Există un prag al suferinței sub care viața nu mai merită să fie trăită? Întrebarea pare picată din cer, mai ales acum, într-o epocă din al cărei repertoriu de emoții suferința e izgonită sub motiv că ar fi o temă stînjenitoare. S-o formulez în alt fel: există o treaptă a umilinței din care, dacă ai pășit, moartea te poate scăpa precum o veritabilă eliberare?
De asemenea nuanțe s-a izbit Ion Moraru în cei nouă ani de supliciu în lagărele rusești. Născut într-un sat de lîngă Bălți, din Basarabia, Ion Moraru a fost arestat la 18 ani (în 1947), sub învinuirea de a fi făcut parte dintr-un grup de rezistență anti-comunistă, „Sabia Dreptății“. A trecut prin pușcăriile din Chișinău, Odessa, Moscova și Ruzaevka, pentru ca apoi, silit a pune umărul la bunăstarea poporului eliberator, să intre în șiragul macabru de lagăre de muncă: Karaganda, Dubrovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. Simpla pronunție a acestor nume fistichii te încarcă cu o stare de înfiorată teroare.
Înainte de a fi arestat, Ion Moraru, ca o pregătire în vederea pelerinajului inițiatic prin Gulag, s-a înfruptat din tainul foamei din 1946, cînd basarabenii, după ce au terminat proviziile de cereale, au trecut la fierberea scoarțelor de copaci, iar cînd pomii din apropiere au dispărut, au mistuit pisici, cîini sau alte dobitoace. Cînd pînă și animalele domestice au dispărut, au trecut la acte de canibalism.
Trimis de părinți la Cernăuți spre a găsi ceva de mîncare, tînărul dă peste priveliștea unei uriașe gropi, plină cu borhot de sfeclă de zahăr (jom în limba locului), deversat de la fabrica de zahăr din apropiere. „Panorama pe care am văzut-o acolo e imposibil s-o descrie cineva, oricît de iscusită i-ar fi pana. Plîngeau și pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în rană. Oamenii se vîrau în jom pînă la brîu, îl dădeau la o parte pe cel de deasupra, lua care cît putea, apoi își scotea «dobînda» la mal. Unii coceau turtele pînă se rumeneau, iar alții le opăreau, nereușind, cu mîinile tremurînde, să le ducă la gură. După ce mîncau lacom, mulți se îngălbeneau la față, începeau să vomite, se zvîrcoleau în agonie, ca mai apoi să treacă în lumea celor drepți. În groapă puteai să vezi nenumărate cadavre, unele fiind deja în putrefacție, acoperite de roiuri de muște, dar mulțimea parcă nici nu le observa. (p. 66)“.
Din pasaje de truculența acestora e alcătuit firul narativ al cărții. „Fir narativ“ e un biet eufemism, sec ca un plasture așezat pe orbita unui ochi scos. În anchetă, rușii îi zdrobesc degetele în ușorul ușii și îi sparg fălcile pînă la a nu mai putea înghiți mîncarea. De la Odessa la Moscova e transportat într-un vagon-dubă cu trei etaje, în care deținuții sunt îngrămădiți ca scrumbiile: „Era extrem de complicat să-ți faci nevoile. Bătrînii nu rezistau, se udau în pantaloni. Era un miros greu, apăsător. Vecinii îi înjurau și chiar îi băteau pe bieții oameni.“ (p. 152).
În închisori, Moraru trece prin furcile foamei, frigului și diareei. Odată e salvat in extremis de o doctoriță cu înfățișare kazahă. Deținuții sunt fie distrofici, fie atinși de boli contagioase, fie pur și simplu muribunzi. În fiecare lagăr prin care trece (asta însemnînd abataj de mină în subsol sau carieră de piatră la suprafață), o groapă comună stă deschisă spre a-i găzdui pe cei care, atingînd pragul de umilință sub care viața nu mai merită să fie trăită, primesc moartea ca pe o binecuvîntare.
Accidentele absurde se țin lanț: doi deținuți bătrîni alunecă pe gheață, părăsind plutonul, drept care sunt împușcați pe loc sub bănuiala de evadare. Un altul, atins de pudoarea de a-și face nevoile în mijlocul ocnașilor, iese din rînd: e împușcat cu pantalonii în vine. Un altul reușește să evadeze pentru scurt timp: e adus cu beregata sfîșiată de cîinii-lup și lăsat să zacă trei zile în curtea lagărului. Altuia, aflat în remorca unui camion care se zîgîlțîia bezmetic pe drumurile desfundate, îi intră în fund un cui care se desprinsese din podeaua remorcii. Deținutul sare în sus de durere, iar soldații, interpretînd gestul ca pe o tentativă de evadare, îl execută prompt. Un gardian sadic își folosește cîinele de pază spre a-i umili pe deținuți, care sunt siliți să stea drepți în timp ce cîinele, Șustrik pe nume, urinează pe ei. Cu femeile, potaia se poartă și mai galant: „După ce le pișa, imita coitul cîinesc. Femeia pătimită se simțea nespus de ofensată, dar era nevoită să rabde ca să nu atragă supărarea stăpînului.“ (p. 220) Deznodămîntul nu va întîrzia: într-o dimineață, capul și pielea lui Șustrik sunt găsite lîngă baracă. Pragul de umilință fusese atins, moartea își cerea drepturile, iar deținuții dovediseră că au demnitate, răzbunîndu-se pe animal. Percheziția nu va da nici un rezultat, făptașii nefiind prinși.
Turnătorii mișună ca șobolanii, iar încleștarea dintre ei și deținuți e tăcută, dar tenace. Un sicofant e legat de un drug gros și aruncat în joagărul de tocat lemne. Altul e omorît de destin, fiind strivit de un bolovan care se rostogolește peste el. Cînd incidentele lipsesc, izbucnesc conflictele între deținuți și supraveghetori. Ion Moraru este lovit de un paznic fiindcă ducea pe umeri un bolovan prea mic. Ripostează impulsiv, declanșînd furia paznicului, care l-ar fi omorît dacă un rus, Vasile Terehov, nu i-ar fi sărit în ajutor: „Vasile a înșfăcat o piatră de jos și l-a lovit de cîteva ori de i-a făcut fața șnițel. Sîngele îi curgea pe barbă și pe gît.“ (p. 240). Represaliile nu întîrzie, cei doi fiind vîrîți în carceră, unde frigul îi aduce aproape de pragul scrîntelii: „În prima noapte am crezut că voi înnebuni de frig.“ (p. 243). Moraru nu înnebunește, dar își jură că nu va uita spre a povesti într-o zi totul, promisiune pe care o vezi împlinită în chiar paginile volumului de față. O deținută, fostă actriță în libertate, este legată cu părul de clanța ușii, este dezbrăcată și înțepată cu un obiect ascuțit în diferite părți ale trupului. Cînd leșină, rămîne spînzurată cu părul de clanță, rupîndu-și pielea capului.
Atmosfera e de infern cu vagi accente de comedie lugubră. Un deținut, martor al lui Yehova, le ține predici spre a-i convinge că totul a fost prevăzut în Sfînta Scriptură, prin urmare URSS nu există întrucît nu a fost pomenită în prorociri, și că lumea aceasta, condusă de Satana, va dispărea negreșit, numai că pînă atunci greutățile prin care trec sunt floare la ureche față de cele care vor veni. La așa profeție, așa stare de spirit, întemnițații zbătîndu-se într-o disperare neagră.
Ca pragul de suferință sub care viața nu mai merită să fie trăită să fie atins, Moraru, alături de alți opt camarazi, e îngropat în mină în urma surpării peretelui de galerie. Vor sta trei zile prinși în subteran, așteptînd un ajutor care va veni într-un moment cînd toți își pierduseră speranța. Și atunci Moraru intuiește cînd anume viața nu mai merită să fie trăită: atunci cînd pierzi cele trei virtuți teologale. Cînd nu mai poți iubi, cînd nu mai speri și cînd nu mai crezi în numenul divin, pragul suferinței sub care viața nu se mai cuvine a fi trăită este atins.
Șansa lui Ion Moraru e că nu a atins acest prag, de unde și puterea de a scăpa teafăr dintr-o cavalcadă de peripeții pe care le citești crispat, ca și cum ai asista la o derulare amănunțită a tablourilor lui Bosch, atîta doar că atrocitățile descrise de Moraru l-ar fi făcut pe pictorul flamand să se rușineze de blîndețea propriilor tablouri. E atîta revărsare de ură, cruzime și sălbăticie încît lectura cărții se preschimbă într-o probă de rezistență la traumă. La sfîrșit te îndoiești că istoria are vreo noimă și că o judecată implicită îi călăuzește desfășurarea. De ce a trebuit Ion Moraru, alături de zeci de mii de basarabeni, să trăiască deportarea, închisoarea și regimul de muncă silnică? E drept, cazul lui e din categoria celor demne, fiindcă autorul nu a cedat, păstrîndu-și demnitatea: nu a fost turnător, colaborator sau activist.
Ion Moraru scrie fluent, făcînd uz de expresii de dialect local și de multe cuvinte rusești. Nu e scutit de duioșia patetică ce definește în chip ancestral sufletul basarabean, dar are destul discernămînt spre a nu o lăsa să scape din frîu. De aceea, Ion Moraru e un evocator plastic, descriind în detaliu episoade, dialoguri și personaje. Impresia finală e de catastrofă căreia nici o despăgubire nu-i poate alina accentele crunte.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius