Atunci când ne gândim la pocăinţă, în mod invariabil, ni se conturează înaintea ochilor minţii un tablou sumbru, cenuşiu, ce evocă o mâhnire adâncă, o strângere de inimă, lacrimi, un sentiment de durere în faţa trecutului nostru atât de nedemn - nevrednic de Dumnezeu, de noi înşine, de această viaţă care ne-a fost dată. Ori acesta nu constituie decât un aspect al pocăinţei sau, mai precis, doar un scurt moment al ei.
Pocăinţa trebuie să se împlinească în bucurie şi în fapte de eroism. Dacă nu, ea nu aduce nici un rod, iar ceea ce ar fi putut însemna raţiunea sa de a fi se transformă în sterpe remuşcări care, de cele mai multe ori, omoară forţa vitală a omului, în loc de a-l trezi şi de a-l înnoi.
După ce ne-am făcut un profund examen de conştiinţă şi am meditat îndelung asupra Evangheliei şi a căilor Domnului, ne găsim în faţa propriului nostru păcat, a necredincioşiei faţă de cea mai înaltă chemare a noastră. O durere acută, un sentiment de ruşine, ce nu pot fi înlăturate, ne sfâşie inima. Ne simţim adânc ruşinaţi pentru că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, atât de diferiţi de felul în care Dumnezeu ne-a gândit atunci când ne-a plăsmuit. Acest sentiment n-ar trebui să fie decât o încurajare pentru a ne schimba modul de viaţă. Ar trebui să ne oprim asupra trecutului, să scrutăm fără milă acele părţi întunecate ale vieţii noastre, gândurile şi mişcările inimii noastre, dorinţele noastre, modul nostru de a făptui şi relaţia noastră cu aproapele. Privirea pe care o aruncăm asupra noastră trebuie să fie o privire severă şi lucidă, ca a unui medic ce îşi examinează bolnavul sau ca privirea pe care o avem atunci când mergem noaptea pe drum, ca să nu ne rătăcim sau să cădem.
Tot ceea ce e accesibil privirii trebuie să fie cercetat cu atenţie şi trebuie spus cu toată sinceritatea, băut paharul ruşinii până la fund, primită durerea până la punctul său cel mai extrem, fără să căutăm justificări pentru a face suferinţa mai puţin acută şi pentru a nu fi copleşiţi de ruşine. Numai atunci când vom ajunge să îndurăm această stare umilitoare, vom putea să ne smulgem cu toată forţa de care suntem capabili de tot ceea ce trezeşte în noi ruşinea. Dacă încercăm să atenuăm, în parte sau oricât de puţin, chipul stării noastre de păcătoşenie, şi să o facem mai acceptabilă - chiar şi numai zicându-ne: „Sunt un păcătos, ca toată lumea" sau: „Ce altceva puteam să fac?" -, dacă încercăm să înăbuşim, această durere lăuntrică, atunci vnî ne vom mai putea pocăi. Căci doar devenind conştienţi de grozăvia şi puterea ucigătoare a păcatului, de ruşinea de a nu fi vrednici de noi înşine - fără să mai vorbim de ceilalţi sau de Dumnezeu -, numai aşa vom putea găsi puterea de a ne smulge din această robie. Fără aceasta noi ne împăcăm prea bine cu starea noastră şi nu este nimic de făcut pentru a ne slobozi din legăturile noastre.
Iată ceea ce ne face să fim diferiţi de sfinţi, începând cu Apostolii şi până la eroii contemporani ai credinţei. Ştim cum au trăit ei. Şi-au impus să bea până la fund cupa ruşinii de sine şi şi-au lăsat inima, conştiinţa, propria persoană, în întregime străpunse de durerea pe care le-o provoca imaginea ce şi-o făceau iespre ei înşişi. Atunci când se ajunge la o asemenea conştientizare, sunt două piedici de evitat: aceea de a cădea în deznădejde sau, dimpotrivă, de a te obişnui cu această stare.
Amintiţi-vă episodul din Evanghelie când Apostolul Petru se lăuda că Il va urma pe Mântuitorul său până la moarte şi că nimeni nu Il va despărţi de Hristos (Matei 26, 35). După ce însă Domnul a fost aruncat în temniţă şi adus în faţa unui tribunal nedrept, amintiţi-vă cum s-a apropiat de Petru o tânără slujnică ce nu i-ar fi putut pricinui vreun neajuns, vreun rău, decât poate doar prin cuvântul său, şi l-a întrebat dacă nu cumva fusese şi el ucenicul lui Iisus din Nazaret. Iar el s-a lepădat de trei ori! Apoi s-a îndepărtat, a ieşit din curte, dar, întorcându-şi capul, prin fereastra deschisă, privirea lui s-a încrucişat cu cea a Mântuitorului şi atunci a început să plângă cu amar (Matei 26, 75).
Atunci când Petru este dintr-odată doborât de ruşinea renegării şi a trădării sale, a laşităţii şi infidelităţii sale, a lăudăroşeniei sale, inimalui e pătrunsă de grozăvia actului său şi se îndepărtează plin de amărăciune. Dar când II întâlneşte din nou pe Mântuitorul, Acesta nu îl întreabă: „Nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să te arăţi în faţa Mea după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?..." Nu! Hristos îi pune o altă întrebare: „Petre, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?"(Ioan 21, 15) - adică mai mult decât ucenicii care erau de faţă. Această întrebare, pusă pentru a afla dacă Petru Il iubeşte pe Hristos, îşi mai are, oare, ea rostul de vreme ce faptele demonstrează că nu Il iubeşte din moment ce l-a renegat? Se mai poate, oare, spune că Petru ar fi capabil să-L iubească mai mult decât ceilalţi ucenici? Aceştia măcar nu L-au trădat; e adevărat că au fugit, dar nu au ajuns până la a-L renega... Doar dacă Petru şi-ar fi amintit cel puţin de cuvintele Mântuitorului, rostite cu prilejul altei împrejurări: „Cel căruia i se iartă mult, iubeşte mult, iar cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte" (Luca. 7;47). In cel căruia i se iartă mult se naşte o iubire mai mare decât în cel căruia i se iartă puţin... Problema se pune în felul următor: „Tu ai păcătuit mai mult decât ceilalţi şi acest fapt ţi se poate ierta, dar va ajunge oare iubirea ta la înălţimea acestei iertări? Iubi-vei la rândul tău mai mult decât cel care a păcătuit mai puţin decât tine?"
Problema care e în joc aici este iubirea, căci Domnul cercetează adâncurile omului şi nu Se opreşte la aparenţa exterioară precum facem noi. Atunci când omul săvârşeşte o faptă sau alta, rosteşte un cuvânt sau altul, noi înţelegem această faptă şi acest cuvânt în felul nostru. Hristos, El vede în adâncime şi ştie ce om se ascunde în spatele acestor fapte sau acestor cuvinte. El nu Se lasă înşelat de ceea ce este superficial sau pare chiar evident. Iată de ce El se adresează adâncului fiinţei lui Petru, pe care frica l-a făcut să se închidă pentru o clipă, dar care s-a redeschis sub arsura ruşinii, atunci când s-a aflat brusc în faţa conştiinţei sale şi a privirii Mântuitorului. In acel moment, cuprins de bucuria de a se găsi din nou înaintea feţei lui Hristos, de a vedea că împăcarea este posibilă, că totul este posibil, chiar învierea, ridicarea din abisurile morţii, Petru îi răspunde Domnului: „Da, Te iubesc!" De trei ori l-a întrebat Hristos despre această iubire, aşa cum tot de trei ori Petru L-a renegat. Iar a treia oară, în sfârşit, lui Petru i s-a dezvăluit o altă realitate, conştiinţa că iubirea lui este ascunsă şi lepădarea sa adeverită. S-a întors atunci către Hristos spunând: „Doamne, tu ştii tot! Tu ştii că m-am lepădat de Tine, dar din moment ce pui problema iubirii, asta înseamnă că tu ştii că, în ciuda a toate, eu Te iubesc... Da, Te iubesc!"
In acest moment se împlineşte lucrarea pocăinţei. Păcatul a fost săvârşit, căderea a avut loc, omul a sfârşit prin a se acoperi de ruşine; dar conştiinţa sa, privirea Domnului îndreptată asupra sa l-au făcut să cunoască aceasta şi el a răspuns acestei priviri şi acestei judecăţi a conştiinţei prin grozăvia dezgustului faţă de propria sa persoană şi prin lacrimi. Acum iubirea lui Dumnezeu poate să-l ridice.
Mitropolitul Antonie de Suroj
TAINA IERTĂRII, TAINA TĂMĂDUIRII, EDITURA REINTREGIREA
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius