, cântarea psalmului 127 îl invocă pe Domnul şi cere binecuvântarea Lui din Sion. Acest nume înseamnă deodată loc al mântuirii (v. Is. 46, 13) şi Ierusalim, sinonim al împărăţiei mesianice pe care literatura rabinică şi apocaliptică o va numi Ierusalimul ceresc, mireasa Domnului. După Duminica Floriilor, Ierusalimul îl desemnează pe Hristos şi trupul Său preamărit, Biserica mistică, locul în care se desfăşoară istoria mântuirii.
Incă de la început, această chemare de o semnificaţie atât dtrbbgată îi înalţă dintr-odată pe miri deasupra orizonturilor pământene. îi învaţă constanta şi singura, adevărata atitudine conjugală: în orice clipă, „în toate zilele vieţii sale", omul, de pe pământ, priveşte Răsăritul, prin rădăcinile sale bucuria lui soarbe cerul; cununia terestră pune început suişului pe Sion în lumina Taborului.
Rugăciunile care urmează tipicul Liturghiei diaconale menţionează numele Patriarhilor şi binecuvântările primite de ei, unind cele două Testamente într-o singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc neclătinata credincioşie a lui Dumnezeu. Impunătorul cortegiu al Patriarhilor se sfârşeşte cu Zaharia şi Elisabeta pe de o parte, şi cu Ioachim şi Ana, de cealaltă.
Acestea sunt cuplurile care au născut arhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul Ioan Botezătorul; şi cel al femininului, Fecioara, „mireasă nenuntită", din care, „fără stricăciune, S-a născut Dumnezeu-Cuvântul", Mirele împărătesc al cinei fecioarelor înţelepte. In acest fel, căsătoria se plasează sub semnul Naşterii minunate, al Roabei şi al Prietenului unicului Mire.
De aceea rugăciunile se reiau de mai multe ori, cerând de la Dumnezeu castitate conjugală şi pat nupţial neîntinat. Ele evocă nunta din Cana şi introduc în simbolismul iubirii transfigurate, devenită harismatică. întâlnirea semnificativă a fecioriei cu starea conjugală arată acelaşi izvor şi aceeaşi plenitudine în care culminează cele două mistere ale vieţii omeneşti după săvârşirea minunii din Cana.
Aceasta este întărită prin aducerea aminte de Enoh, de Ilie şi de Sem. Dumnezeu i-a luat la cer pe cei doi proroci în viaţă fiind (o tradiţie spune acelaşi lucru şi despre Sem, fiul lui Noe). Menţiunea este importantă: cei ce se unesc sunt puşi în faţa prefigurării umane a înălţării Domnului: orizonturile terestre nu limitează cu nimic suişul comun al soţilor.
Acest minunat echilibru dintre cer şi pământ ne readuce în concretul existenţei. In ajunul marilor sărbători, preotul binecuvântează grâul, vinul şi untdelemnul, chip şi prezenţă simbolică a îmbelşugării roadelor pământului, alma mater. Pornind de la acest punct schematic, binecuvântarea se extinde asupra întregului univers şi îi sfinţeşte rodnicia, peste care omul este stăpân - iconom. Rugăciunea de oficiere a căsătoriei citează aceeaşi formulă şi precizează imediat scopul bunurilor pământeşti: „ca să le dea şi celor lipsiţi..., pentru mântuirea lor." Bogăţia bucuriei ospăţului îndreaptă şi sensibilizează atenţia omului, îl face deschis şi îl predispune să ia seama la orice singurătate, suferinţă şi părăsire depărtată de Dumnezeu. De acum soţii sunt pentru toţi o a doua persoană, ei sunt pentru toţi cerşetorul bogat în Dumnezeu şi fratele sărman al tuturor oamenilor cărora le doreşte cu tot focul inimii mântuirea.
Prima rugăciune din slujba încununării invocă, lămureşte şi face prezent evenimentul de la Cana: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă cea de mântuire ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, ...primeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo şi aici, fiind de faţă..."
In Evanghelie, slava desăvârşeşte orice lucrare în Hris-tos, săvârşirea ei este arătată, slăvită prin lucrarea Duhului Sfânt. Logodnicii, în faţa lui Hristos care este de faţă, primesc slava care încununează constituirea fiinţei lor unice şi preotul îi înalţă la această demnitate prin epicleza Tainei: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i." Este momentul efectiv al Tainei: timpul Cincizecimii conjugale, pogorârea Duhului care crează noua făptură.
Ritualul copt subliniază foarte puternic acest sens prin ungerea cu mir a logodnicilor, reluare a Mirungerii şi semn al darurilor Cincizecimii. în rugăciunea de sfinţire a untdelemnului se spune: „Pe Tine, Cel ce din untdelemnul măslinului ai uns preoţii, regii şi profeţii (întreita demnitate a Preoţiei împărăteşti), Te rugăm să binecuvântezi untdelemnul acesta ca să fie untdelemn de sfinţire, ungere de curăţie, lumină şi frumuseţe fără pată." Strana cântă: „...este untdelemnul sfintelor puteri..." Ungerea dă harul sfinţeniei conjugale. Ce era despărţit nu mai este de-acum despărţit, îngerul fiinţei conjugale este prezent ca martor ceresc al cuvântului creator reconstituit şi iarăşi auzit: „L-a făcut după Chipul lui Dumnezeu. I-a făcut... şi le-a pus numele: Om." Aceste uimitoare apropieri de bucuria liturgică ne fac să simţim cât de adânc se regăseşte cuvântul rugăciunii arhiereşti a Domnului (In 17, 22): Şi slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie ei una..., în inima arătării slavei Sale, aceeaşi slavă, la Cana şi la orice nuntă creştină. Este însăşi formula iubirii conjugale şi a Tainei Cununiei.
Rugăciunea centrală a ritualului încununării este foarte revelatoare: ea cuprinde şi începutul, şi sfârşitul menirii omului şi le uneşte. într-adevăr, când Epistola către Evrei (2,7) descrie măreţia omului curat, aflat în zorii existenţei sale, spune: cu mărire şi cu cinste l-ai încununat. Apocalipsa, situată la cealaltă extremitate, la capătul Istoriei, se încheie cu viziunea Cetăţii celei noi, în care vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Oamenii nu ajung cu mâinile goale pe ţărmurile împărăţiei, ci purtând darurile Duhului: slava şi cinstea. Şi iată că acelaşi enunţ care adineauri exprima făgăduinţa de la început şi împlinirea ei finală, Raiul şi împărăţia, acum apare în cuvântul lucrător al Tainei Cu-nuniei: mirii sunt încununaţi cu mărire şi cu cinste. Căsătoria apare astfel ca locul de unire dintre alfa şi omega al vieţii omeneşti.
Ritualul încununării începe cu pomenirea celor patruzeci de mucenici de la Sevasta, cărora Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. Menţionarea Sfântului Procopie este de asemenea semnificativă. Viata sa relatează că Sfântul j îi îndemna pe cei căsătoriţi să dobândească prin mucenicie nunta cerească. Acest rezumat succint orientează procesiunea-dănţuire nupţială spre troparul Sfinţilor mucenici: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi", o îndreaptă spre acelaşi ţel, înfăţisându-i aşadar sfârşitul luminos al drumului vieţii. Astfel, cei doi soţi fac să ţâşnească din iubirea lor reciprocă această minunată rugăciune a Sfinţilor mucenici: „Pe Tine, Mirele meu, Te doresc; căutându-Te mă lupt şi mă răstignesc cu Tine; în apa Botezului Tău mă îngrop şi sufăr pentru Tine, ca să trăiesc în Tine." Pe montura inelelor nupţiale de odinioară se puteau vedea două profiluri unite prin cruce. Iubirea desăvârşită este iubirea răstignită. De aceea cununiile amintesc cununa de spini a Domnului, singura care poate da sens tuturor celorlalte. De-a lungul întregii lor vieţi, soţii vor auzi ecoul mai mult sau mai puţin îndepărtat al troparului Sfinţilor mucenici.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cununii simbolul ascezei conjugale, pentru atingerea castităţii, a integrităţii fiinţei. E demn de remarcat faptul că ritualul nu comportă nici o teamă de sex, nici o urmă de neîncredere sau de dispreţ. Rugăciunea pentru castitatea conjugală este la polul opus oricărei concepţii despre căsătorie ca „remediu al concupiscenţei"; ea cere cu totul altceva: minunea transfigurării eresului. Păcatul trupesc nu este păcatul trupului, ci păcatul duhului împotriva trupului, împotriva sfinţeniei întrupării. Toată gama de depăşiri ale sexualităţii instinctive pe care le oferă harul Tainei deschide alte noi forme de manifestare, din care iubirea iese veşnic tânără, proaspătă şi neîntinată, curăţită de stigmatele trecutului pângărit.
Libertatea moravurilor lumii moderne, în mod cu totul paradoxal, printr-un contrast violent, determină o sete ascunsă de puritate şi de văl. Măreţia comuniunii conjugale cere ca biruinţa să revină nu tiranului care cântăreşte, măsoară şi în cele din urmă nimiceşte iubirea, ci Stăpânului şi Domnului Care are puterea de a metamorfoza.
Pe fundalul întunecat al erotismului de astăzi, blazat şi cufundat într-o uriaşă plictiseală, iubirea se prezintă din nou ca fascinanta, şi singura mare aventură prin care fiinţa umană atinge cerul nu numai poetic, ci ontologic, prin harisma sfinţeniei conjugale.
Unele manuscrise vechi, ca şi o icoană a Sfântului Arhanghel Mihail, îl reprezintă pe satan cu două feţe, una dintre ele plasată sub pântece: simbol al dedublării şi al dezagregării persoanei prin concupiscenţa demonică. Este pervertirea supremă a principiului fecioriei. Remediul este profunda penetrare sacramentală a naturii umane, şi căsătoria este o Sfântă Taină, tocmai pentru redobândirea castităţii pierdute. Sfântul Clement Alexandrinul vorbeşte de „harul paradisiac" care restituie spiritului uman, integritatea iniţială. După vechea tradiţie, abia după şapte zile se scoteau cununiile simbolice. Aceste şapte zile de abstinenţă erau o iniţiere a bărbatului în înfrânare şi erau socotite un fel de noviciat monahal; cei doi petreceau în rugăciune, pregătindu-se astfel pentru taina iubirii5. „Nu drumul este greu, ci greul este calea", spune Kierkegaard, şi cuvântul lui se potriveşte bine demnităţii ameţitoare a căsătoriei.
Iubirea este misterioasă, vine dintr-odată şi poate pleca pe neaşteptate; răcirea ei până la dispariţie este şi mai de neînţeles decât naşterea ei. Iubirea firească, secularizată, este o victimă fără apărare a nestatorniciei omeneşti. Nici o rostire pur omenească nu-şi respectă vreodată frumoasele făgăduinţe. „A iubi" şi „a dăinui" nu rimează decât în poezia „primei dimineţi". Este de înţeles insistenţa neobosită cu care Taina Cununiei cere minunea, harisma, şi se roagă fără încetare pentru „iubire desăvârşită", „legătură nedesfăcută", „iubirea unuia pentru celălalt"; „îmbrăţişează, Doamne, pe mire şi mireasă cu văpaia iubirii", se roagă ritualul caldeean, şi „în dimineaţa fiecărei zile să te trezeşti în bucurie...". „Ca atunci când vei întinde dreapta, mâna Domnului să te miluiască. Şi oriunde o vei pune pe stânga, darurile Lui să te însoţească" (Binecuvântarea nupţială a Sfântului Efrem).
Câtă încredere din partea lui Dumnezeu, ca să lase în mâinile noastre fragile o fiinţă, o viaţă! Numai o iubire din lăuntrul iubirii dumnezeieşti îşi poate asuma aşa ceva. Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? Această întrebare-răspuns este sabia ascuţită care jertfeşte tot ce este individual, izolat, „pentru sine". După Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru un soţ adevărat moartea nu este oprelişte, „tu eşti mai de preţ decât sufletul meu", îi spune el soţiei sale. Iacob de Sarug (secolele al V-lea al VI-lea), în tratatul Despre vălul luiMoise6, întreabă: „Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui şi ce mireasă şi-a ales vreodată drept mire pe unul pironit pe cruce?... Bărbatului şi femeii li s-a dat prilejul să prefigureze această taină faţă de care ei nu sunt decât umbră şi chip. Prin aceste nume, bărbat şi femeie, Moise (relatând facerea omului) a exprimat această mare taină ascunzând-o sub văl. Apostolul i-a dezvăluit strălucirea pentru toată lumea şi cuvântul lui Moise s-a limpezit: «Din doi ei au devenit unul»."
După ritualul încununării, se citeşte versetul 3 din Psalmul 20: „Pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă." Impodobiţi cu acest simbol, soţii ascultă citirea Epistolei către Efeseni (5, 20-33) şi a Evangheliei de la Ioan (2, 1-11). Inepuizabila bogăţie a textelor amintite culminează spre esenţial: natura euharistică a iubirii conjugale. Ritul caldeean o precizează într-un mod foarte fericit. „In camera sa de nuntă, mirele e ca arborele vieţii în Biserică. Fructele lui sunt hrănitoare, frunzele lui sunt spre tămăduire." „Mireasa e ca o cupă din aur fin plină până sus de lapte7 şi stropită cu picături de sânge." „Sfânta Treime să Se sălăşluiască de-a pururea în această cămară de nuntă!"
Legând iubirea lor de iubirea lui Dumnezeu, soţii o ridică până la inima dumnezeiască, viu reprezentată de potirul euharistie. Celebra icoană a Sfintei Treimi pictată de Rubliov o sugerează. Legătura tainică între minunea de la Cana, cruce şi potir se dezvăluie în ritualul paharului comun al mântuirii.
Molitfelnicul menţionează binecuvântarea cupei. încă din secolul al XI-lea, ritualul aminteşte în linii mari Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Conform Codexului Barberini, cupa era euharistică8. La armeni şi la etiopieni, căsătoria se celebrează în timpul Liturghiei. Sfântul Simeon alTesalonicului9 descrie practicile din secolul al XV-lea: „Preotul ia potirul cu Darurile mai înainte sfinţite şi spune: Sfintele, sfinţilor." El dă Sfânta împărtăşanie mirilor...
Căci Sfânta împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte cununia... Apoi preotul dă „cupa comună". Astăzi, mirii se împărtăşesc la Liturghia de dimineaţă. In slujba Cununiei se dă numai „cupa comună" şi mirii beau astfel din cupa comună a vieţii.
Acest ritual este urmat de o chemare la procesiune, un rezumat simbolic al dansului nupţial de odinioară. Alaiul este condus de preot, care uneşte mâinile mirilor. Ritualul armean lămureşte foarte bine semnificaţia acestui gest: preotul îl reprezintă pe Dumnezeu Creatorul şi îi reproduce gestul de la creaţie: „Dumnezeu, ţinând mâna Evei, o pune în mâna lui Adam." Sfântul Grigorie de Nazianz, în scrisoarea către prietenul său Anysius, rugându-l să-l ierte că n-a putut veni la nunta fiicei lui, îi spune că a unit cu gândul mâinile celor doi miri.
Preotul, mergând înaintea mirilor, îi conduce făcând o întreită ocolire. în urma lor vin, purtând lumânări aprinse, nunii, cavalerul şi domnişoara de onoare. Alaiul este însoţit de cântarea de la slujba Naşterii Mântuitorului: „Isaie, dănţuieşte!" şi de troparul: „Sfinţilor mucenici..." Intreita ocolire este o triplă intensificare a simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul bi-sericilor şi oraşelor din vechime, cercul figurează eternitatea, exprimându-i puterea de protecţie. Aceasta este şi semnificaţia procesiunilor liturgice în jurul bisericii; reproducând simbolic infinitul, ele transformă simpla spaţialitate în spaţiu sacru. Dacă timpul sacru, liturgic, răspunde dorului de veşnicie, spaţiul sacru răspunde însetării după Paradisul pierdut şi anticipează împărăţia. Calea vieţii conjugale nu mai e un simplu itinerar, este plasată pe axa veşniciei, aşa încât de acum călătoria lor comună seamănă cu axul nemişcat al unei roţi care se învârteşte.
In rugăciunea de la sfârşit se cere: „Binecuvintează intrările şi ieşirile lor." Textele II Regi 3, 25; III Regi 3, 7; Fapte 13, 24; Luca 13, 24 se referă la importanţa care s-a acordat din totdeauna „intrărilor". Cel ce ştie să intre şi să iasă „cu vrednicie" este bun cârmuitor al vieţii sale.
Rugăciunea finală coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru viaţă lungă şi mulţi urmaşi. Iar otpustul regăseşte esenţialul puterii primite prin Sfânta Taină, pomenind numele Sfinţilor Constantin şi Elena, „cei întocmai cu apostolii şi care au văzut Crucea Ta pe cer."10 Plasarea demnităţii lor împărăteşti pusă sub semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a soţilor. Dar aceşti sfinţi sunt cinstiţi mai cu seamă pentru ca sunt „întocmai" cu apostolii în răspândirea misionară a credinţei. Ultimele cuvinte ale ritualului îi întoarce aşadar pe soţi spre misiunea lor apostolică: mărturisirea credinţei prin viaţa lor, prin Preoţia lor conjugală.
Paul Evdokimov
Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina Traditiei ortodoxe, Editura Sophia
Cumpara cartea "Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina Traditiei ortodoxe"
Note:
1 P.G. 25,140 AC.
2 Cele două rugăciuni sunt atestate în Cod. Barberini 336, din secolul al VIII-lea, dar originea lor este mai veche.
3 Vezi canonul 13 al sinodului nestorian din Kattar în 677. Vezi Chabot, Synodkon orientale, Paris, 1902.
4 în iconografie, îngerul păzitor al căsătoriei poartă veşmânt de culoare bleu, simbol al curăţiei cereşti. Vezi F. Portal, Les couleurs symboliques, Paris, 1837.
5 Intre, pe de o parte, „banchetele" actuale cu „chefurile" lor şi graba din care iubirea nu poate ieşi decât profund rănită şi, pe de altă parte, înţelepciunea iniţiatică a sensului sfinţitor al Tainei, e o distanţă infinită.
6 La vie spirituelle, 1953, citată de Don O. Rousseau în Le mariage dans Ies Eglises d'Orient, pp. 13-15.
7 Unele rituri euharistice vechi conţineau binecuvântarea unei cupe pline cu lapte.
8 Tertulian notează că în vremea lui binecuvântarea nupţială era dată în timpul Liturghiei. Codul canonic ortodox prevede, pentru perioada recentă: „Cununia se celebrează după Liturghie" (Kormtchaja Knigă).
9 De Septem sacramentis, cap. 282.
10 Vechiul rit cuprinde acest tropar.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius