de Silvia IliescuAşezat pe valea Izei, Ieudul este un sat cu o istorie foarte veche. În secolul al XIV-lea era domeniul lui Balc, urmaşul voievodului Dragoş, întâiul descălecător al Moldovei. La Ieud, în Maramureş, se afla centrul puterii sale; aici au rămas şi urmaşii lui, Băleştii, care au străbătut veacurile până astăzi. Ei au ridicat în secolul al XVII-lea Biserica din Deal, o minunată construcţie din lemn cu picturi interioare, astăzi cea mai veche din ţară.
Profesorul Grigore Balea (n. 1921) este unul dintre descendenţii acestei familii. Nu a construit biserici, dar a format oameni, mai întâi ca învăţător, apoi, timp de 35 de ani, ca profesor de matematică la liceul din Sighet ce purta numele ilustrului său străbun, Dragoş Vodă. Şi a mai făcut ceva ieşit din comun: în vremea comunismului a cerut să fie hirotonit în taină preot greco-catolic, un cult care atunci, în 1983, era demult interzis. Părintele Balea absolvise Academia Teologică din Oradea imediat după război, dar nu fusese teolog până atunci, ocupat fiind cu studiile la Facultatea de Matematică Fizică la Cluj şi apoi cu activitatea de dascăl.
Dedicăm următoarele trei episoade povestirilor sale uimitoare despre familia Băleştilor şi despre epoca pe care a trăit-o.
Manastirea ‘Sf. Trei Ierarhi’ din Ieud.
Urmaşii lui Dragoş Vodă
„Poate cei care m-ar asculta nu m-ar crede că arborele meu genealogic descinde din Dragoş Vodă. În ce sens?! Fiul lui Dragoş Vodă, Sas, a preluat conducerea Moldovei, apoi fiul acestuia, Balc. Prin Descălecatul lui Bogdan Vodă, Balc se întoarce în Maramureş şi-şi ia locul, ca domiciliu, în comuna Ieud unde Bogdan Vodă şi-a avut Curtea, cetatea de apărare. Şi pe urmă [Ieudul] este integrat parţial în averea lui Bogdan Vodă.
Balc are ca fiu pe Dumitru, Dumitru ca fiu pe Toader. Toader pe Valentin şi aşa mai departe, până la comitele Maramureşului, Mihai Balea, de prin 1712 până prin 1754-60. Şi aşa, până la stră-strămoşul meu, care a avut patru copii, două două fete şi doi băieţi. O fată s-a căsătorit cu un preot, alta cu un avocat din Bistriţa. Unul a rămas ca judecător la Pretura din Sighet, iar bunicul meu, care era de 12 ani când a murit tatăl său, a fost luat de una dintre fete. Şi când a avut 16 ani s-a întors în Ieud, la moşie, s-a căsătorit cu fata primarului şi de atunci am rămas înglobaţi într-o familie de ţărani. Unul dintre fiii străbunului a învăţat carte, a terminat Dreptul la Budapesta şi a fost numit notar judeţean şi prefect în judeţul Bereg. Îl chema Balea Ion.
Despre Balc, Dumitru, Toader, Valentin, alţii, avem diplomele înregistrate în Cartea Diplomelor Maramureşene, redactată de Ioan Mihalyi. Cea mai importantă dintre diplomele noastre e cea a lui Valentin care a participat, împreună cu împăratul Ungariei, Sigismund, la luptele împotriva turcilor în Bulgaria şi s-a distins şi a primit diploma – una dintre diplome – în Cetatea Timişoarei. Mulţumind lui Valentin pentru – aşa-l numeşte – <fidelul nostru nobil Valentin, român valah, atât pentru contribuţia în luptă, cât şi pentru împrumutul ce l-a acordat împăratului în expediţia sa împotriva turcilor în Bulgaria>. […] Fratele lui bunicul a păstrat aceste diplome, o parte dintre ele au rămas, o parte din ele sunt transcrise, am spus, de Ioan Mihalyi. […] Sunt cam 12 sau 13 diplome, toate privind familia mea, Balea.
O parte din familia Balea, după anul 1800 şi ceva, murind stră-strămoşul, o parte din noi am rămas ţărani. Tatăl meu a avut patru copii. Singurul [dintre ei] am învăţat, că ceilalţi au rămas la ţară. Bunicul era ţăran. Şi a pierdut tot ce a avut – şi a avut multă avere! – după Revoluţia din 1848. A venit legea în care toţi cei care şi-au amanetat terenul să şi-l scoată [de la amanet] într-o anumită perioadă. Bunicul a încredinţat pe fratele său, care era jurist aici, la Sighet, el l-a dat la un advocat, advocatul a luat banii şi de la bunicul şi de la unchiul, a luat şi de la cei care aveau terenurile în amanet şi a plecat cu ei în America. Timpul a trecut şi am rămas numai cu terenul – strict – ce-l aveam în hotarul comunei Ieud… În orice caz, m-am bucurat că moşii şi strămoşii mei au avut o istorie demnă de a purta numele de valah şi care în toată istoria lor au luptat pentru interesul românilor.”
Bunicul şi bunica
„Bunicul meu de pe tata, îl chema Ştefan Luişan, era om de o forţă proverbială. Venind odată de la muncă cu un bătrân care l-a cunoscut, îmi spunea: <Omul acesta avea o forţă rar întâlnită!> Când mergea pe coaste cu carul – la ţară există un sistem de pârghii prin care să aibă grijă să nu se răstoarne carul – întotdeauna sprijinea carul pe direcţia în care ar cădea. Nu-i era frică de masa carului încărcat cu fân, că s-ar putea răsturna pe el! Era proverbial în comună că el îşi potcovea boii… el când a pus mâna pe piciorul boului, acela oricât s-ar fi scuturat, îl ţinea fix, de îl putea potcovi. Şi [bătrânul] spunea că odată s-a dezlegat un taur şi împungea. Şi bunicul mergea cu mâinile la spate, pe drum; a strigat după el: <Ştefane, te ajunge un taur!> El şi-a continuat drumul şi când s-a apropiat, s-a oprit, iar când taurul s-a repezit i-a prins coarnele, s-au opintit amândoi şi apoi încet-încet i-a sucit capul boului şi l-a cucat. […] A murit – avea un singur băiat, pe tata, care era prizonier în Rusia, în Primul Război – şi a murit când i s-a spus că a fost decapitat în Rusia, în timpul Revoluţiei.
Şi bunicii de pe mamă au fost tot din familie… din Sălişte, din familia lui Ştefan, fratele lui Bogdan Vodă, Vlad. Chiş o cheamă. Şi de pe familia ei avem diplomă – am fotografia diplomei, că o ţine una dintre rudele noastre, pentru că se obişniua ca cel mai mic din familie, care rămâne acasă, acela să păstreze actele bătrânilor – şi chiar m-am uitat la diploma aceea, care-i tradusă de Mihalyi şi scrie aşa: <Iubitul nostru valah, Chiş Dumitru…> […] Şi din familia aceasta, stră-strămoşul a trăit 135 de ani, a avut 16 băieţi şi o fată, a umplut satul Săliştea de <Chişeni> şi de <Vlădeşti> . Bunicul a trăit 96 de ani.”
„În familia noastră, în timpul comunismului, oricare dintre fraţii mei ar fi cerut mâna unei fete sau unui băiat, din toate comunele din jur le-ar fi dat în căsătorie fata sau ar fi luat ca ginere oricine, nu atât pentru avere, ci pentru neamul şi pentru omenia noastră!
S-a păstrat tot timpul ideea că sinteţi o familie deosebită…
Da, absolut! În casa părintească… Avem casă din 1754, era scris de meşteri în grindă [anul], în limba latină. Însă nu ne-au lăsat să o ingrăniţim. Pe urmă a plouat în casă, s-a distrus, fusese casă de <chiaburi>, au vrut să o cumpere de la Muzeul Satului, că a avut şapte camere frumoase, pictate, a fost o pivniţă sub ea. […] mare-mare, frumoasă, bine organizată…. […] Mama mea era analfabetă, dar de o inteligenţă rară, […] dar compunea poezii. Toate bocetele, toate strigăturile mai de fineţe şi mai de ocazie veneau [de] la mama. Şi ea era de o frumuseţe rară, rar întâlneşti un ten aşa alb-alb, un păr negru, ochi albaşti şi de o fineţe… Şi avea o voce excepţională! Au fost echipe regale, prin 1936-37, au venit să o cunoască şi spuneau că e un gen originar de ţărancă română. Părinţii mei erau naşi la aproape tot satul, tatăl meu a fost de o omenie proverbială… Proverbială! La moartea lui s-a adunat tot satul şi ţigani şi români şi evrei şi unguri. Era unul care n-a spus nimănui un cuvânt dur. Slugilor le spunea şi nouă: <Decât să tăiaţi un fir de iarbă de la vecin, mai bine lăsaţi de la noi o brazdă!> Asta-i mare lucru să spui!…
A fost ales şi primar, a fost prim-curator la biserica din comună. Formidabil de religios! Pe el nu l-ai auzit înjurând! Mama, când era cel mai supărată, aşa ne spunea: <Vai, mânca-v-ar ce nu-i rău!> Eu n-am auzit în familie altă înjurătură! Iar slugii pe care i-am avut, după ce au slujit la părinţi trei-patru-cinci ani, când se însurau totdeauna tata ori le dădea un loc de casă, ori le dădea casa şi cu un loc – asta gratuit! Ceea ce nu s-a întâmplat în comuna Ieud!.. Era om de statură mijlocie, bun dar hotărât. Foarte credincios. Duminica, după ce venea de la biserică, întotdeauna îl vedeam citind câte o carte, apoi se adunau vecini şi oameni de pe sat şi povesteau; el le citea – că avea cărţi şi îi plăcea să citească – discutau. Şi apoi ştiu că atunci când vorbea despre viaţa din prizonierat şi despre evenimentele din Rusia, pe copii ne scoteau afară. Şi aşa regret că nu l-am putut auzi ce spunea despre revoluţie! Că a stat acolo toată revoluţia… În 1919 s-a întors acasă. […] Dar săracul bunicul, nu l-a [mai] văzut…”
[Interviu de Virginia Călin, Sighetu Marmaţiei, 1997]
„O familie cu trecut istoric şi o familie de patrioţi e a dumneavoastră. Cum a reacţionat familia, cum vă amintiţi dumneavoastră că au reacţionat cei din sat în momentul când s-a aflat vestea că Ardealul de Nord este cedat Ungariei?
Frate-meu avea 18 [ani], eu aveam atunci 20 şi eram într-un vârf de deal unde făceam fân pentru oi, pentru iernat. Şi duminica şi-n astelalte zile stăteam acolo cu vitele. Şi-mi amintesc că în dimineaţa când s-a aflat că Ardealu-i cedat a venit un om, un ţăran, amărât, şi-mi spune: <Domnişorule, ştii că mama noastră cea bună trebuie să plece şi ne vine una vitregă?> Pentru că, cum să spun, ungurii spuneau la Ungaria de-acuma <ţara mamă> şi că acuma <vine mama>. Dar [ţăranul nostru] a spus că asta-i <mamă vitregă> şi că <mama noastră cea bună> a plecat…
Copii in costume populare din judetul Maramures.
Desigur că am fost foarte amărâţi. O bună parte din ţărani au plecat, alţii au rămas. Am avut noroc că în comună era un fost maghiar, judecător înainte de 1918, care a rămas acolo şi avea pământ, un om de omenie. Şi el a spus că ungurii ce au venit acuma n-au omenia celor care-au fost [pe vremea lui], spunea. […]
Părinte, spuneaţi că după Dictat o parte din ţărani a plecat… Unde au plecat? Au plecat în România?
Au plecat în România şi bătrâni şi elevi şi tineri şi au participat la luptele din Ardeal; o parte din ei au murit pe front, dar alţii s-au întors acasă.
Şi au plecat atunci multe familii din Ieud?
Familii întregi, nu. Numai tineri…”
Deportarea evreilor
„Toţi evreii să se prezinte la primărie”
„În perioada ocupaţiei horthyste, populaţia românească a avut de suferit şi dumneavoastră ne-aţi povestit câteva lucruri şi ne-aţi citit şi câteva documente. Şi foarte mult a avut de suferit şi populaţia evreiască. În legătură cu persecuţiile la care au fost supuşi evreii şi apoi cu deportările – Sighetul a fost un lagăr în care au fost aduşi evreii pentru a fi deportaţi – ce vă amintiţi din acea perioadă?… Aveaţi prieteni evrei?
Da, am avut colegi de clasă primară. În comuna Ieud au fost cam între 50 şi 70 de familii de evrei. Am avut vreo cinci-şase colegi, evrei şi evreice, am trăit fără să ne dăm seama că suntem de naţionalităţi diferite. Am trăit ca toţi copiii, în jocuri, în bucurii, în necazuri, în… certuri. Am fost foarte surprinşi, în 1942 mi se pare, sau [de fapt] ‘43, când a venit un ordin ca toţi evreii să se prezinte la primărie, luându-şi hrană şi lucrurile de care dispun, pentru vreo cinci zile. Pentru că oamenii nu ştiau de perspectivă, erau puţin speriaţi, şi-au luat tot ce au putut.
Au fost duşi pe urmă din comuna Ieud la centrul de plasă, în Dragomireşti. [Jandarmii] au fost foarte vigilenţi, ca să nu rămână nici unul din familie ascuns, deşi totuşi au fost persoane care au fost ascunse. Sau şi-au mai lăsat la anumiţi credincioşi, la anumiţi prieteni, anumite lucruri. De exemplu, şi mamei mele o familie i-a lăsat haine pentru copii când s-or întoarce. Nu ştiau ei ce le va fi soarta! După ce au ajuns la Dragomireşti pe toţi evreii din comunele plasei Iza, i-au dus peste un deal, pe jos, la Bocicoiel, pe jos, fiecare luându-şi copii în braţe, mamele care aveau copii mici în braţe, lucruri, ce aveau.
Mama mea, tocmai în ziua când i-au dus pe evreii de la plasa Dragomireşti la Vişeu – că acolo era linie de tren până la Sighet – venea de la Vişeu, de la târg şi a cumpărat printre altele şi o vadră pentru apă. S-a întâlnit cu convoiul, între ei erau şi evrei din comuna Ieud. Unul dintre ei a cunoscut-o pe mama şi a strigat: <Mărie, dă nişte apă!> Mama a mers – înaintea convoiului – a mers la fântână, a scos apă şi când a venit [convoiul] le-a dat să bea. Primii soldaţi care îi păzeau au lăsat să le dea apă. A mers iară înainte şi a adus din fântână şi le-a dat, de-a lungul convoiului, pe care-i întâlnea – şi care, mă rog, ajungeau şi ei – până se termina apa. Aşa a făcut în trei rânduri până când a ajuns spre partea de la mijloc a convoiului, spre coadă. De data aceasta când a mai mers, unul dintre soldaţii care păzeau i-a dat o palmă mamei, un pumn după cap, a dat cu piciorul în vadra aceea, în găleata în care a luat apă şi nu i-a mai permis să le ducă.
Dar n-am s-o uit pe mama – eu eram atunci… nu eram acasă în sat, că a fost o perioadă când eram în şcoală; după ce m-am întors – n-am s-o uit niciodată pe mama, durerea [ei] în suflet când a văzut o populaţie luată fără nici o vină decât că erau evrei şi dusă cum au dus-o! Îmi spunea aşa [cu tristeţe]… Cunoştea anumite persoane… de exemplu, unul avea vreo nouă copii, cu unul era în braţe, cu unul de mâini şi celălalt pe lângă el. Apăi oamenii când au plecat de acasă li s-a spus de toate lucrurile [să-şi ia] şi de dormit şi aşa mai departe… Dar cum erau puşi să le transporte! Nu le puteau [duce] şi apoi, de-a lungul convoiului, rămâneau lucruri de-ale familiilor pe jos: ştergări, cămăşi, perne sau lucruri aşa mai puţin importante pe care soldaţii nu le ridicau. În orice caz, mama a fost foarte impresionată de răutatea oamenilor şi de suferinţa celor care au ajuns într-o astfel de situaţie. […]
Ştiu că, după ce m-am întors de la şcoală, eram angajaţi toţi elevii să facem câte o săptămână sau două de lucru la Primărie. Lucrul nostru era ca să facem suma vitelor pe care le au oamenii. Ştiu că eu, fiind [bun] la matematică, mi s-a dat să calculez lista cu numărul de oi, de vite, date de familie. Si eu le totalizam… recensământul de vite din comună. Şi-atunci primarul vine, la un moment dat, cu emfază şi spune – n-am să uit: atât m-a durut! – : <Ştiţi cum au ajuns…>, nu mai reţin cum i-a denumit pe evrei, dar a spus un nume peiorativ, <…au ajuns la Sighet numai hoituri!> Era maghiar, nu era român, era maghiar. Ei, atunci m-a durut sufletul! […]
Însă în ‘45, când mă întorceam de la Oradea ca student, atunci vedeam pe nemţi duşi de ruşi spre Rusia. Atunci mi-am zis: <Doamne, cum se schimbă lucrurile! Atunci, convoi de evrei duşi şi pază aveau nemţi şi unguri. Acum vedeam convoi de nemţi duşi, a căror pază erau ruşii!> Şi-am zis [atunci]: <Se pare că istoria se răzbună şi lucrurile nu rămân nepedepsite de către dreptatea supremă!> Însă, nu! Mi-a fost milă şi de unii şi de alţii…”
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius