(Re)lecturi de vară

[altmariusliterar]

de Nicolae Manolescu

http://www.romlit.ro/relecturi_de_var De la un timp, nu mai citesc, ci recitesc. Nu numaidecât capodopere, deşi aş dori, dar cărţi de toată mâna, ştiute cândva şi uitate doar în măsura în care continuă a-mi stârni curiozitatea.  Iată: Caietele lui Cioran, pe care am început a le răsfoi, mai întâi, nu mă întrebaţi de ce, volumul al treilea şi apoi celelalte două. Cum tocmai al treilea volum s-a dovedit a fi cel mai incitant, celelalte m-au dezamăgit. Am spus-o: nu vreau să-i supăr pe Livius Ciocârlie şi pe Marta Petreu, care au scris atât de înţelegător despre Cioran, dar pe mine continuă să mă uimească la autorul Lacrimilor şi sfinţilor nesinceritatea. Am tot timpul impresia că face pe nebunul, iertată fie-mi expresia. Cioran e un ludic. Se joacă, şochează, ne întinde curse. Mi-am notat numeroase pasaje care mă susţin, de care vă cruţ totuşi, căci n-aveam de gând să scriu acum despre Cioran. Să mai spun doar că enervarea pe care i-o produce Valéry, de exemplu, pentru că francezul ţine cu tot dinadinsul la acurateţa stilului, acelaşi Valéry pe care l-a iubit în tinereţe şi de care se desparte aproape cu ură în Caiete, e, poate, o mauvaise conscience a impecabilului stilist care este Cioran însuşi. Ce moştenire esenţială ne lasă el, în definitiv, dacă nu un stil, o expresie, o limbă? După propria mărturisire, scrie à l’improviste, urmărind, nu neapărat o idee, cât o formulă memorabilă. Pretinde că gândeşte şi scrie la cald, deşi cele mai strălucite pagini ale lui au netezimea rece a unui bloc de gheaţă.  *  Ce caută Keith Hitchins cu România – 1866-1947 în relecturile mele din vara trecută? Cu siguranţă, fiindcă s-a aflat pe acelaşi raft cu Cioran, în dezordonata mea bibliotecă, pe care tot amân s-o aranjez, rămânând, de câte ori mi-am propus s-o fac, în mână, cu prima carte pe coperta căreia mi-au căzut ochii. Una din cele mai temeinice Istorii ale perioadei pe care o avem, scrisă, vai, de un străin. Faţă de prejudecăţile ideologice româneşti de la Durandin, limpezimea lui Hitchins e cât se poate de reconfortantă, atât ştiinţific, cât şi etic.  *  Ediţia a doua postdecembristă a studiului despre Arghezi, Marele Alfa, cartea de debut în critică a lui Alexandru George, nu şi-a pierdut nimic din interes, deşi „ţinta” ei principală şi nedeclarată fusese lămurirea locului ocupat de religie, atât în viaţa, cât şi în opera marelui poet. Autorul afirma fără dubiu, în plin regim comunist şi ateu, că Arghezi n-a fost doar printre altele, poetul „credinţei şi al tăgadei”, după vorba lui Ov.S. Crohmălniceanu, ci în mod esenţial şi de-a lungul întregii sale vieţi spirituale. Recitind cartea cu plăcerea de la prima lectură, la apariţie, în toamna lui 1970, când am comentat-o în „Contemporanul”, mi-am văzut confirmată o mai veche părere despre eseistica critică a lui Alexandru George, strălucită prin precizia informaţiei şi a opiniei, îndelung cultivată, aş adăuga, şi relativa carenţă a analizei de text. În plus, criticul are un miros la fel de fin ca al lui Cioculescu, semănând bine ei doi, când e vorba de amănunte, dar neavând ochi pentru întregul, aşazicând, organic. Dacă ar fi scris şi el o biografie a lui Caragiale, nici Alexandru George nu şi-ar fi condus personajul la Bellu.  *  Nu ştiu la a câta lectură a Sufletelor moarte m-am aflat astă-vară. Dar ştiu că romanul lui Gogol m-a încântat ca de fiecare dată. Impresia a fost atât de puternică, încât am visat în noaptea următoare că discutam despre roman cu C.C., un fost student al meu, astăzi critic literar el însuşi. Aprins cum eram ca totdeauna când vorbesc despre cărţi care-mi plac, mi s-a părut că interlocutorul meu nu se arăta suficient de entuziast, nu neapărat de ce-i spuneam eu, dar de roman ca atare. J’ai piqué, cum zice francezul, o furie colosală şi m-am repezit ca un vultur asupra unei biete vrăbiuţe (comparaison n’est pas raison!), gata s-o mănânc cu fulgi cu tot, dacă persistă în îndoială. N-am găsit nimic mai bun ca argument decât altă comparaţie la fel de puţin rezonabilă: „Există lucruri nenegociabile în literatură, tot aşa cum există şi în viaţă. Oamenii civilizaţi nu pun la îndoială higiena cotidiană, spălatul pe dinţi şi restul toaletei.” Şi i-am întors spatele cu demnitatea unui om care se spală în fiecare zi pe dinţi.