Regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei

[altmariusistoric]

Victor Emanuel al II-lea al Italiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Victor Emanuel al II-lea
Rege al Sardiniei Rege al Italiei
Rege al Sardiniei
Domnie	23 martie 1849 – 17 martie 1861
Predecesor	Carlo Alberto
Rege al Italiei
Domnie	17 martie 1861 – 9 ianuarie 1878
Succesor	Umberto I
Căsătorit(ă) cu	Maria Adelaide de Austria Rosa Vercellana
Urmași
Maria Clotilde, Prințesă Napoléon Umberto I al Italiei Amadeo al Spaniei Prințul Oddone, Duce de Montferrat Maria Pia, regină a Portugaliei
Nume complet
Vittorio Emanuele Maria Alberto Eugenio Ferdinando Tommaso di Savioa
Casa regală	Casa de Savoia
Tată	Carlo Alberto al Sardiniei
Mamă	Maria Theresa de Austria
Naștere	14 martie 1820 Palatul Carignano, Torino, Regatul Sardinia
Deces	9 ianuarie 1878 (57 ani) Roma, Italia
Înmormântare	Panteonul din Roma

Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II) (n. 14 martie 1820 – 9 ianuarie1878) a fost supranumit „Regele gentilom”.

Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța niciodata la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re ga/antuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat Constitu¬ția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat În 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii", el desă¬vârșește unitatea italiană, Încheiată În 1878. În 191 1, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, În memoria sa a fost ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic, În relativă dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de scris". Regatul Italiei

La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a Întrunit laTorino, care rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și administrativ ale Piemontului au fost extinse, sau mai potrivit spus, impuse În restul t.ării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II - nu a devenit Victor Emmanuel 1 al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour continua opera începută de Massimo d'Azeglio. în ciuda reticențelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere într-un stat liber", el structurează net congregațiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze, și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului și

Unificarea Italiei

Statele peninsulei Italiei cu data unificării.

Dupa cucerirea Siciliei de catre Garibaldi, in iulie 1860, puterile europene si-au dat seama deodata ca intentiona sa atace zona continentala a regatului Napoleonului. Trebuia sa I se permita sa o faca?

In agitatia activitatii diplomatice, a devenit curand clar ca doar Marea Britanie, dintre marile puteri era favorabila scopurilor lui Garibaldi. Napoleon III nu dorea sa deranjeze Marea Britanie intervenind pentru oprirea lui Garibaldi, dar la fel de mult n-ar fi dorit sa-l vada pe acesta ocupand Neapole si amenintand Roma si Papalitatea. El a sugerat prin urmare Marii Britanii posibilitatea unei blocade comune asupra stramtorii Messina pentru a-l retine pe Garibaldi in Sicilia, dar britanicii au refuzat. Garibaldi a trecut stramtoarea cu succes la mijlocul lui august, intalnind doar o rezistenta simbolica din partea marinei militare napolitane, cu care convenise deja sa nu lupte in mod serios.

Cavour a organizat deci invadarea Statelor Papale de către o armată pie¬monteză care să-I intercepteze pe Garibaldi Înainte de a putea intra În Roma. Era mult mai greu decât se aștepta Cavour să obții sprijin popular pentru invazie În Statele Papale și armata piemonteză s-a confruntat cu o conside¬rabilă opoziție din partea populației civile, În drumul ei spre sud. Ahmci când s-a Întâlnit În final cu armata lui Garibaldi, toată Italia de sud și cen¬trală, cu excepția zonei din jurul Romei, era sub controlul Piemontului, iar decizia lui Cavour de a face pasul radical invadând Statele Papale reușise și transformase În realitate unificarea Italiei (a se vedea harta de la pagina 49).

Urmându-ș,j practica obișnuită, Cavour a aranjat să fie organizate ple¬biscite, mai Întâi În Neapole și Sicilia și apoi În Statele Papale. Au fost difi¬cultăți În Sicilia, unde majoritatea populației era analfabetă. Ele au fost depășite prin asigurarea a două buletine de vot separate, unul pentru "da", celălalt pentru "nu" și două urne separate marcate de asemenea cu "da" sau "nu". Plebiscitul punea o singură Întrebare "Italia una Vittorio Emmanuele?" adică "ar trebui să fie Italia unită sub Victor Emmanuel?" Nu era nici o mențiune despre alipirea la Piemont, Victor Emmanuel nu era identificat drept rege al Piemontului, iar cuvântul "Italia", care fusese sloganul lui

Garibaldi În timpul luptelor, a complicat pur și simplu Întrebarea, pentru că majoritatea sicilienilor nu Înțelegeau ce Înseamnă. Ca urmare a pregătirilor atente făcute de către Piemont, voturile favorabile au fost covârșitoare. În părțile răsăritene și centrale ale Statelor Papale, ocupate de Piemont, plebiscitele au fost ținute În noiembrie 1860 și, din nou, s-a Înregistrat un număr enorm de voturi În favoarea alipirii. În martie 1861 a fost proclamat Regatul Italiei, deși nu cuprindea chiar Întreaga peninsulă; Patrimoniul Sf.Petru, zona din jurul Romei, rămâne a sub controlul Papei și sub ocupație franceză, În timp ce Veneția era Încă sub austrieci. Altfel, unificarea era completă. * Cât de mult s-a datorat această situație lui Cavour? Deși s-a stabilit că nu pare să fi luat În serios unificarea Italiei Înainte de Înfrângerea Austriei din 1859, el a fost În legătură cu unii conducători ai Societății Naționale În cursul anilor 1850-1860. Această societate era un grup revoluționar care acționa pentru unitatea națională, care pe la mijlocul anilor' 50 lansase ideea unei Italii unite, o monarhie sub Victor Emmanuel al Piemontului. Totuși nu există dovezi că, Înainte de 1859, Cavour considera propunerile lor realiste. Apoi, o suită de evenimente - Înfrângere a Austriei, revolta din Sicilia, cuce¬rirea părților sudice de către Garibaldi - a schimbat situația și l-a determinat pe Cavour să ia decizia de a invada Statele Papale. Istoricii nu au căzut de acord asupra motivelor sale. A intenționat pur și simplu să-I oprească pe Garibaldi să atace Roma, fiindcă, dacă ar fi reușit, Garibaldi ar fi devenit liderul de necontestat al Italiei, și ar fi provocat dificultăți În relațiile cu Franța, protectorul Papalității? Sau a fost un oportunist politic ce a văzut șansa realizării speratei unificări a Italiei, prin intervenția În Statele Papale? Pe 18 fe¬bruarie 1861, primul Parlament italian se reunește la Torino, unde Victor Emmanuel al II-lea este proclamat rege al Italiei. dar Cavour nu poate savura mult timp unirea al cărei artizan a fost, deoarece se stinge din viață pe 6 iunie în același an.

DESĂVÂRȘIREA UNITĂȚII ITALIEI

Cavour se stinge prea devreme pentru a fi martorul completei unificări a Ita¬liei: la moartea sa, mai lipseau Veneția și Roma. Abia În 1866 regiunea Veneto, cu excepția orașului Trieste, este alipită la tânărul regat, după Înfrângerea aus¬triecilor În fața prusacilor la Sadova. Soluționarea problemei romane se lovește Însă de inflexibilitatea lui Napoleon al III-lea. Dar pe fondul frământărilor interne din Franța În anul 1870, trupele italiene pătrund În Roma pe 20 septembrie. Este organizat un plebiscit și majoritatea populației se pronunță pentru unirea cu Italia. Victor Emmanuel nu intră În Roma Înainte de votarea, pe 13 mai 1871, a "legii de garanții", care precizează statutul Sfântului Scaun. Papa rămâne suveran și își păstrează proprietatea asupra Pala¬telor Vatican, Laterano și Castel-Gan¬dolfo. Retras În spatele zidurilor Vaticanului, refuzând orice contact cu statul italian pe care nu-I recunoaște, Pius al IX-lea este izolat, prizonier al propriei sale intransigențe.

Atunci cand armata lui Cavour a intrat in Statele Papale, la 11 septembrie, pentru a-l impiedica pe Garibaldi sa ajunga la Roma, Napoleon a trebuit sa dezaprobe public o asemenea agresiune neprovocata , dar unele dovezi indirecte sugereaza ca fusese incheiat un acord secret cu primul-ministru Cavour, prin care Franta nu ar fi trebuit sa intervina atata timp cat Garibaldi nu ar fi ajuns la Roma. Relatiile diplomatice dintre Franta si Piemont fusesera rupte temporar, dar se pare ca a fost un simplu gest al lui Napoleon si nu trebuia luat in serios.

In urmatorii zece ani, problemele legate de modul cum puteau fi incorporate Roma si Venetia in noul regat al Italiei erau fosrte presante. Roma era considerata de majoritatea italienilor drept capitala fireasca a tarii lor, vatra vechilor imparati romani si simbolul maretiei trecute. Garnizoana franceza din Roma si ocupatia austriaca a Venetiei aminteau mereu ca izgonirea strainilor nu fusese implinita. Intr-un fel sau altul, Napoleon III avea sa gaseasca o solutie acoestor probleme.

Întrevederea de la Plombieres

În stațiunea balneară Plombieres din Munții Vosgi, unde se află la tratament, Napoleon al III-lea acceptă să-I Întâl¬nească pe Cavour, venit pentru a soli¬cita ajutorul Franței. Deși nu este prea tentat de aventura italiană, Împăratul se arată conciliant și chiar dispus să accep¬te unirea Italiei, deși aceasta l-ar leza pe papa Pius al IX-lea, nașul fiului său! Să fi fost el influențat de atentatul comis asupra sa de italianul Orsini? Acesta afirmase că a acționat astfel pentru a-I pedepsi pe Napoleon al III-lea fiindcă nu vrea să ajute cauza Italiei. Însă un alt argument trebuie să-I fi convins: Victor Emmanuel al II-lea și Cavour o trimi¬seseră la Împărat pe cea despre care se spunea că este "cea mai frumoasă femeie din Europa", supranumită la Castiglione, și se pare că ambasada fermecătoare a acesteia fusese un succes. Trei bombe și o femeie au făcut posibil ca Întrevederea de la Plombieres să se Încheie cu un acord.

Veneția

In 1866, chestiunea Venetiei ajunsese la un punct culminant. Prusia era implicata in lupta cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Intr-un tratat secret incheiat cu Prusia, Italia cazuse de acord ca, in cazul in care Prusia ar fi pornit la razboi cu Austria in urmatoarele doua luni, aceasta ar fi trbuit sa declare razboi Austriei imediat dupa Prusia. La sfarsitul razboiului, dupa infrangerea Austriei, Italia ar fi primit Venetia ca recompensa pentru serviciile oferite prin crearea unui al doilea front intr-un razboi intre Austria si Prusia.

Asigurandu-se ca Italia ar fi castigat Venetia daca Prusia ar fi invins, Napoleon trebuia acum sa se asigure ca acelasi lucru s-ar intampla daca ar invinge Austria. Prin urmare, el a semnat un tratat secret cu Austria in care au convenit ca, daca Austria infrange Prusia, Venetia sa fie cedata Frantei si apoi remisa Italiei de catre Napoleon. In schimb, Franta trebuia sa ramana neutra in timpul razboiului. Nu este de mirare ca Napoleon avea o reputatie de viclenie si joc dublu in toata Europa.

Razboiul, cunoscut in Germania ca “Razboiul de sapte saptamani” si in Italia ca “Al III-lea Razboi de Idependenta”, a inceput la 14 iulie 1866. Dupa 10 zile, Italia era infranta de Austria in batalia de la Custoza, in primul rand datorita proastei conduceri, dar pe 3 iulie, Austria este infranta, la randul ei de catre Prusia la Koninggratz. Austria a cedat imediat Venetia lui Napoleon, care a remis-o imediat Italiei. Desi era binevnita pentru Italia, obtinerea Venetiei, felul in care fusese obtinuta, nu de catre italieni, ci prin jocul marilor puteri, Prusia, Austria si Franta, era uimitor. A urmat o noua umilinta peste cateva saptamani, cand flota italiana a fost zdrobita de cea mai mica flota austriaca in batalia de la Lissa. In ciuda acestei infrangeri, pacea de la Proaga, semnata in august 1866, a confirmat alipirea Venetiei la Italia, apropiind cu un pas unificarea deplina a Italiei.

Roma

Peste patru ani, atunci cand razboiul franco-prusian a izbucnit, in iulie 1870, Italia a ramas neutra. Victor Emmanuel avea sentimentul ca, prin casatoria fiicei sale cu varul lui Napoleon, era obligat sa vina in ajutorul Frantei, dar guvernul sau aprecia altfel situatia. Napoleon avea nevoie urgent de o armata mare si a retras trupele franceze din Roma curand dupa inceperea razboiului. Guvernul italian nu a reactionat imediat, dar, dupa ce Napoleon fusese infrant si luat prizonier de cartre prusaci, la 1 septembrie 1870, a socotit ca poate actiona in siguranta.

Victor Emmanuel a trimis o scrisoare Papei, la 8 septembrie, ceradu-i sa ajunga la un acord cu guvernul si sa accepte pierderea puterii sale patrimoniale, care din 1848, depinsese de prezenta trupelor franceze. El il indemna pe Papa sa permita ca Roma sa devina capitala Italiei si sa se ajunga la un aranjament de felul celui sugerat de Cavour in martie 1861. Acesta ar fi separat biserica si statul, lasandu-l pe Papa fara putere patrimoniala, dar cu o deplina independenta spirituala, aparuta si garantata de catre stat – o biserica libera intr-un stat liber. Victor Emmanuel scria: „Eu, fiind rege catolic si italian si, in aceasta calitate, aparator, prin gratia divina si vointa nationala, al destinelor tuturor italienilor, simt ca datoria mea este, in fata Europei si a lumii catolice, sa-mi iau raspunderea de a mentine ordinea in peninsula si siguranta Sfantului Scaun… Capul Bisericii Catolice, inconjurat de devotiunea poporului italian, si-ar pastra pe malurile Tibrului un scaun glorios, independent de orice suveranitate umana. Eliberand Roma de trupe straine, Sanctitatea Voastra va indeparta pericolul permanent de a fi teatru de lupta pentru elemente distructive”.

Peste trei zile Papa a raspuns: „Nu pot admite cererile din scrisoarea dumneavoastra, nici nu pot sa accept principiile pe care le contine”.

Ca urmare, guvernul a decis trimiterea unei armate de 60.000 de oameni pentru ocuparea Romei. Trupele papale s-au opus imediat, dar orasul a fost bombardat de artileria guvernamentala si s-a facut o bresa in zidurile cetatii. Pe 20 septembrie, armata lui Victor Emmanuel a intrat in Roma. S-a tinut un plebiscit in in octombrie. Roma a votat in umanimitate pentru unirea cu restul Italiei si a devenit capitala tarii. Il Risorgimento se incheiase triumfator: regatul Italiei era deplin unit. Regele se adresa primei sesiuni a Parlamentului, care avea sa se tina in noua capitala, cu urmatoarele cuvinte: “Opera careia ne-am consacrat vietile s-a realizat”. Singura problema ramasa era ce trebuia facut cu Papa.

Ce s-a întâmplat de fapt în luna aceea infernală a lui august 1860 ... Atunci lumea se întorsese, în sfrrșit, împotriva Bisericii. Dar ceea ce s-a întîmplat în vara aceea lungă, pregătită în urmă cu mai bine de un secol, începuse de fapt în 1823 și continuase timp de douăzeci și trei de ani, sub pontificatullui Leon al XII-lea, Pius al VIII-lea și Grigorie al XVI-lea, douăzeci și trei de ani de opresiune papală și dictatură în orașul Romei și în statele papale, unde domneau regii-papi. Aproape un sfert de milion de cetățeni au fost condamnați la moarte, la închisoare pe viață sau au fost exilați pentru comiterea unor delicte politice - adică pentru că au provocat neplăceri Bi¬sericii. Cărțile erau cenzurate, oanlenii nu aveau voie să se adune în grupuri mai mari de trei persoane, călătoriile erau drastic scur¬tate, iar tribunalele erau pretutindeni în sesiune pentru a aplica cele mai severe pedepse acuzaților. Procesele•se desfășurau în întregime în latină, în consecință oanlenii înțelegeau foarte rar .de ce erau acuzați. Dreptatea a încetat să mai existe în timpul acestor papi, fiind înlocuită de capriciu - Leon al XII-lea a rein¬trodus Inchiziția și torturile ei inumane - și de papi care nu ascultau glasul supușilor lor. Fiecare piață din oraș era împodobită ciI o spînzurătoare, gata oricînd să-i primească pe cei care intrau în conflict cu Biserica. Societățile secrete proliferau. Crimele au devenit un mod de viață. Atunci cînd oanlenii din Bologna, de exemplu, s-au răscu¬lat, represiunea a fost brutală. Trupele austriece păreau tot tim¬pul gata să răspundă la apelul papei, trecînd granița statelor papale pentru a exersa arta războiului asupra rebelilor. Dar fluxul istoriei a copleșit vechile metode și în 1843 poporul- prostimea, în ochii Bisericii - a cucerit Roma. Pius al IX-lea a fost ales papa în 1846 și lumea pe care a moștenit-o era una disperată, cel puțin văzuta de la fereastra palatului pontifical. Garibaldi și Mazzini erau în plină glorie și, la puțin timp după ce a urcat pe tronul lui Petru, Pius a fugit din Roma, noaptea, în trăsura ministrului Bavariei, nu s-a oprit pînă la Napoli și apoi a trecut dintr-o ascunzătoare în alta, pentru că romanii proc1amaseră republica, renunțaseră simbolic la papă, ucisesera preoții și jefuisera bisericile. Abia dupa patru ani a putut să se întoarcă la Roma, atunci cînd armata franceză a cucerit orașul. Mazzini a fugit în Elveția, Garibaldi s-a întors în munți. Pius al IX-lea s-a întors, într-adevăr, sprijinit de o putere străină, dar adevărul era - și Pius îl cunoștea - că inscripția de pe Palatul Laterano nu mai putea fi ștearsă. Pius al IX-lea își începuse domnia cu un val de popularitate și îi răspunsese încercînd să ofere poporului ceea ce dorea. I-a izgonit pe iezuiți, a dat cale liberă publicării unui ziar popular, a distrus ghetoul, a recunoscut utilitatea unei căi ferate în statele papale, a proc1anlat o constituție civilă - toate în efortul de a șterge urmările ultimului sfert de secol. Dar nu a mai rămas nimic. Istoria a trecut peste el ca un tăvălug. Poporul dorea viitorul, nu trecutul, iar viitorul nu însemna pentru ei să se afle în proprietatea papei, ci să apartină noii națiuni italiene. În trecut, cînd lumea încălca teritoriul papalității, exista întotdeauna o ripostă lumească, o armată la care se putea apela oricînd. Silvestru 1, Leon al III-lea, Grigorie al VIII-lea, Clement al VII-lea - toți au rezistat atacurilor laicilor chemînd la ordine o armată sau alta, dar în 1869 nu mai rămăsese nimeni care să sară în ajutorul papei, nici o armată care să salveze instituția papală. În capitalele Europei se luase o hotărîre de facto: papali¬tatea era terminată. Times din Londra vorbea despre "sfîrșitul venerabilei instituții".

Niciodata, în secolele care trecusera de la viziunea lui Con¬stantin, lucrurile nu fusesera atît de grave, dar Pius mai avea un as în mîneca și se vedea obligat sa-I joace. S-a întors la puterea pe care Iisus i-a dat-o lui Petru, puterea spiritului. În iulie 1869, episcopii au adoptat principiul infailibilitații și al primatului, dupa cum îl numea Biserica. Acum papa nu mai era capabil sa greșeasca în probleme de morala și credința, toata lumea trebuia sa i se supuna. Primatul spunea ca învațaturile și autoritatea lui nu pot fi încalcate sau înlocuite de nici un om sau grup de oameni din întreaga lume creștina. Biserica își declarase con¬ducatorul, autoritatea spirituala suprema pe pamînt, provocînd pe oricine avea curajul sa o conteste sau sa o ignore.

Ceva umbrea totuși aceasta victorie și nimeni n-o știa mai bine decît Pius. Lupta pe plan spiritual fusese, poate, cîștigata, dar razboiul împotriva lumii seculare fusese pierdut.

Nu era numai o metafora. Lupta era reala, iar francezii, retragîndu-se din fața armatei prusace în august 1870, paraseau Roma în ziua de nouasprezece. Numai armata de patru mii de oameni a generalului Kanzler mai statea între integritatea ultimu¬lui papa-rege și armata naționala italiana, de peste șaizeci de mii de oameni, a generalului Cadorna, aflata la mai puțin de o zi de zidurile Romei. Pius, nemaiavînd cui sa ceara ajutor, a ordonat numai o rezistența formala și apoi capitularea.

Regele Victor Emmanuel, în fruntea noii sale națiuni, cîștigase. Roma avea sa fie capitala întregii Italii. În ziua de douazeci, la rasăritul soarelui, artileria italiana a pornit focul.

Dupa mai puțin de cinci ore, steagul alb a fluturat pe domul Sfintului Petru. În octombrie a avut loc un plebiscit în toate statele papale. Au fost 132 681 de voturi în favoarea unirii cu Republica Ita¬liana și numai 1 505 împotriva. În primavara anului 1871, par¬lamentul italian a acordat suveranitatea papei asupra unei lumi reduse, alcatuita din Vatican, Laterano și reședința de vara de la Castel Gandolfo. Atunci și pentru tot restul vieții lui, Pius a raspuns cu amăraciune: "Voi fi un prizonier."

Abia în 1929, cînd Pius al XI-lea a încheiat un acord cu Benito Mussolini, semnînd pactul de la Laterano, Biserica a devenit din nou libera sa-și impuna vointa în lumea puterii, finanțelor și politicii.

Cu putin timp inainte de moartea sa, in 1861, Cavour vorbise despre “o biserica libera intr-un stat liber”. Ideea sa era sa separe biserica si statul. Puterile patrimoniale ale Papei ar fi incetat si restul tinuturilor papale absorbite de statul italian, dar Papa ar fi ramas un suveran independent, cu propriul sau corp diplomatic, iar bisericii i s-ar fi garantat deplina libertate fata de orice amestec al statului. Pius IX paruse la inceput pregatit sa ia in consideratie astfel de argumente, dar curand s-a razgandit si a incheiat brusc negocierile oficilale.

Pe masura ce puterile patrimoniale incepeau sa-i scape din mana, Papa a inceput sa-si intareasca puterea spirituala. In 1864, el a promulgat controversata enciclica “Syllabus”, care a avut ca efect condamnarea liberalismului si a tolerantei religioase si departarea bisericii de la realitatile lumii sec. al XIX lea. In iulie 1870, doctrina “infailibilitatii Papei” a fost proclamata de catre Pius IX in timpul Marelui Conciliu al bisericii care se intrunise la Roma. Aceasta doctrina sustinea ca declaratiile oficiale ale Papei erau infailibile – ele nu puteau fi gresite si nici nu puteau fi schimbate. El era supremul judecator al adevarului pentru lumea catolica; autoritatea sa spirituala era indiscutabila. Printr-o ironie a soartei, doar peste trei luni, Roma a devenit capitala Italiei, iar Papa, ramas de-abia cu 109 acri de teritoriu, se descria pe sine drept “prizonierul de la Vatican”, puterea sa patrimoniala incetand. Papa a refuzat sa accepte pensia de stat oferita lui, la excomunicat pe Victor Emmanuel si guvernul sau dar nu a putut schimba situatia. Biserica si statul au ramas in cele din urma separate.