Rugaciunea ca respiratie a sufletului

[altmariustotal ortodox]

Rugăciunea este convorbirea tainică a omului cu Dumnezeu, cel mai la îndemână mijloc de despătimire prin care sufletul „respiră” harul divin.

De aceea, Sf. Paisie Aghioritul îndeamnă ca cea mai mare parte a nevoinţei duhovniceşti să fie dăruită rugăciunii, pentru că aceasta ne ţine în legătură cu Dumnezeu. „Rugăciunea este oxigenul sufletului, nevoia acestuia şi nu trebuie socotită o povară. Nu există altă osteneală mai grea decât să se roage omul şi să se nevoiască în rugăciune” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 160).
Potrivit cuvântului Părintelui Paisie, un mod folositor de rugăciune este următorul: doxologie sinceră şi mulţumire; mărturisirea păcatelor şi zdrobirea sufletului, cu sentimentul că „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu”, și apoi cererile noastre.

Pentru ca să fie auzită de Dumnezeu, rugăciunea trebuie făcută cu smerenie, cu sentimentul adânc al păcătoşeniei şi din inimă. Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului smerit, iar atunci când ne rugăm cu mândrie ne batjocorim pe noi înşine. Ca să ne rugăm cu inima pentru semenul nostru trebuie să-l iubim şi să-l compătimim, adică să ieşim din egoismul nostru şi să suferim împreună cu el. Aceasta înseamnă să facem din durerea lui durerea noastră. Din această cauză mintea rătăceşte, pentru că rugăciunea nu se face cu durere: „Pentru a ne ruga cu inima, trebuie să ne doară. Precum atunci când ne lovim la mână sau în altă parte, mintea noastră se duce în locul unde ne doare, tot astfel, pentru a se coborî mintea în inimă, trebuie ca inima să ne doară” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus…”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2000, p. 108).

Temelia nevoinței duhovnicești este „calitatea” rugăciunii noastre. Aceasta înseamnă că rugăciunea trebuie să fie din inimă, să izvorască din durere, altfel ea va fi numai pentru noi și pentru a ne odihni gândul că ne-am rugat. Pentru Dumnezeu nu are valoare cantitatea rugăciunii, ci mai ales calitatea acesteia. „Aşadar, ne rugăm cu stăruinţă; ne rugăm corect, în sensul că nu-i cerem lui Dumnezeu lucruri de care n-avem nevoie, sau care din punct de vedere sufletesc ne-ar fi dăunătoare. Ne rugăm într-o stare de pace sufletească, fiind împăcaţi cu toţi semenii noştri” (Andrei Andreicuţ, „Morala Împărăţiei întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 174).

Vorbind despre un aşa-zis „ritual de rugăciune”, Părintele Teofil Părăian spunea: „Eu cred că orice creştin trebuie să înceapă ziua cu rugăciunile de dimineaţă şi să o sfârşească cu rugăciunile de seară şi să zică rugăciunea de la masă” (Teofil Părăian, „Paşi pe calea duhovnicească”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 52).

Rugăciunea este cea care vădeşte starea noastră duhovnicească. Referitor la aceasta, Sf. Paisie Aghioritul spune că slăbirea rugăciunii trădează uscăciune duhovnicească şi moleşeală sufletească. Împotriva lor, el sfătuiește să folosim rugăciuni scurte şi mai ales „Rugăciunea lui Iisus”. Astfel, pomenirea numelui lui Iisus, unită cu respiraţia, aduce în suflet roadele isihiei. De asemenea, cercetarea Sfintei Scripturi ajută mult la rugăciune, întrucât încălzeşte sufletul şi îl transpune pe rugător într-o atmosferă duhovnicească.

Însăşi liniştea este o rugăciune tainică: „Liniştea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniştea singură se roagă. Ea este rugăciune tainică şi ajută mult în rugăciune, cum îl ajută respiraţia, care e nevăzută, pe om. Cel ce are lucrare duhovnicească în linişte se afundă după aceea în rugăciune” (Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 165).

Părintele Paisie vorbește şi despre necesitatea de a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu în lume, ca şi o „stare de rugăciune”. De aceea, el îndeamnă să nu limităm rugăciunea doar la cuvinte, ci întreaga viaţă să fie o rugăciune către Dumnezeu.

Gheron Paisie a dat şi multe sfaturi privind lucrarea rugăciunii. Astfel este bine ca în rugăciunea noastră să nu cerem de la Dumnezeu harisme, ci întotdeauna pocăinţă, deoarece numai de pocăinţă avem nevoie.

Rugăciunea cu puţine cuvinte adună mintea. De aceea trebuie să evităm „multa grăire” în rugăciune, datorită închipuirilor pe care aceasta le sădeşte în minte. Deoarece rugăciunea înseamnă înstrăinarea noastră de lumea văzută şi nevăzută, se cuvine să nu primim în rugăciune nicio imagine sensibilă şi închipuire, ca să nu fim astfel înşelaţi.

Rugăciunile noastre urcă mai lesne la cer, atunci când sunt purtate de Maica Domnului, iar folosul rugăciunii este mare atunci când aceasta se face cu priveghere, evlavie, credinţă şi luare aminte. Trebuie să ne rugăm mereu, fără a ne împuţina sufleteşte şi fără a cere cu nepăsare mila lui Dumnezeu. Să ne rugăm ca şi cum toate ţin de Dumnezeu şi să ne străduim ca şi cum toate ar ţine de noi.

În timpul rugăciunii, atunci când mintea rătăceşte, nu trebuie să intrăm în discuţii contradictorii cu vrăjmaşul. Numai dispreţuindu-le, vom putea alunga gândurile necurate, precum şi gândurile de hulă.

Sfântul Paisie vorbește și despre importanța rugăciunii de noapte, care ajută mult şi este cea mai folositoare pentru creşterea noastră duhovnicească. „Seara, înainte de a ne culca, rugăciunea este absolut necesară (fie şi puţin Doamne Iisuse...), ca să ni se curăţească inima şi mintea. De asemenea şi după ce ne întindem în pat să spunem neîncetat rugăciunea, ca să adormim rugându-ne şi să se continue chiar şi în vremea când dormim. Şi simţim atunci că ne rugăm şi în somn şi aceasta este realitate, deoarece când ne deşteptăm, rugăciunea se continuă de la sine. Acesta este un semn bun şi el arată ivirea zorilor zilei duhovniceşti” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 78).

De asemenea, Părintele Paisie Aghioritul face referire şi la câteva rugăciuni pentru diferite trebuinţe, pentru dușmani, pentru cei adormiți sau pentru cei bolnavi. „Trebuie să ne rugăm pentru toţi cei care ne grăiesc de rău şi să cerem de la Dumnezeu să le dea pocăinţă, luminare, sănătate şi să nu lăsăm înlăuntrul nostru nicio urmă de ură pentru ei” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 160). Este bine să ne rugăm şi pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece atunci când cineva face milostenie, fie şi un „simplu suc”, suferinţa celui condamnat este mult uşurată. Referitor la rugăciunea pentru cei bolnavi, Stareţul Paisie spune că, pentru ca Dumnezeu să audă cererea noastră şi să vindece pe cineva, este nevoie de asumarea bolii celuilalt. „Rugăciunea trebuie să se facă cu osteneală, cu jertfire de sine şi atunci Bunul Dumnezeu, văzând neputinţa noastră de a purta boala aceluia, îl face bine şi pe acela şi nici nouă nu ne dă acea boală. Aşadar, pentru ca o rugăciune să fie auzită, trebuie să se facă cu o astfel de dispoziţie. Desigur, uneori se poate ca Dumnezeu să ne dea, într-adevăr, vreo boală pe care o putem suporta” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus…”, p. 126).

Închei cu îndemnul Sf. Paisie Aghioritul, care arată necesitatea rugăciunii în vremurile noastre: „Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi trebuie multă rugăciune. Să vă amintiţi de nevoia cea mare pe care o are lumea astăzi şi marea pretenţie pe care o are Dumnezeu de la noi pentru rugăciune” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 157).

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu