Reflecţie la duminica a IX-a de peste an - Anul C - 2016

[altmariustotal catolic]

"Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos" (Gal 1,3)

La începutul oricărei sfinte Liturghii, preotul salută poporul creştin cu aceste cuvinte: "Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi" (2Cor 13,13). Aceste cuvinte au menirea de a-i introduce pe creştinii adunaţi pentru sfânta jertfă a Liturghiei în intimitatea Sfintei Treimi, acolo unde totul este har, dragoste şi împărtăşire. Apoi, lecturile biblice de la sfânta Liturghie şi Euharistia le comunică creştinilor adunaţi harul, dragostea şi îmbrăţişarea divină.

La sfânta Liturghie din această duminică, a IX-a de peste an, Anul C, lecturile biblice ne vorbesc într-un mod cu totul deosebit despre harul Domnului nostru Isus Cristos, despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi despre împărtăşirea Duhului Sfânt, iar sfântul Paul din lectura a doua chiar ne salută cu aceste cuvinte (cf. Gal 1,3).

Lecturile biblice de astăzi arată că acelora care cred în Dumnezeu, indiferent de unde vin, dintre iudei sau dintre păgâni, indiferent ce sunt, slujitori sau stăpâni, tuturor le sunt ascultate rugăciunile (cf. 1Rg 8,41-43), tuturor celor credincioşi şi smeriţi le sunt vindecate bolile (cf. Lc 7,1-10) şi tuturor celor deschişi, le sunt luminate inimile spre statornicia în credinţă, în dragoste şi în harul mântuirii (cf. Gal 1,1-2.6-10).

Iar psalmul responsorial ne arată că răspunsul celor credincioşi la toate aceste daruri gratuite şi nemeritate este ca în toată lumea prin care vor umbla, să vestească această "Evanghelie", această îndurare veşnică a lui Dumnezeu, această mântuire gratuită şi nemeritată, tuturor oamenilor, tuturor neamurilor şi tuturor popoarelor, pentru ca toţi să cunoască aceste daruri divine, pentru ca toţi să le caute în rugăciune, pentru ca toţi să le găsească şi să le primească prin Cristos şi Duhul Sfânt, să le iubească şi să le slujească şi astfel să se mântuiască (cf. Mc 16,15;Ps 116/117,1-2). Pe această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o şi profeţii care au vorbit despre harul pregătit pentru noi: "Proorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare" (1Pt 1,10).

Harul mântuirii este dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, pe care el o împărtăşeşte oamenilor păcătoşii, prin Cristos şi Duhul Sfânt, mântuire pe care oamenii păcătoşi nu o merită, aşa cum bine recunoştea sutaşul din evanghelia de astăzi (cf. Lc 7,6-7), dar care le este oferită în mod gratuit prin credinţă şi rugăciune smerită .

De două lucruri s-a mirat Isus în timpul vieţii sale pământeşti: de necredinţa multor iudei, dar şi de credinţa multor păgâni.

Isus s-a mirat de necredinţa multor iudei (cf. Mc 6,6), căci aceştia, deşi au avut Scripturile, promisiunile divine şi au experimentat minunile lui Dumnezeu, n-au înţeles că dragostea şi milostivirea au fost un har, un favor nemeritat al iubirii sale nemărginite, dar şi un exerciţiu în vederea primirii de către ei a "supremului său dar", Isus Cristos, Fiul său preaiubit. în care îşi găseşte toată desfătarea (cf. Mt 17,5), a lui Isus care se va jertfi pe sine pentru mântuirea lor şi a lumii întregi (cf. In 11, 50-52; 15,13-14), dar şi a Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. Mulţi iudei, considerând că toate cele primite în istoria lor "li se cuvin", şi că "le merită" (cf. Lc 7,4), datorită descendenţei lor din Abraham şi datorită faptelor lor (cf. In 8,37-39), nu s-au convertit şi nu s-au deschis iubirii şi mântuirii divine, l-au refuzat, l-au condamnat şi l-au ucis tocmai pe cel pe care trebuiau să-l primească spre fericirea lor veşnică.

Iată ce tragedie a putut produce şi în ei nerecunoştinţa faţă de darurile primite şi ideea greşită că toate le-au meritat şi li s-au cuvenit: să rămână fără Cristos şi fără mântuirea lui. Dar pericolul, ameninţarea acestei tragedii ne paşte şi pe noi dacă nu vom vedea în darurile primite şi în răbdarea lui Dumnezeu cu noi voinţa lui ca noi să fim mântuiţi (cf. 2Pt 3,15).

Apoi Isus s-a mirat şi a lăudat credinţa mai multor păgâni: cea a femeii cananeene (cf. Mt 15,28), cea a femeii cu scurgere de sânge (cf. Mc 5,34) şi cea a centurionului roman. Centurionul roman despre care vorbeşte evanghelia de astăzi (cf. Lc 7,1-10), era un păgân, era un reprezentant al puterii de ocupaţie romană. Centurionul roman, deşi nu a cunoscut, nici Scripturile, nici promisiunile divine, nici minunile experimentate de evrei în istoria lor, dar, atunci când a apărut în lume, Isus, "adevărata lumină care luminează pe orice om" (In 1,9), fără a aştepta să vadă dacă iudeii cred sau nu în lumina, divinitatea şi mântuirea lui, el a crezut în lumina, divinitatea şi mântuirea lui, şi i se adresează cu apelativul de "Doamne" (cf. Lc 7,6); crede în puterea sa divină peste orice boală, peste orice neputinţă şi chiar peste moarte, şi mai crede că el le poate porunci chiar de la distanţă ca acestea să plece de la om, aşa cum el porunceşte soldaţilor săi şi aceştia îi execută ordinile lui (cf. Lc 7,8).

Apoi, centurionul, deşi era reprezentant al puterii romane de ocupaţie, el este convins că nu merită nici să apară în faţa lui Isus şi nici ca să-i ceară personal darul vindecării slujitorului său, de aceea, trimite la Isus pe nişte "bătrâni" iudei care să-l reprezinte (cf. Lc 7,3); apoi, cu atât mai puţin crede că merită ca Isus să vină casa, de aceea rosteşte cuvintele rămase memorabile până în veşnicie: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune un cuvânt şi se va tămădui servitorul meu" (cf. Lc 7,6-7). Pentru toate acestea Isus i-a împlinit cererea instantaneu..

Pentru noi, creştinii, Biserica a reţinut cuvintele smerite ale centurionului roman, atunci când mergem la primirea sfintei Euharistii, pentru a nu uita că împărtăşirea cu trupul şi sângele său este un har nemeritat, dar de care avem nevoie pentru mântuirea noastră: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu" (cf. Mt8,8; Lc 7,6).

La noi, cei de astăzi, oare de ce se uimeşte Isus? De necredinţa sau de credinţa noastră? În textul paralel din evanghelia după Matei, Isus spune că sutaşul acesta este imaginea celor mulţi care se vor mântui prin credinţa în el, chiar dacă vin de departe: "De aceea, vă spun că mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Abraham, Isaac şi Iacob în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor" (Mt 8,11-12). Pentru toţi aceştia, chiar în Vechiul Testament, când revelaţia nu era încă deplină pentru că Isus lumina încă nu venise în lume, chiar în templul din Ierusalim "s-a creat un loc pentru străini şi o garanţie că rugăciunile lor vor fi ascultate", aşa cum am citit în prima lectură de astăzi (cf. 1Rg8,41-43).

De altfel, evanghelia cu vindecarea slujitorului sutaşului roman ne spune că în privinţa mântuirii veşnice, nu contează în ce ţară şi în ce familie te-ai născut, nu contează nici bunurile şi nici funcţiile deţinute; dar, ceea ce contează este credinţa smerită în harul, dragostea şi împărtăşirea lui Dumnezeu, care sunt manifestate lumii, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, contează cât de multă crezare se dă adevărului exprimat în versetul de la evanghelie: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unic născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Noi ştim că diavolul este acela care i-a scos pe primii oameni din harul, dragostea şi împărtăşirea cu Dumnezeu din paradis (cf. Gen 3,1-7); că tot diavolul a fost acela care i-a amăgit apoi pe oameni să nu primească legile îndrumările lui Dumnezeu venite prin profeţi; că tot diavolul a fost acela care atunci când Dumnezeu a trimis mântuirea pe pământ, prin Cristos şi Duhul Sfânt, i-a făcut ca pe mulţi oameni, chiar din poporul ales, să nu vadă, să nu creadă şi să nu primească iubirea şi mântuirea sa, ba chiar să-l ucidă pe Isus şi să lupte împotriva sa până astăzi (cf. Fap7,51-53).

Dar, mai trebuie să ştim că tot diavolul este acela, care pe cei care într-un moment de har au crezut şi au primit dragostea, împărtăşirea şi mântuirea divină, arătate în moartea lui Isus de la cruce, în învierea lui şi prin trimiterea Duhului Sfânt, i-a făcut apoi să se îndoiască de eficienţa mântuirii prin harul, dragostea şi împărtăşirea divină şi să iasă din ea, căutând o mântuire paralelă prin Legea lui Moise şi prin performanţele lor religioase. Aşa este cazul creştinilor din Galiţia cărora le vorbeşte astăzi sfântul Paul în cea de-a doua lectură şi caută să-i aducă înapoi la adevăr (cf.Gal 1,6-9).

Şi iarăşi trebuie să spunem că tot diavolul este acela care pe unii creştini de astăzi îi îndepărtează de Isus şi îi îndreaptă spre vechile sau mai noile religii păgâne, căci tot mai mulţi creştini de astăzi îşi conduc viaţa după principii persane, hinduse, chinezeşti, japoneze, thailandeze etc. Aceşti creştini uită că pentru a ne elibera de jugul religiilor păgâne, care este chiar jugul satanei, care este jugul care ne duce la pierzarea veşnică, Isus a pătimit, a murit şi a înviat. Aceste religii păgâne spre care se îndreaptă astăzi unii oameni, promit numai lucruri trupeşti şi trecătoare. Ele spun că deţin secretul unor tehnici, prin care oamenii care vin la ele, pot obţine: înfrumuseţarea trupului, fortificarea trupului, performanţe trupeşti pentru plăceri şi chiar prelungirea vieţii trupului. Dar, pe lângă faptul că promit şi nu dau nimic, ele pretind depărtarea şi chiar lepădarea de mântuitorul Isus, cel una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cel care a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt28,18), cel care poate şterge păcatele (cf. In 1,29), cel care are viaţa în sine (cf. In 5,26), cel care dă învierea din morţi şi viaţa veşnică (cf. In 11,25), cel care ne conduce în paradis (cf. In 14,2-3).

Mare amăgire, de aceea, sfântul Paul le reproşează unor astfel de creştini, în cea de-a doua lectură de astăzi, ca şi galatenilor de odinioară: "Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie. De fapt, nu este alta, ci sunt doar unii care vă tulbură şi vor să schimbe evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema" (Gal 1,6-8)!

Deci, religiile şi tehnicile păgâne, cu care amăgeşte diavolul şi pe mulţi oameni de astăzi, că le pot prezice viitorul, că îi poate vindeca de nişte boli, că le pot îmbunătăţi nişte performanţe trupeşti, că le pot chiar prelungi cu ceva timp viaţa trupească, sunt o mare capcană, căci sunt vechile religii ale Babilonului, prin care se aduce cult diavolului şi pe care Isus a pătimit, a murit şi a înviat, pentru a ne scăpa de ele.

Aceste religii reînviate ale Babilonului şi ale altor popoare păgâne, care promit multe lucruri trupeşti şi materiale, dar care nu dau nimic căci diavolul este un mincinos, şi chiar dă ceva este otrăvit, trebuie să ştim că ele nu pot vindeca de păcat a cărui plată este moartea (cf. Rom 6,23); că nu pot învia din moarte; nu pot da viaţa veşnică, nu pot da fericire din paradis. Cu "un puţin", comparabil cu "râma" din undiţa pescarului, satana amăgeşte şi otrăveşte pe mulţi oameni ca să-i piardă veşnic. De aceea, luând cuvintele lui Isus, apostolii şi păstorii de suflete, de ieri şi din toate timpurile au strigat şi strigă: "Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă" (1Pt 5,8-9). "Numai cine va rămânea statornic până la sfârşit, numai acela se va mântui (Mt 10,22)".

De aceea, autorii sacri ai lecturilor de astăzi, mai înainte de a le cere ceva oamenilor să facă ceva, le arată ceea ce a făcut şi face Dumnezeu continuu pentru ei, invitându-i să primească zilnic darul mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Renunţarea la amăgirile diavolului, trupului şi lumii (cf. 1In 2,16), primirea harului mântuirii care prin Cristos şi Duhul Sfânt, "coboară de la Tatăl luminilor" (Iac 1,17), trăirea în umilinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu (cf. Lc 7,7) şi vestirea mântuirii divine în toată lumea, (cf. Mc 1,15; Ps 117,1-2) este răspunsul nostru cerut de Dumnezeu la darul gratuit al mântuirii divine.

Un om cu sufletul încărcat de păcate s-a dus într-o zi la un pustnic şi i-a spus că vrea să se lase de rele şi îi ceru un leac de mântuire şi de iertare pentru trecutul său. "Du-te, zise pustnicul, ia un vas mare şi umple-l cu apă din izvorul bisericii. Când vasul se va umple, să ştii că eşti iertat". Omul s-a dus, a luat un butoiaş şi a început să toarne apă în el. Dar, o minune! Vasul nu se umplea. Oricât turna el, vasul nu se umplea. Atunci omul aplecându-se peste vas începuse a plânge cu amar şi să spună: "O, Dumnezeule, eu, păcătosul, nu sunt vrednic de iertare!" Şi, o minune! Îndată ce căzu câteva lacrimi în apă, vasul s-a umplut. Erau lacrimile căinţei. Putem face şi noi multe fapte bune pentru iertarea păcatelor noastre, dar, dacă nu mergem cu păcatele noastre la Isus şi nu facem să picure lacrimile căinţei, vom trudi în zadar.

Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt nu caută oameni pentru a-i lăuda pentru "performanţele proprii", ci caută oameni vinovaţi şi pierduţi, pe care să-i ajute, să-i sfinţească şi să-i mântuiască prin harul, dragostea şi îmbrăţişarea sa. De altfel şi Isus a spus: "Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Mc 2,17). Nu care cumva să cădem în capcana diavolului şi să ne socotim meritoşi şi buni, ci să ne recunoaştem păcatele şi să venim cu ele la Isus şi să le plângem, ca să fin spălaţi şi mântuiţi. Amin.

Pr. Ioan Lungu