Sa ne purtam poverile unii altora (Gal. 6, 2)
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celălalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii. Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea - putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Ii spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!" putem noi oare adăuga: „pentru că merităm"? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre - „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!". Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în împărăţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!..."
Ce bine ar fi dacă am putea să ne purtăm astfel poverile unii altora, sprijinindu-ne unii pe alţii; fără a încerca să uităm, ci, dimpotrivă, păstrând amintirea! Amintindu-ne de punctele vulnerabile ale unuia, de păcatul altuia, de cel căruia lucrurile îi merg rău, şi aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l ocroti, pentru a-l împiedica să cadă! O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Dacă l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar...
Iată calea pocăinţei: întoarcerea spre sine, a te aşeza înaintea lui Dumnezeu, a te vedea pe sineţi condamnat, fără a merita nici iertare, nici milă, fugind precum Cain dinaintea feţei lui Dumnezeu şi, totuşi, întorcându-te către Dumnezeu şi zicând: „Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în Crucea Fiului Tău, cred. Vino şi ajută necredinţei mele!" (Marcu 9, 24)
Apoi să urmăm calea lui Hristos: să primim totul ca din mâinile lui Dumnezeu, în toate lucrurile să aducem roade de pocăinţă şi roade ale iubirii şi, înainte de toate, să iertăm fratelui nostru, fără să aşteptăm ca el să se îndrepte, să-l purtăm ca pe o cruce, să ne răstignim pentru el la nevoie şi, ca şi Hristos, să zicem: „Părinte, iartă-l că nu ştie ce face..". Atunci Domnul, Care ne-a zis: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura..". (Matei 7, 2), „Iertaţi după cum şi Tatăl vostru cel Ceresc iartă" (Matei 6,16-15), El însuşi nu ne va rămâne dator, ne va ierta, ne va îndrepta, ne va mântui şi, încă de aici de pe pământ, precum sfinţilor, ne va dărui bucuria cea cerească.
Amin, aşa să fie. Să ne ajute Domnul ca fiecare dintre noi să facă de astăzi, chiar de acum, fără a pierde vreo clipă, aceşti primi paşi pe calea pocăinţei, care este pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.
MITROPOLIT ANTONIE DE SUROJ
TAINA IERTĂRII. TAINA TĂMĂDUIRII, EDITURA REINTREGIREA
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius