Ochiul Magic

[altmariuspress]

Scrisoare deschisă lui Andrei Terian de Nicolae Manolescu

Îţi scriu, fiindcă mă simt obligat să lă- murim câteva lucruri, deşi nu mi te-ai adresat de la început direct mie, lucruri de care însă eu sunt răspunzător. Consiliul U.S.R. le-a solicitat preşedinţilor de Filiale să verifice valabilitatea semnăturilor de pe lista Grupului de Reformă iniţiat de Dan Mircea Cipariu, după ce primisem câteva dezminţiri. Nu era în discuţie apartenenţa la Grup, ci dacă semnatarii erau în cunoştinţă de cauză. Ai răspuns în scris că n-ai semnat. Ulterior ai protestat, şi cât se poate de vehement, ameninţându-ne cu justiţia în cazul în care nu ne cerem scuze, contra faptului că am făcut publică o dezminţire care ar fi fost de natură privată. Mărturisesc că nu înţeleg: solicitarea a fost cât se poate de oficială. În plus, n-ai precizat în răspuns că doreşti să rămână între noi. Dar chiar şi cu această precizare, lucrurile ar fi fost clare. Nu văd de ce ai vrea ca un fals, nu singurul imputabil lui DMC, să nu fie dezvăluit. Scrii că ai toată preţuirea pentru opera unora dintre semnatari. Dar aici nu e vorba de a le preţui opera, care nu e, cum spunea Maiorescu, în chestie. E vorba de noroiul cu care ne-au (şi m-au) împroşcat, fără alt motiv decât dorinţa de mă vedea înlăturat din fruntea U.S.R. şi de a-i face cadou lui DMC un scaun pe care n-a reuşit să-l câştige în alegeri. Ce propuneri de reformă, care să fie realmente utile, face Grupul? Lăsând la o parte necunoaşterea programelor U.S.R. şi a modului ei de funcţionare sau reaua-credinţă cu care sunt contestate, nu prea e nimic de reţinut. Nu mă îndoiesc că ai citit ororile puse pe Facebook de unii dintre semnatari. Şi, dacă e aşa, cum îţi poţi exprima, nu aprecierea pentru opera lor, fără vreo legătură în cazul de faţă, dar solidaritatea cu atitudinea şi cu modul înjositor în care o exprimă? Dacă aceasta e opţiunea ta, nu încerca s-o maschezi sub cuvânt că răspunsul a fost privat. Asumă-ţ i-o, n-o ascunde ca gunoiul sub preş. Şi nu-mi cere s-o respect. Pot cel mult să fiu de acord că ai tot dreptul la ea. Ai de asemenea tot dreptul să le transmiţi lor, un semn de prietenie intelectuală, iar mie, un protest un picuţ, iartă-mă, grobian. În definitiv, e alegerea ta. Îmi amintesc deseori o vorbă populară: a da făina pe tărâţe. Fiecare din noi are dreptul să mănânce pâinea care-i place. Contează în continuare pe faptul că îţi preţuiesc opera. Care, din păcate, nu e în chestie. À bon entendeur salut! Ochiul magic de Cronicar Dezminţiri  1. Cineva m-a întrebat la telefon dacă sunt inclus în grupul de reformă a U.S.R.. Menţionez că orice menţionare a numelui meu, BORIS MARIAN MEHR, legat de o reformă a U.S.R. este un fals grosolan. Am primit diverse emailuri pentru a participa la un virtual Congres, am întrebat ce Congres se prevede şi astfel am fost inclus fraudulos pe o listă DIN CARE NU FAC PARTE. Ruşine pentru D.M. Cipariu şi companionii săi, Florin Iaru & Co.  Boris Marian Mehr  2. Acum, am aflat că mă aflu pe lista reformatorilor. Nu m-a contactat nimeni şi, deci, nici nu am semnat adeziune la Grupul pt. reforma U.S.R.  Dorin Popa  Precizare  Dezminţiri precum cea a dlor Boris Marian Mehr şi Dorin Popa am primit din partea a numeroşi membri ai U.S.R. Am publicat o parte în numărul 9 al României literare. Dezminţirile au urmat unei hotărâri a Consiliului U.S.R. care îi însărcina pe preşedinţii de Filiale să verifice adevărul participării unora din semnatari la Grupul de Reformă iniţiat de Dan Mircea Cipariu. Hotărârea a fost urmarea constatării că lista cuprinde false adeziuni. Solicitarea şi, implicit, răspunsul au avut caracter public. Facem precizarea de faţă pentru că unii dintre cei care au dezminţit în scris participarea la Grup ne-au certat de a fi făcut publică dezminţirea, mai grav, ameninţându- ne cu justiţia. Culmea ridicolului o constituie o scrisoare în care autorul o ameninţă cu justiţia pe una din secretarele U.S.R., care n-a făcut altceva decât să transmită preşedinţilor de Filiale hotărârea Consiliului U.S.R.  Mulţumim pentru înţelegere. Un reformist al U.S.R. pe Facebook  Dl Florin Iaru, jurnalist la „Caţavencii”, m-a onorat şi mi-a acordat atenţia domniei sale: „E revista la care ai colaborat şi pe care scuipi acum, aşa cum ai scuipat tot ce-ai atins. Eşti – o ştie deja toată lumea – un rebut uman. Nu vei mai trăi decît din mila unui conducător care te va stoarce de snagă, ca pe o puţă bleagă.”  Acelaşi domn Florin Iaru, reformist al U.S.R., îi scria în alt context urmă toarele dlui Dan Alexe: „Vierme mic şi întîrziat, iată, ai adevărul. Fireşte, ca orice postac de partid, te ştergi cu el la cur. Noroc că ai un cur mare.”; „Futu-ţi morţii mă-ţi (sic!) de nemernic care te-ai linguşit pe lîngă mine cerşindu-mi prietenia!”.  Dl Florin Iaru, la o întrebare legată de cotizaţia domniei sale la U.S.R., ne-a luminat tot pe Facebook: „Hai să repetăm, futu-i mama mă-sii. Nu vă interesează veniturile mele, aşa cum nu v-au interesat nici cînd eram muritor de foame. Cînd nu am avut venituri 3 sau 4 luni de-a rîndul, şi am trăit din împrumuturi, nimeni de la U.S.R. nu m-a întrebat de sănătate. Dar, conform inteligentelor calcule făcute de iscusita dvs. minte, eu eram bogătaşul. Făceaţi turnee în străinătate, pe banii mei, turnee la care nu a venit nici un spectator şi la care nu aţi chemat nici un poet al ţării respective. Înţeleg că nu v-au ajuns banii din cauza mea. Păi nu vă e ruşine?”.  Revista „Caţavencii”, unde scrie „muritorul de foame” Florin Iaru, este editată de Patetic Media S.R.L. Conform www.paginademedia.ro. şi potrivit datelor de la registrul comerţului, Patetic Media S.R.L. este deţinută de dl Mircea Dinescu şi dl Doru Buşcu, în procente egale.  În ce mă priveşte, am renunţat să mai colaborez la „Caţavencii” în urma unor comentarii încă mai înjositoare decît cele de mai sus, făcute pe wall-ul de Facebook al dlui Florin Iaru de un alt redactor al revistei „Caţavencii”, dl Mihai Radu. Dl Mihai Radu scria următoarele despre U.S.R.: „dar de ce naiba nul lăsaţi singur în U.S.R. pe acest arogant borşit?... cîte slugi, pînă la urmă, vor rămîne să atîrne pe lîngă el? cîţi mihăieşi or fi în ţara asta? să-şi pună comprese cu U.S.R. seară de seară. cîţi scriitori sînt dispuşi să-i accepte pe aceşti rahaţi?”.  Ce-ar mai fi de adăugat? Nimic. (D.C. -E.)  Alte precizări  Sunt necesare câteva precizări care spulberă afirmaţiile domnului Iaru, demonstrând că, în cazul său, vorbeşte gura fără el. Sunt cunoscute beneficiile directe ale acestui proiect, şi anume: concursul pune în lumină creativitatea la zi, ca să spunem aşa, a poeţilor reprezentativi din toate Filialele Uniunii, ei trebuind să citească versuri inedite; în urma acestui concurs au apărut câteva excelente volume de versuri, semnate între alţii de Ioan Moldovan şi Aurel Pantea, Adrian Popescu şi Nicolae Prelipceanu, Vasile Dan, Arcadie Suceveanu şi Robert Şerban. Apoi, acest concurs, care nu s-a organizat cu bani din bugetul U.S.R., ci numai şi numai cu fonduri atrase, a dat posibilitatea unui număr important de scriitori români să ajungă în spaţii culturale europene de o deosebită valoare simbolică: Efes şi Milet, Dion şi Muntele Olimp sau Barcelona sau Balcic. Cât despre aserţiunea domnului Iaru că la aceste întâlniri n-au participat scriitori străini şi n-a fost public, e destul să amintim aici trei reuniuni desfăşurate în cadrul proiectului: întâlnirea de la Ateneul Central din Barcelona, întâlnirea de la Primăria Salonicului şi întâlnirea de la Seghet, la care au participat un public numeros, scriitori catalani, greci sau maghiari, cât şi membri ai comunităţilor româneşti din ţările gazdă.  Toate se înscriu, cu siguranţă, printre cele mai reuşite întâlniri cu public (lecturi şi dialog) organizate în străinătate. Ochiul magic de Cronicar Răsfoind revistele literare  Sunt destule lucruri de semnalat din RAMURI nr. 2. Rubrica Eminescu recitit în care Alex Ştefănescu publică un eseu intitulat O metodă de fabricare a veşniciei, eseul lui Ştefan Borbely, De la Eros la aphrodisia, poeziile lui Ion Cristofor, fragmentele de proză de Traian Dobrinescu şi Ion Munteanu, evocarea lui Marin Sorescu semnată de Gabriel Coşoveanu, în luna februarie când se marchează naşterea scriitorului şi a Soniei Larian semnată de Gabriel Dimisianu; apoi, paginile din Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu şi semnalul lui Nicolae Prelipceanu despre Noua revoluţie culturală, în care-l rezumă expresiv pe Alain Finkielkraut, cel din Înfrângerea gândirii. Iată doar un citat din filozoful francez, ales de poetul român: „Barbaria a sfârşit prin a pune stăpânire pe cultură.”  Tot pe Nicolae Prelipceanu îl întâlnim şi în VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr. 2, de data aceasta ca editorialist, cu un articol de atitudine intitulat Ravagiile egalităţii: „S-a făcut şi o curăţenie generală în critică, în sensul că, imediat după căderea regimului comunist, criticii de importanţă, cei care puteau să-l mai orienteze pe cititorul român, să separe adică valoarea de non-valoare, ori nu mai erau în ţară, ori au migrat spre politică. Unii dintre cei plecaţi s-au întors şi şi-au reluat oficiul critic, alţii au mai întârziat, dar până la urmă au revenit şi încă în forţă. Pluralul de mai sus nici nu se prea potriveşte, e mai mult unul al maiestăţii, fiind vorba de cazuri izolate. Criticii tineri au început să abandoneze, din varii motive, nu în ultimul rând pentru a nu mai colabora cu bătrânii, atât de reprobabili în ochii lor. Au mai rămas puţini dintre cei tineri acum vreo zece ani care să mai practice critica de întâmpinare. Între timp, după toate ezitările şi ocolurile, revistele specializate, cele care mai respectă valoarea estetică a operei literare, şi-au pierdut audienţa în favoarea te miri cui şi a te miri ce, astfel încât nici oficiul critic nu mai are ecoul pe care-l avea altădată. Aşa se face că te trezeşti cu pretenţii de egalitate între Nimeni şi Cineva, între foiţa nu ştiu care şi România literară, aşa se face că trăim o epocă a apelor literare turburi, cu activişti care-şi permit să-i insulte pe cei calificaţi şi încă de pe poziţii de superioritate. Li s-a urcat democraţia la cap. De data asta chiar aşa e. Şi nu se întrevede momentul revenirii la ierarhiile valorii, la meritocraţia pe care noi, cei de după Cortina de Fier, o credem regulă a lumii democraţiei reale.” Are mare dreptate editorialistul Vieţii Româneşti!  Cultură şi deznădejde  SUPLIMENTUL DE CULTURĂ numărul 514 din 22 februarie publică un interviu cu directorul Filarmonicii din Iaşi, violonistul Bujor Prelipcean, sub un titlu care n-are cum să ne bucure: „Îmi pare teribil de rău că nu am rămas în străinătate, să îmi fac cariera acolo.” De ce are aşa un regret managerul unei instituţii care, aflăm din chapeauul discuţiei cu Cătălin Hopulele, străluceşte în toată lumea? Fiindcă sediul Filarmonicii stă să cadă, renovat doar pe jumătate, profitând de o conjunctură politicoedilitară care s-a sfârşit repede, iar spectacolele se ţin la Teatrul „Luceafărul” şi prin alte săli ale Iaşiului, fiindcă s-a pierdut mult prea uşor cursa pentru Capitala Culturală Europeană, dintr-o neînţelegere, de fapt, a ceea ce înseamnă cultură de vârf: „Au adus nişte trupe care au lătrat în faţa Palatului Culturii de le-au spart geamurile şi timpanele oamenilor care locuiesc prin împrejurimi... Asta nu este cultură, este o distracţie ocazională, dar nu este ceva care să rămână şi să te pună în competiţie nici măcar cu Baia Mare. M-a rugat primarul, acum câţiva ani, să îl aduc pe Holender. I l-am adus în cabinet, au stat de vorbă şi i-a spus că dacă vine la Iaşi, încheie un contract pe cinci ani de zile, în care pretinde o sumă de 70.000 de euro pe an. Sunt fotbalişti în Copou plătiţi mai bine. În ăia cinci ani de zile urma să scrie în contract că Iaşul intră în competiţia pentru Capitală a Culturii Europene ca un oraş vizibil. Urmau să se facă şi concerte, programe celebre ale muzicii de operă, cu cei mai mari solişti ai lumii, pe stadion. Incasa şi Primăria bani, încasa şi Filarmonica nişte bani ca să îi folosească la construcţii sau la cumpăratul instrumentelor, iar pentru munca lui cerea 70.000 de euro pe an. Asta se întâmpla in 2009.” Evident, contractul nu s-a semnat. Cumva vă sună cunoscut?  Despre toleranţa... intolerabilă  Cine mai avea dubii cu privire la corectitudinea poziţiei adoptate de Consiliul Uniunii Scriitorilor din România vizând propaganda antisemită găzduită de pagina de Facebook a lui Paul Cernat (şi girată de acesta, prin prefaţa la volumul lui Marius Ianuş, Jos masca, Marius Ianuş!), are ocazia să se convingă că măsura sancţionării cu avertisment a fost binevenită.  Astfel, revista REALITATEA EVREIASCĂ, nr. 466-467 (1266-1267), din 1-29 februarie 2016, sub titlul „Revelaţia unui poet: «Legionarii, elita spirituală a neamului românesc»”, publică un articol în care condamnă „opiniile” exprimate de Marius Ianuş şi toleranţa de neînţeles pe care a manifestat-o criticul Paul Cernat faţă de ideile şi afirmaţiile de cea mai pură extracţie legionară, conţinute de volumul şi scrisorile publice adresate de Ianuş redacţiilor mai multor publicaţii.  Totodată, publicaţia oficială a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România salută luarea de poziţie publică a lui Daniel Cristea-Enache (care a fost asumată şi a devenit decizie oficială a Consiliului USR), împotriva acestor orori. Citând din scrisoarea pe care dl prof. univ. dr. Aurel Vainer, deputat şi preşedinte al FCER, i-a adresat-o directorului de imagine al USR, Realitatea evreiască arată că „Apartenenţa la o astfel de mişcare teroristă, care propagă ceva similar cu jihadismul de astăzi, proclamând viaţa fericită de apoi pentru crimă şi nelegiuiri, nu poate fi tolerată. Este drept: au aderat la Mişcarea Legionară intelectuali proeminenţi ai României acelor ani, care au evoluat în timp, devenind oameni de cultură valoroşi, având contribuţii deloc de neglijat la istoria culturii şi civilizaţiei din ţara noastră. Dar acest fapt nu îndreptăţeşte pe nimeni să categorisească, cum face poetul Marius Ianuş în postfaţa volumului său publicat în 2015, întreaga Mişcare Legionară cu titlul nobil de «elită spirituală şi morală». ş...ţ Nădăjduiesc că şi alţi oameni, care sunt cu adevărat intelectuali români contemporani, se vor alătura demersului dumneavoastră, pentru înscrierea Mişcării Legionare în paginile dramatice ale Holocaustului din România”.  Ne bucurăm că membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România au dovedit spirit civic şi responsabilitate faţă de imaginea breslei, care nu-şi poate permite să se asocieze cu idei şi atitudini anti-europene. Limita toleranţ ei, spunea cândva Andrei Pleşu, este intolerabilul, iar propaganda fascistă şi extremistă este, într-adevăr, intolerabilă.  Pietonul-kitsch  Trăim într-o epocă a contrafacerilor, de la plagiate semnate de agramaţi (nu dăm nume, se ştiu deja) pînă la miniştri ale căror metehne compromit noţiunea de tehnocrat. Nici cu vremea nu stăm mai bine, parcă un duh rău a schimbat clima, silindu-ne să ne întrebăm dacă va mai exista iarnă şi dacă nu cumva am intrat într-o zodie în care anotimpurile sunt ele însele falsificate. Unde te întorci numai blazoane calpe, pînă şi mărţişoarele ajungînd să fie atinse de morbul kitschului. Cronicarului i-a fost dat să caute în aceste zile un cadou mai de Doamneajută, al cărui simbol primăvaratec să se îmbine cu o calitate mulţumitoare. A fost silit să se dea bătut, din neputinţa de a găsi ceva cu gust pe tarabele care au împînzit Bucureştiul. Şi dacă îţi laşi privirea să alunece de pe mărţişoare pe chipul celor care le cumpără, te izbeşte asemănarea în rău: un kitsch psihologic se poate citi pe feţele trecă torilor: fizionomii plate din conturul cărora nu răzbate nici un licăr de spirit. Cu excepţia tinerilor, cărora vîrsta le suplineşte absenţa spiritului, restul pietonilor au un stigmat pricăjit, de fiinţe măcinate de un microb bizar. Numele microbului e debusolarea. Parcă li s-a stricat busola sufletească preschimbîndu-i în fiinţe anodine, bătute de soartă pînă la pragul naufragiului. Şi nu e vorba de cerşetorii care zac pe trotuare, de la Piaţa Romană pînă la Universitate, nici de aurolacii cu priviri rătăcite de miasma pungii din care sug, şi nici măcar de interlopii cu mină de reptilă a căror pupilă te împunge cu un tăiş ostil, ci e vorba de omul mediu, cetăţeanul normal din punct de vedere statistic. La el, debusolarea se ghiceşte de la prima vedere, precum un certificat facial al surpării în interior. Nu ştiu ce s-a întîmplat în primele două luni ale anului, dar fizionomii mai devastate ca acum Cronicarul nu a văzut vreodată.