Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească

[Rodian Drăgoi]

POEMUL COMENTAT (I)

 

 

Marian Drăghici

Viaţa Românească, nr. 3 – 4, martie-aprilie 2007

 

 

 

(…) Una din acele bijuterii anunţate la început, celebră printre cunoscătorii poeziei lui Rodian Drăgoi, este Scrisoare către Dimitrie Stelaru. În urmă cu „mii de ani” cataclismul nuclear vai, avuse loc ! Prin nu ştiu ce miracol (al vieţii înseşi?), cenuşa rezultată din extincţia fostului univers încearcă un nou ciclu, „dă în floare”, neverosimil primăvăratică. Deschiderea surprinzător „planetară” a orizontului viziunii e frisonată de stranietatea imaginii focului din casă „cu flăcările-n jos” şi, în final, de „namila de greier” mutant, din prag, cerber coşmaresc între lumea proiecţiei poetice, infinit accesibilă, şi cea a realului de grad zero, nepermisivă, interzisă. În capcana („casa”) propriei reverii, eul liric adus la condiţia de vehicul intergalactic „înnoptat” pluteşte în derivă, ca „rană călătoare”, într-o suspensie nedeterminată a timpului post-istoric. Singurele repere prezervate genetic sunt spiritul satului (cu „drum beteag”) şi mitul înainte-mergătorului, iniţiatic. Lui, maestrului, i se lamentează imberbul poet, lui îi împărtăşeşte, filial, groaza existenţială, de supravieţuitor post-apocaliptic:

 

 

Scrisoare către Dimitrie Stelaru

 

De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre

cenuşa dintre noi a dat în floare

îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi

sunt străbătut de-o rană călătoare

 

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud

cum te caută planetele pe care ai trăit

acum e primăvară vin mugurii pe jos

spre satele pe care le-ai iubit

 

sălbatec ninge-n casa în care te aştept

s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios

mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta

lângă un foc cu flăcările-n jos

 

şi umbra mea e leoarcă de sudoare

spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag

aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru

o namilă de greier s-a aşezat în prag

 

Rodian Drăgoi