Reflecţie: Fericitul Nunzio Sulprizio, tânăr sfânt, tinereţe sfântă

[altmariustotal catolic]

Născându-se într-o umilă familie în anul 1817 şi rămânând orfan de ambii părinţi, Nunzio a fost crescut de bunica dinspre mamă, apoi de un unchi care, în ciuda constituţiei fizice firave a nepotului, l-a constrâns la munca de fierar, în atelierul pe care acesta - violent şi foarte vulgar - îl avea deschis în localitatea Pescosansoneco. Din lipsa privaţiunilor şi a relelor tratamente, copilul, care la locul de muncă se lovise la picior, s-a îmbolnăvit de carie osoasă, astfel că în puţină vreme o plagă fără vindecare i-a cuprins tot piciorul. Se povesteşte că Nunzio mergea să spele rana la fântâna din Riparossa, fără însă a fi mângâiat de locuitorii acelui sat care, mai mult, îl alungau deoarece se temeau să nu cumva să infecteze apa fântânii lor.

Găzduit de un unchi, militar la Napoli, a primit îngrijiri din partea unui colonel medic, suferind în ultimele zile din viaţă chinuri atroce. Napolitanii, printre care se răspândise faima resemnării cu care tânărul acceptase boala, şi profunda devoţiune pe care o avea faţă de Maica Domnului, deja la moartea lui, care a avut loc în ziua de 5 mai 1836, l-au considerat imediat un sfânt, ba chiar "sfinţişorul nostru ("santariello nuostro"), cum îl numeau cu o afectuoasă expresie dialectală.

Mult înainte ca Biserica, în anul 1963, să-l declare venerabil, locuitorii din Pescosansoneco ridicaseră un sanctuar, aproape de fântâna miraculoasă din Riparossa, pentru a păstra acolo, în mod solemn, rămăşiţele lui pământeşti.

Fericitul Nunzio, tânăr muncitor laic, este considerat protectorul invalizilor şi al victimelor din cauza muncii, iar sanctuarul său este unul din locurile cele mai celebre şi mai frecventate din Valea Pescarei.

Aspectele caracteristice ale vieţii fericitului Nunzio Sulprizio sunt două: cel oferit de scurta lui viaţă (19 ani), şi ceea ce pare delineat de faptul că el a fost, pentru câţiva ani trişti şi grei din adolescenţa lui, muncitor, sărac şi simplu ucenic într-un mizerabil atelier de fierărie. Tânăr şi muncitor. Iată binomul ce pare să-l definească pe noul sfânt; şi este un binom atât de luminos, încât ajunge să umple de interes scurta şi aparent palida biografie a vieţii lui.

Noi, astăzi, suntem înclinaţi să dăm celui ales un nume care să-l apropie de noi şi, în acelaşi timp, să-l deosebească de ceilalţi sfinţi; o caracteristică care să-l facă să intre în categoriile noastre sociale şi psihologice şi să-l separe de alte forme de viaţă umană. Vrem să găsim în sfinţi nişte colegi "calificaţi"; o sfinţenie abstractă şi generică nu ne prea atrage; vrem să o definim prin termeni clari, personali şi care să nu poată fi confundaţi. De aceea, biografilor lui Nunzio Sulprizio le-a fost foarte uşor să-l numească tânăr şi muncitor.

Fericitul Nunzio spune tinerilor că vârsta lor a fost şi este iluminată şi sfinţită de Dumnezeu; el este o glorie a lor. El le spune că tinereţea nu trebuie să fie considerată ca fiind o etapă accidentală a vieţii, o vârstă prin care trebuie să treacă orice tânăr care vrea să devină adult; tinereţea nu este ca şi coşurile adolescentine de care trebuie să scape cu orice preţ, pentru a deveni "mari"; tinereţea nu este vârsta patimilor trăite liber, ale inevitabilelor căderi, ale pesimismelor decadente; el le spune că tinereţea este un har, este un noroc, este o binecuvântare dumnezeiască. Sfântul Filip repeta: "Fericiţi voi, tinerii, care aveţi timp să faceţi binele!". Este un har, este o binecuvântare să fiţi inocenţi, să fiţi curaţi, să fiţi veseli, să fiţi puternici, să fiţi plini de ardoare şi de viaţă, aşa cum sunt şi ar trebui să fie oamenii care primesc darul existenţei fizice proaspete şi noi, regenerată şi sfinţită de botez. În sfârşit, dacă pentru naşterea spre copilărie un rol esenţial îl au părinţii, mai ales mama, tinereţea este o nouă naştere, mai frumoasă, deoarece mai personală, ce are loc prin canalizarea zvârcolirilor trupului, a sentimentelor şi a emoţiilor spre realizarea a ceea ce trebuie să fie omul biruit de harul lui Dumnezeu.

Fericitul Nunzio, prin viaţa şi exemplul lui, ne arată chipul şi condiţia cea mai apropiată a Bisericii înveşnicite, şi totuşi mai tinere ca niciodată, căci ea s-a născut din coasta străpunsă a lui Cristos tânăr, coastă tânără sângerândă şi suferindă până la sfârşitul lumii, dar plină de viaţă, coastă şlefuită continuu, aşa cum face fierarul care vrea ca din mâinile lui să iasă bijuterii pentru clienţii săi.

Muncitorilor, acest sărac şi suferind coleg le transmite un mesaj foarte clar şi frumos: le spune că munca a suferit şi suferă şi astăzi de lipsă de protecţie, de apreciere, de asistenţă şi de ajutor, pentru a deveni liberă şi umană, şi pentru a permite vieţii legitima ei realizare. Le aminteşte muncitorilor că munca nu poate fi separată de religie şi de credinţă, deoarece fără sprijinul acestora munca devine sclavie şi alergare după vânt.

Prelucrare şi adaptare după www.unangelo.it/Calendario/Maggio/5%20maggio/index.htm

Pr. Damian Pătraşcu