Reflecţie la solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul - 2017

[altmariustotal catolic]

Petru, apostolul, şi Paul, învăţătorul neamurilor, ne-au învăţat legea ta, Doamne!

În fiecare an, la 29 iunie, Biserica lui Dumnezeu îi sărbătoreşte pe sfinţii apostoli Petru şi Paul. Sfântul Petru, din pescar pe marea Tiberiadei, Isus l-a făcut pescar de oameni, cap văzut al Bisericii sale şi om cu puterea "cheilor" sale; iar pe sfântul Paul, din prigonitor, Isus cu harul său l-a transformat în apostol al evangheliei sale între neamurile păgâne.

Solemnitatea "Sfinţii Apostoli Petru şi Paul" este una dintre cele mai vechi şi mai solemne sărbători din Biserică. Sfinţii Apostoli Petru şi Paul sunt sărbătoriţi în aceeaşi zi şi pentru faptul că amândoi au lucrat şi au murit la Roma, fiind condamnaţi la moarte din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul in jos în anul 64, iar lui Paul i s-a tăiat capul în anul 67.

Vestirea fără oboseală a lui Cristos şi a mântuirii sale, vestire la timp şi nelatimp şi apoi moartea lor din dragoste pentru el şi pentru împărăţia cerurilor a fost onoarea lor cea mai mare. Da, onoarea lor cea mai mare a izvorât din faptul că ei, odată ce au acceptat chemarea lui Isus de a deveni apostolii săi: au mers pe urmele lui Isus purtând crucea; au predicat cuvântul lui Dumnezeu cu încredere; au dat mărturie cu toată fiinţa lor despre faptele şi învierea lui Isus; au răspândit în lume pacea şi bucuria care vin de la el; şi-au dat viaţa pentru predicarea cuvântului lui Dumnezeu; au îmbrăţişat de bunăvoie moartea ca mărturie pentru credinţă; şi-au mărturisit credinţa până la sânge; şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului. De aceea, uniţi în timpul vieţii, nu au fost despărţiţi nici după moarte.

Se ştie că solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul din 29 iunie a înlocuit o veche sărbătoare păgână care cinstea lui Romulus şi Remus, cei doi fondatori mitici ai Cetăţii Eterne, Roma. Deşi nu au fost primii care au adus credinţa la Roma, sunt totuşi în mod real "fondatorii" Romei creştine, "părinţii Romei", aşa cum îi numeşte un vechi imn liturgic, căci, prin cuvântul şi sângele lor, au devenit sămânţa prin care s-a născut Roma creştină, capitala credinţei şi a Bisericii întregi.

Cu ei Dumnezeu şi-a început marea lucrare de mântuire a popoarelor reclădindu-le după chipul omului nou, Isus Cristos, pentru împărăţia cerurilor şi pentru viaţa veşnică. Da, din voinţa lui Dumnezeu, cu ei s-a început această divină lucrare, iar cu noi se continuă. Apostolatul este datoria fiecărui ucenic al lui Cristos în calitatea sa de lumină a lumii şi de sare a pământului (Mt 5,13-14), care trebuie să participe la apostolatul Bisericii, imitându-i pe sfinţii apostoli Petru Paul şi pe ceilalţi apostoli şi ucenici în zelul lor apostolic, întărindu-i pe fraţi (Lc 22,32) şi convertindu-i pe păgâni (cf. Ef 3,8).

Însăşi viaţa şi activitatea lor până la moartea de martiri a devenit un mesaj al lui Dumnezeu pentru toţi creştinii. Aşa cum Petru şi Paul au schimbat faţa Romei din cetate păgână în cetate creştină, impunându-l pe Cristos peste zeii păgâni, aşa cum Petru şi Paul au schimbat apoi faţa Orientului, a Asiei şi a Europei, tot astfel şi noi suntem chemaţi să schimbăm faţa păgână a localităţilor noastre, a ţărilor noastre şi continentelor în care trăim, impunându-l pe Isus peste zeii oamenilor. Dar repet, cu ei a început Dumnezeu această divină lucrare de transformare a lumii după chipul lui Cristos şi cu noi această lucrare divină se continuă până la sfârşitul veacurilor. Iată câteva exemple de oameni care şi-au luat în serios continuarea lucrării de transformare a lumii după chipul lui Isus, lucrare începută de Dumnezeu prin sfinţii apostoli, Petru şi Paul.

În evul mediu, când Italia şi Europa ajunsese la o desacralizare a moravurilor ca cea de pe timpul sfinţilor apostoli Petru şi Paul, Dumnezeu a ridicat un om pe care l-a scos din păcate, aşa cum i-a scos şi pe cei doi mari apostoli Petru şi Paul, căci unul era indiferent şi celălalt prigonitor, este vorba de sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), un indiferent religios pe care l-a convertit într-o temniţă, şi prin el a schimbat nu numai faţa oraşului Assisi, dar şi a regiunii Umbria, a Italiei şi a Europei întregi, care erau căzute în mocirla păcatelor.

În perioada Iluminismului, numită şi Epoca Raţiunii fără credinţă, oamenii din Franţa şi din Europa au început să nu se mai conducă după credinţă, oamenii au devenit aşa de contaminaţi moral de ideile multor scriitori atei, idei care şi-au rodit fructul amar în Revoluţia Franceză (1789-1799), că şi-au făcut un zeu dintr-o femeie decăzută moral; oamenii nu numai că şi-au părăsit credinţa, dar i-au omorât pe preoţi şi călugări care le vorbeau de Dumnezeu; că bodegile şi locurile de păcat funcţionau la capacitate maximă, în timp ce bisericile au deveni goale; că oamenii ajunseseră să nu-şi mai boteze copii şi trăiau numai căsătoriţi civil. Când întunericul ajunsese la apogeul său, Dumnezeu a ridicat un om simplu, fiul unor ţărani săraci, pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), pe care l-a făcut preot într-un sat cufundat în păcat, satul Ars, unde la 40 de familii funcţionau patru cârciumi la capacitate maximă şi o biserică goală, şi prin el a schimbat faţa satului Ars, faţa regiunii lui faţa Franţei şi faţa Europei.

Iată ce putere nebănuită are lumina lui Dumnezeu răsfrântă asupra lumii numai printr-un singur om! Dacă numai printr-un singur om care a răspuns chemării sale, fie Petru, fie Paul, fie Augustin, fie Francisc, fie Ioan Maria Vianney. "Dacă Dumnezeu a putut face astfel de transformări sufleteşti numai printr-un singur om care a răspuns sincer chemării sale, ca sfinţii Petru şi Paul, oare cât de mult bine nu ar face Dumnezeu lumii întregi dacă fiecare botezat ar răspunde sincer chemării sale şi ar fi o lumină a lui Isus în lume?", spunea părintele Tim Keller (n. 1950) cu ocazia celebrului său experiment de pe stadionul unde predica, stadion lăsat în beznă, şi unde el a aprins un pai de chibrit şi după el toţi oamenii au făcut la fel, transformând stadionul într-o mare de lumină feerică.

Să nu găsim scuze pentru a nu ne implica invocând condamnabilul motiv, că suntem păcătoşi, că pe toţi oamenii Dumnezeu i-a scos din păcat. Pe sfinţii apostoli Petru şi Paul care au transformat lumea antică şi păgână, Dumnezeu i-a luat dintre oamenii supuşi mentalităţii lumii păcătoase de atunci, care amăgită de diavol, credea că omul trăieşte numai cu pâine (cf. Mt 4,4), şi care mai credeau că ucigând oameni aleşi aduc slavă lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Dumnezeu i-a transformat: din lupi în miei; din mărăcini în viţă roditoare; din vrăjmaşi în prieteni; din păcătoşi în sfinţi, lăsându-i să se afunde (cf. Mt 14,30) şi să fie doborâţi fără el (cf. Fap 9,4).

Pe mulţi oamenii şi astăzi Dumnezeu îi cufundă şi îi doboară la pământ spre transformare cu harul său, ca ei, ca noi să întrebăm cu sfântul Paul, "Doamne ce vrei să fac" (cf. Fap 9,4-5)?

Când Paul a întrebat ce trebuie să facă, după ce puţin mai înainte Dumnezeu i-l arătase pe Isus înviat şi paradisul, i-a zis că îi este "un vas ales" (cf. Fap 9,15) şi i-a luat "solzii" de pe ochi ca să-l cunoască (cf. Fap 9,18), l-a umplut cu Duhul Sfânt prin Botez şi l-a trimis să predice tot ceea ce a auzit şi a văzut la iudei şi păgâni (cf. Fap 9,15), care la cuvântul său se supuneau credinţei ca ninivitenii la predica lui Iona (cf. Iona 3,4-7), şi astfel el îşi înscria numele în cerul care l-a văzut.

Şi Petru care a fost ridicat din afundarea lui de către Isus, a văzut cerul deschis când s-a coborât din cer un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, unde se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului, simbol al popoarelor păgâne, la care la trimis cu Evanghelia, căci şi ele sunt curate şi vrednice de mântuire. Şi aşa a fost (cf. Fap 10,11-23).

Pentru a-şi împlini misiunea Dumnezeu i-a scăpat pe amândoi din închisorile regilor, Petru de la Ierusalim pentru a predica (cf. Fap 12,1-11), Paul de la Roma pentru a merge în Spania (cf. Rom15,24-28). Deci, să nu ne temem şi să nu spunem că nu ne va asculta nimeni, căci Dumnezeu le va deschide inima să ne asculte; să nu spunem că vom fi împiedicaţi, că Dumnezeu ne va deschide calea.

Şi ce trebuie să predicăm noi?

1. O fabulă redă convorbirea dintre pietrele unui zid şi nişte oameni care vor deveni "pietre vii" ale altui zid din cer: "Noi, spuneau pietrele din zid, am venit din munţii îndepărtaţi, din coasta stâncilor colţuroase. Focul şi apa au lucrat asupra noastră timp de veacuri, dar n-au produs decât nişte crăpături. Însă mâinile omeneşti ne-au transformat în cămine în care copiii se nasc, se bucură, găsesc odihnă şi adăpost, şi învaţă lecţiile pe care Creatorul nostru şi al vostru ni le predă. Dar ca să ajungem să fim folosite pentru acest scop, am îndurat mult. Dinamita ne-a sfâşiat inima şi târnăcoapele ne-au spart în bucăţi. Deseori când zăceam deformate şi sparte în carieră, totul părea să fie fără formă şi fără sens. Dar treptat am fost tăiate în blocuri şi am fost cioplite până am căpătat o muchie fină. Acum suntem desăvârşite, suntem în locurile noastre potrivite şi suntem de folos. Voi, însă, oamenilor sunteţi încă în cariera voastră. Voi însă nu sunteţi încă desăvârşiţi, şi din această cauză sunt încă multe lucruri pe care voi nu le înţelegeţi. Dar voi sunteţi destinaţi pentru o clădire mai înaltă, şi într-o zi veţi fi aşezaţi în ea de mâini îngereşti, şi veţi deveni pietre vii într-un templu ceresc".

Isus i-a spus astăzi lui Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18). Petru ne învaţă că nu numai el a fost făcut de Isus piatră a Bisericii, ci şi noi am fost făcuţi de Isus "pietre vii" ale Bisericii sale: "Şi voi, ca nişte pietre vii, vom fi zidiţi ca să devenim o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (cf. 1Pt 2,5). Să avem grijă ca astfel să ne trăim preoţia, profeţia şi regalitatea botezială (cf. 1Pt 2,9), să devenim pietre vii zidite în Biserica lui Isus, care să nu putem fi doborâţi de "porţile iadului" şi să nu devenim "pietre de poticnire" pentru ceilalţi.

2. Tot astăzi, Isus îi mai spune lui Petru: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor; tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri; şi tot ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt16,19). Prin trimiterea noastră în misiune la oamenii nemântuiţi, aceste "chei ale împărăţiei cerurilor", care sunt Evanghelia, credinţa, pocăinţa, cunoştinţa, osteneala, stăpânirea de sine, etc ne-au fost date şi nouă. Prin mărturisirea sau nemărturisirea noastră cu viaţa şi cu vorbele a Evangheliei, noi deschidem, sau închidem, pentru veşnicie, porţile împărăţiei cerurilor pentru mulţi oameni.

În prima lectură, îngerul trimis la Petru în închisoare ca să-l elibereze, îi zice: "Pune-ţi mantia pe umeri şi urmează-mă!" El a ieşit şi l-a urmat, dar nu ştia că este adevărat ceea ce făcea îngerul. Credea că are o vedenie. Trecând de prima strajă şi de-a doua, au ajuns la poarta de fier care ducea în cetate. (Fap 12,8-10). Şi de ce a fost scos Petru din închisoare şi dus în cetate? Să predice! Şi noi am fost eliberaţi prin Botez din temniţa păcatului, sau am fost vindecaţi de boală, sau eliberaţi din vreun necaz, ca aşa cum spune psalmistul de astăzi, ca să vestim tuturor ce a făcut Domnul pentru noi, cum el ne-a iubit şi ne-a eliberat şi astfel să-i chemăm şi pe alţi la mântuirea lui, ca să vadă şi să guste şi ei cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,5.9). Şi Petru a predicat, cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea (cf. Fap12,24).

Eliberat din închisoare şi întemeind o mănăstire de fraţi, sfântul Francisc de Assisi predica şi el. Într-o zi, i-a spus unui frate: "Frate Leon, vino, hai să mergem să predicăm". "Părintele meu, îi spuse, ştii că sunt nepregătit. Cum aş putea vorbi lumii?" Dar pentru că sfântul Francisc continua să insiste, fratele Leon a încuviinţat. Au început să meargă pe străzile oraşului rugându-se în tăcere pentru toţi cei care lucrau în ateliere sau în grădini, pentru cei pe care îi întâlneau. Văzând nişte copii mai săraci, le-au dăruit câte ceva, apoi s-au rugat şi au zâmbit împreună. Au stat de vorbă şi cu bătrânii pe care îi ajutau la treabă. După ce au traversat astfel de mai multe ori cetatea, salutând pe oameni cu numele lui Isus şi al Mariei, sfântul Francisc a zis: "Frate Leon, este timpul să ne întoarcem la mănăstire". "Şi predica noastră", a reacţionat fratele? "Am făcut-o deja," i-a răspuns sfântul zâmbind. În ziua aceea, mulţi s-au întors la Dumnezeu. Şi Petru şi Paul, aici vindecau, aici predicau, aici mângâiau, aici întăreau. Mai putem spune că este neplăcut şi greu să fim apostoli? Dumnezeu însuşi ne spune că nu este onoare şi plăcere mai mare ca asta (cf. Is49,6). Să încercăm şi să ne convingem!

3. În lectura a doua sfântul Paul ne spune: "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit, pentru ca predicarea să se împlinească prin mine şi s-o audă toate popoarele. Şi am fost salvat din gura leului" (2Tim 4,7.17). Vrem şi noi să scăpăm din gura leului, diavolul care mugeşte căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt5,8)? Să facem la fel ca sfinţii Petru şi Paul! Şi noi ca nişte ostaşi am fost trimişi pe câmpul de luptă al păcatului cu evanghelia în minte, pe buze, în inimă şi în fapte, aşa cum exprimăm la citirea evangheliei de la sfânta Liturghie.

O istorioară, inspirată din cartea "Vieţile Sfinţilor", ne spune că un senator păgân din Roma, când s-a convertit la creştinism, a coborât de pe scaunul său de onoare spunând că nu mai are nevoie de el. Acesta era un scaun din lemn şi din fildeş pe care erau sculptate luptele şi victoriile lui Hercules. Toate aceste lupte biruitoare pe care le aşteptam, spunea el, le-am întâlnit în Cristos care a biruit adevăraţii duşmani: păcatul, diavolul, lumea rea, întunericul, disperarea şi moartea. Luptele şi biruinţele lui Hercules, mai spunea el, au fost numai un simbol profetic al luptelor şi biruinţelor lui Cristos, dar şi ale creştinilor, care datorită lui Cristos vor ieşi şi ei întotdeauna învingători, căci chiar dacă vor muri, vor învia.

Chiar dacă şi astăzi, sau mai ales astăzi, mulţi îşi întorc urechile de la adevăr (cf. 2Tim 4,4), cu atât mai mult creştinul, asemenea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, trebuie să predice aceste victorii ale lui Isus fraţilor lor, ca să vină la Isus şi să fie şi ei salvaţi. Cum spune sfântul Paul, creştinul: să vestească Cuvântul, să avertizeze, să stăruie "la timp şi ne la timp", să convingă, să mustre, să îndemne; pe scurt să-şi împlinească deplin slujba de creştin (cf. 2Tim 4, 2.5).

4. Sfântul Paul ne arată astăzi că suprema noastră resursă pentru orice timp şi mai ales pentru un timp greu este: "harul" (cf. 2Cor 4,15). Lui Paul, "harul" i-a fost cuvântul de salut (cf. 2Tim 1,2), "harul" i-a fost şi cuvântul său de adio: "Harul să fie cu voi" (cf. 2Tim 4,22)! Tot lui Paul, "harul" i-a stat la baza alegerii, la baza chemării, la baza misiunii, la baza ajutorului, la baza speranţei, la baza mântuirii, la baza fericirii veşnice. Prin această lectură, solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul ne spune că "harul" este şi cu unul fiecare dintre noi de acum şi până în veşnicie. Iar "harul" este acela: care din nefericiţi ne face fericiţi, care din orfani ne face fii ai lui Dumnezeu, care din săraci ne face bogaţi, care din simplii ne face înţelepţi, care din slabi ne face puternici, care din pierduţi ne face mântuiţi. "Harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi toţi" (2Cor 13,14)! Amin.

Astăzi spunem: "La mulţi ani fericiţi de la Dumnezeu", episcopului nostru Petru Gherghel, care în aceste zile îşi serbează aniversarul şi onomastica, preoţilor şi persoanelor consacrate şi tuturor creştinilor care îşi au numele legat de cel al sfinţilor apostoli Petru şi Paul!

Pr. Ioan Lungu