Dacă definițiile de dicționar mai au vreo valabilitate, ceea ce se încearcă acum în Statele Unite (și în unele țări occidentale) este impunerea unei combinații de socialism și fascism. Sigur, motivația conjuncturală poate fi mânia, frustrarea, revolta față de un act barbar. Un actor de la vârful ierarhiei politice americane a folosit formula „fascism de extrema stângă” („far-left fascism”) — ceea ce e tautologic, deoarece fascismul e una dintre patologiile stângii, și nu ale dreptei, după cum s-a încetățenit termenul în zona studiilor istorice ghidate de Moscova. Apelând la istorie, nu la sensibilități, vom descoperi imediat că Mussolini, liderul primului partid fascist din lume, a fost un jurnalist socialist, adorator al lui Lenin (scria la ziarul „Avanti!“), apoi membru în conducerea Partidului Socialist Italian. Ulterior, a propus doctrina „revoluționarismului naționalist” egalitarist, în care diferențele de clase erau abolite. N-au contat, până în 1938, când Mussolini a virat în mod sălbatic spre nazism, nici diferențele rasiale. Drept dovadă, nenumărați evrei din Italia care au făcut politică în perioada 1919-1938 au aderat la partidul fascist. Unii dintre ei au deținut chiar funcții politice importante (de pildă, primarul orașului Ferrara). Bancherii evrei și-au păstrat intacte privilegiile: Ettore Ovazza a fondat La nostra bandiera, care avea drept scop să arate sacrificiile făcute de evreii italieni pentru patrie în timpul Primului Război Mondial. Când Mussolini a invadat Abyssinia, Ovazza s-a oferit să plece voluntar pe front (avea însă 43 de ani și n-a mai apucat să lupte).
Menționez aceste lucruri cu simplul scop de a arăta în ce măsură etichetările ideologice bazate pe falsificarea istoriei creează confuzie chiar și astăzi. Ideologii au tendința de a judeca lucrurile în alb și negru: noi și ei, ai noștri și ai voștri. Realitatea și firea umană sunt însă mai complexe și drumurile spre înțelegerea situațiilor istorice — întortocheate și derutante. Evenimentele trecutului sunt rescrise din perspectiva învingătorului. Dacă al Doilea Război Mondial ar fi fost pierdut de Uniunea Sovietică, pariez că la Harvard și Cambridge s-ar vorbi astăzi despre „comunismul criminal”, despre nenorocirile aduse de socialism și despre asasinatele în masă ale lui Stalin. Aceiași istorici care exultă acum la numele lui Marx, Lenin ori al „tătucului popoarelor”, Djugașvili, i-ar fi elogiat fără să clipească pe Hitler, Goebbels, Goe ring și celelalte căpetenii naziste. În ce-l privește pe Mussolini, ar fi fost prezentat drept un exemplu de umanism și toleranță.
Mișcările de stradă violente, radi ca lizarea politică îm pinsă la isterie, cu scopul mărturisit al instaurării anarhiei, erau lucruri de neconceput în urmă cu doar câțiva ani în Statele Unite. Proteste gigantice și durabile au mai existat — cele mai extinse fiind cele privitoare la războiul din Vietnam. Demonstrațiile n-au atins însă niciodată amploarea de azi pornind de la chestiuni rasiale. Am petrecut în ultimii treizeci de ani suficientă vreme în America pentru a mă convinge cu propriii mei ochi de realitățile politice, sociale și rasiale de acolo. Nu numai că n-am detectat nici cea mai măruntă formă de rasism oficial, dar chiar și în comportamentul de fiecare zi mi s-a părut că s-a ajuns la un grad de toleranță pe care mi-aș fi dorit-o și la mine în țară. Că a existat și există o problemă socială a populației de culoare e dincolo de orice dubiu. Dar originile ei sunt de natură educațională și, pe cale de consecință, economică. Deși s-a investit enorm și în această direcție (programe de protecție socială, asigurarea condițiilor de studiu, protecția sănătății etc.), lucrurile n-au ajuns încă la nivelul dorit.
Și totuși, cum a devenit în anul 2020 rasismul o chestiune acută în cea mai dezvoltată societate a lumii? Cine are interes să deschidă rănile cicatrizate, tocmai când societatea americană părea să fi închis definitiv ușile trecutului deloc onorabil? Trebuie spus de la bun început că violențele n-au apărut peste noapte. De multe decenii, mediile intelectuale din Statele Unite (în primul rând, universitățile, urmate servil de ziare și televiziuni) au demarat un proiect revizionist de proporții. Li s-au adăugat figurile de notorietate de la Hollywood, ceea ce a adăugat nuanța necesară de glamour și fashion. Prin programele de studii culturale „de gen”, predate nu ca știință, ci ca îndoctrinare, prin transformarea materiilor post-coloniale în piloni ai activității academice umaniste, prin atomizarea teoriilor despre om s-a ajuns la un veritabil inflaționism. Spectaculos, poate, în plan academic, el a făcut explozie la contactul cu lumea reală. Nu e de mirare că orice extremist își poate ușor găsi în universități „baza teoretică” pentru a-și urmări interesele care — așa cum s-a dovedit deja — n-au nimic de-a face nici cu profundul „umanism” pe care-l profesează, nici cu democrația, nici cu egalitatea. Ele sunt, pur și simplu, instrumente de dobândire a puterii și a avantajelor ce decurg din ea.
Ca multe alte teorii, ar fi fost posibil ca și acestea să fi rămas în băncile amfiteatrelor. Ori să fi constituit doar subiect de subtile dezbateri în emisiuni culturale la televizor. Eventual, ar fi dus la un șir de proteste și demonstrații multicolore, așa cum au fost și încă sunt cele din campusurile universitare, fără ca societatea americană să fi fost bulversată. Ceea ce a dat dimensiune națională și internațională acestor frământări este implicarea directă, cu o violență fără precedent, a Partidului Democrat. Aflat în profundă criză, generată de o corupție endemică (de care nu e scutit nici celălalt partid american, cel Republican), democrații au promovat în ultimele decenii o politică pe muchie de cuțit — adeseori chiar extremistă. Că există, la democrații americani, o rea conștiință perpetuă o dovedește istoria lor convulsionată.
Continuator al Partidului Democrat-Republican al lui Thomas Jefferson și James Madison, Partidul Democrat a dus la începuturile sale o politică pe care unii au numit-o extremistă cel puțin în chestiunea sclaviei și a rasismului. După Marea Criză din 1929-1933, politicile partidului s-au orientat spre social-liberalism în activitatea economică, fiind conservatoare, antreprenoriale și populiste, cu o puternică dominantă (vreme de câteva decenii) catolică în plan ideologic. Așa cum se prezintă acum, Partidul Democrat e o creație a anilor 1960, când platforma politică a basculat decisiv spre stânga, îndeosebi în ceea ce privește drepturile omului (de parcă ar fi fost singurii care garantează acest lucru!) și protecția socială (cu consecința sărăcirii accentuate a societății de fiecare dată când au ajuns la putere).
Alianța între teoriile postmoderniste îmbrățișate de mediile academice, de presă și de elita culturală americană și criza de idei a Partidului Democrat au constituit baza ideologică a mișcărilor care amenință, în clipa de față, să arunce Statele Unite și, în mod cert, planeta într-o fundătură fără precedent. Instrumentul imediat al acestei mișcări îl constituie corectitudinea politică (PC), iar ideologia căruia i se supune e progresismul. Sintagma PC e pe cât de găunoasă, pe atât de ticăloasă. Ea speculează impulsurile oricărui om civilizat de a fi onest, cinstit, respectuos cu legile și convențiile. Conotațiile pozitive ale cuvântului sunt atât de puternice, încât celălalt termen, politic, aproape că e trecut cu vederea. Or, tocmai el constituie esența acestei construcții ideologice. Sensul privește instaurarea unei anumite ordini politice (în speță, socialismul și comunismul) prin însușirea fără crâcnire a dogmelor care conduc la progresism, al cărui țel e transformarea radicală a ființei umane prin tehnologii și teorii egalitarist-totalitare.
Nu e de mirare că o astfel de titulatură a sedus și intelectualitatea de la noi. Port-fanionul ei a fost revista „Observator cultural“. Orbirea redactorilor e atât de mare, încât au rămas și astăzi, când corectitudinea politică e una dintre formele de manifestare a extremismului, prizonierii teoriilor PC. Editorialele revistei susțineau că PC are drept obiectiv „încurajarea exprimării diversității”, fiind considerată drept una dintre formele „fundamentale ale democrației în etapa ei postmodernă”. În realitate, PC privilegiază limbajul unic și înregimentarea oarbă. La început de pe poziții soft, prin naivitatea ideologică a liderului ei din acea perioadă, „Observator cultural“ enunța un program editorial în vădit contrast cu cerințele unei societăți deschise. Ulterior, prin radicalizare, în formule accentuat hard, prin cuplul Carmen Mușat-Ovidiu Șimonca, „Observator cultural“ a devenit anexa servilă a unei imaginare Internaționale pentru uzul intelectualilor șovăielnici. Revista continuă să-și ducă, autist, bătăliile, asemeni soldatului japonez care a umblat înarmat prin păduri mult după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale.
Detest extremismele de orice fel. Dacă ești de bună-credință, vei constata că ele sunt cu atât mai eficace și mai perverse în efectele lor, cu cât pornesc de pe poziții în aparență rezonabile. Cine să nu vrea egalitate, prosperitate, fericire, bunăstare universală, așa cum promite vulgata comunistă? Ce a ieșit din acest proiect milenarist se vede în fiecare țară și în fiecare om care au avut nefericirea să trăiască în regimul utopiei melioriste impus cu pușca și lațul spânzurătorii de Lenin și ciracii săi. Ceea ce trăim e doar o diferență de dozaj și instrumente. Dacă nu te supui fără să crâcnești dogmelor PC, ai parte de aceeași soartă pe care-au avut-o nefericiții din țările căzute sub cizma sovietică. E drept, deocamdată nu ești trimis la pușcărie. Oficial, țările occidentale sunt încă regimuri democratice. Dar prin acceptarea tacită (și înspăimântată) a practicilor PC, ele fac pași decisivi spre o formulă politică barocă în care socialismul și fascismul își dau mâna, cu complicitatea intelectualității „progresiste”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius