Recenta intrare în vigoare a noii legi a educaţiei naţionale a stârnit controverse gravitând îndeosebi în jurul legitimizării învățământului religios din școlile publice. Asociația Secular-Umanistă din Romania a lansat de curând o campanie menită să atragă atenția asupra a ceea ei numesc“riscul de îndoctrinare a copiilor în şcolile publice”. Alternativa oferită este predarea“istoriei religiilor şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult”.
Prezentarea credinței ca o ofertă dintr-un meniu religios este unul din semnele secularizării accelerate a societății noastre. În virtutea dorinței de unitate si pace, societatea nu mai dorește urmărirea unui adevăr absolut, dar potențial divizator, ci preferă relativizarea, care elimină însă orice conținut relevant. Astfel, orice credință poate fi adevărată, pentru că adevărul afirmat de oricare dintre acestea încetează să fie universal, ci este relativizat și particularizat, aplicabil numai celor care îl împărtășesc. Este o soluție pașnică dacă dorim să trăim cu marele compromis al renunțării la căutarea adevărului absolut.
Problema fundamentală constă în modul diferit de percepere a ceea ce este numit “fenomen religios”. În umanism religia nu este altceva decât imaginația omenească la lucru, explicând lumea în termeni supranaturali, denigrând prin aceasta inteligența omului. Pentru umanist religia este o batjocură adusă rațiunii umane.
Pentru credincios însă, secular-umanismul, ca de altfel orice alt current ateist, este o blasfemie adusă lui Dumnezeu pentru că argumentul umanist nu stă în picioare decât dacă Dumnezeu este scos din ecuație, iar credința este redusă la filosofie. Lucrul neînțeles de seculariști este că Biserica afirmă o credință care nu este o filosofie teoretică fără aplicabilitate practică, dedusă de rațiunea umană limitată, ci este un mod de viață, născut din cunoașterea și experiența Adevărului revelat și întrupat. Hristos însuși este “Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14:6) Cei care participă la viața în Adevăr nu pot concepe o altă înțelegere asupra lumii și a omului, nu pot relativiza adevărul lor căci aceasta i-ar îndepărta de Dumnezeu.
Dacă părinții elevului de școală împărtășesc această înțelegere și mod de viață, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creștine Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinței la generațiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credința părinților devine automat credința copiilor, nu pentru că părinții doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinței este absolut și universal.
Educația religioasă trebuie tratată în același mod, creând un mediu propice de educație în spiritul credinței împărtășite de elev și familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu.
Pentru transmiterea corectă a credinței este însă important și modul în care aceasta este transmisă. Se vorbește mult despre programele și materialele utilizate, despre bagajul de cunoștiințe ale profesorilor, dar mai puțin despre credința profesorului, despre angajarea învățătorului însuși în credința pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.
Cunoașterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaște despre Dumnezeu nu este același lucru cu a-L cunoaște pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noțiuni este opera versiunii apusene a creștinismului care plasează rațiunea umană drept modul principal de înțelegere a Lui Dumnezeu.
În Biserica ortodoxă adevărata teologie, este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Hristos. Teologul nu trebuie să fie savant ci trăitor. Fără această experiere intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăște dragostea de a o împărtăși altora, profesorul de religie devine “aramă sunătoare și chimval răsunător” (Corinteni 13,1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile copiilor, care vor rămâne nefolosiți.
Eficiența orelor de religie din școli nu trebuie însă supraestimată. Educația religioasa, sau, mai corect, creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie biserică și școală. Fără aportul și colaborarea tuturor acestora riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulți drept post-creștină.
Cei șapte ani de acasă își găsesc astfel o aplicație importantă în transmiterea credinței. Calitatea spirituală a vieții în sânul familiei, încă din pruncie, influențează în mod substanțial direcția ulterioară a drumului spre Hristos. O familie care își ia în serios rolul de “biserică mică”, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea și creșterea copiilor în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părintești va da roade pe măsura și calitatea efortului depus.
În contextul actual rolul profesurului de religie este dificil, delicat dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator înțelept între copil, familie, Biserică și societate. Misiunea lui nu este ușoară dar poate fi plină de rod daca efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică și distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, un adevăr capabil să transfome orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius