Domnilor,
Recunosc a nu fi fost câtuşi de puţin surprins să constat că, din comandoul care a descins în Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor, marţi, 27 septembrie, făceau parte patroni de edituri care consideră, de când se ştiu, că tipărirea cărţilor reprezintă o afacere ca oricare alta. M-a surprins, e drept, într-o oarecare măsură, că printre patroni s-au aflat scriitori, colegi ai noştri, unii foarte importanţi, membri ai Uniunii Scriitorilor şi beneficiari ai drepturilor pe care doar apartenenţa la asociaţia noastră de breaslă le permite. (Să fie aceştia din urmă chiar atât de „naivi”, încât să nu-şi dea seama că, dispărând Uniunea din cauza penuriei fondurilor, suplimentul de pensie pentru câteva sute de persoane sau indemnizaţia de merit, pe care nu pregetă să le încaseze, s-ar evapora pur şi simplu?)
Dar ceea ce m-a lăsat perplex a fost principalul argument împotriva proiectului de amendare a legii taxei de timbru pe care, şi unii, şi alţii, l-aţi invocat şi anume că plata anticipată a timbrului vă condamnă la ruină. Pe cât de înduioşător, pe atât de falacios este argumentul. Ca să nu spun că e lipsit, pe lângă temei economic, şi de onestitate. Să vă aduc aminte câteva lucruri. A folosi argumentul de mai sus echivalează cu a pretinde că editorul ştie cu exactitate, când tipăreşte o carte, câte exemplare va vinde. În realitate, nici cel mai laborios studiu de piaţă nu e scutit de o marjă de risc. Iar faptul că se aplică timbrul cu pricina nu diminuează şi nu măreşte riscul, care rămâne acelaşi. Cu sau fără timbru pe exemplarul de carte, tirajul e tot o chestiune de apreciere relativă a şanselor de a fi vândut integral sau parţial. Să adaug şi că, în actualele condiţii tehnice de tipărire, un tiraj suplimentar nu constituie o dificultate. Temperatura pieţei de carte poate fi încercată la fel cu temperatura apei din cada de baie. Nimeni nu vă obligă, domnilor editori, să vă aruncaţi în cadă înainte de a constata dacă nu cumva sunteţi în pericol să vă opăriţi. Iar costurile de tipărire, cu timbrare sau fără, sunt, mai e nevoie să vă spun, anterioare încasărilor din vânzare. Aşa că falimentul e o poveste de adormit parlamentul.
Un al doilea argument a fost că, plătind drepturi de autor, editorul nu mai trebuie impozitat suplimentar cu timbrul. Argument fals, ca şi cel dintâi. Mai întâi, timbrul nu-l plăteşte de fapt editorul, ci cititorul, el adăugânduse preţului de vânzare, nu de producere, al cărţii şi fiind, într-o măsură mai mare sau mai mică, recuperat. Apoi, valoarea adăugată este nesemnificativă: la un preţ de 20- 30 de lei, timbrul adaugă 40-60 de bani. Să nu-mi spuneţi că scad semnificativ vânzările ca urmare a acestui adaos ori că editorul dă faliment. Dacă nu ţinem neapărat să exagerăm consecinţele, trebuie să admitem că editorul nu pierde aproape nimic, cititorul nu simte cu adevărat un adaos de 2% (la un preţ mediu de carte, adaosul e jumătate preţul unui ziar), în schimb Uniunea Scriitorilor beneficiază de un sprijin major, venit, normal, nu de la stat, ci de la cei care citesc cărţile scrise de membrii ei. Sunt uluit să constat că nu ştiţi sau, mai curând, vă faceţi că nu ştiţi că dreptul de autor nu are nici o legătură cu taxa de timbru: el nu e un impozit sau o taxă, e un drept de proprietate intelectuală. Aceia dintre dv. care sunteţi, nu doar editori, ci şi autori, îl încasaţi fără să protestaţi. Şi, iertată să-mi fie insinuarea, îl încasaţi, aşa-zicând, firesc, adică, mai regulat şi mai substanţial decât scriitorii pe care îi publicaţi. Vreţi să vă dezvălui care e venitul mediu al unui membru al Uniunii? O fac cu condiţia să- mi dezvăluiţi şi domniile voastre venitul mediu al unui editor sau, de ce nu, care e şi scriitor. Destule cărţi nu mi-au fost plătite după 1989 sau mi-au fost plătite cu sume infime. Şi, ceea ce e mai grav, nu mi-a fost prezentată niciodată situaţia vânzărilor. Nici mie, ca persoană, dar, mai ales, nici Uniunii Scriitorilor, ca instituţie, deşi legea în vigoare a taxei de timbru prevede că o astfel de situaţie i se prezintă periodic. În cei şase ani de când sunt preşedinte, n-am primit nici o astfel de informare, cu toate că le-am cerut în repetate rânduri.
Şi iată-ne la adevăratul motiv al opoziţiei feroce cu care întâmpinaţi proiectul de amendare a legii taxei de timbru: domniile voastre nu doriţi transparenţă în afaceri. Tirajele nu sunt menţionate pe cărţi. Despre vânzări, nu se suflă nici o vorbă. Autorii n-au habar câţi bani s-au cheltuit pe tiparul şi hârtia cărţilor lor, câţi au fost recuperaţi din vânzări şi câţi li se cuvin ca drepturi de autor, în procentele contractuale. Proiectul actual vă sprijină şi să nu vă mai pitiţi în spatele ideii că, vânzând cărţi la chioşcul de ziare, nu e vorba de acelaşi obiect ca acela din librării, ci de pachete (este cuvântul dv.), pe care legea actuală nu le prevede, după cum nu prevede audio-book-urile şi, în general, cărţile pe suport electronic. În definitiv, în aceste condiţii, nu pot să nu mă întreb pe ce bază plătesc editurile impozite. Presupun, dat fiind misterul tirajelor şi vânzărilor sau imprecizia definiţiei cărţii ca atare, că evaziunea fiscală e în floare. Nu vreau să fac proces de intenţie nimănui, dar, dacă doriţi să mă convingeţi, domnilor editori, că afacerile vă sunt limpezi ca lacrimile de crocodil care vi se scurg pe obraz de câte ori vi se oferă ocazia, şi asta destul de des, să vă plângeţi de criza pieţei de carte, soluţia cea mai bună este să lipiţi pe fiecare exemplar de carte un timbru, după ce l-aţi umezit bine de tot cu limba, ca nu cumva să se desprindă câtă vreme se află în librărie. Dacă o veţi face, voi retrage, cu scuzele de rigoare, urâta bănuială pe care am exprimat-o.
À bon entendeur, salut!
Nicolae Manolescu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius