Arcadele de piatră sunt fenomene geologice atât de insolite, încât în unele locuri li s-a atribuit o origine supranaturală.
După asfaltarea desăvârşită în 2010 cu fonduri europene, şoseaua care leagă între ele localităţile nordice din judeţul Mehedinţi e impecabilă şi înlesneşte acum accesul spre locuri cu felurite surprize. Limita cu Gorjul o constituie Râul Motru, care, la Apa Neagră, este traversat de două poduri, unul lângă altul. Cel vechi, un arc elegant din piatră, cu aspect arhaic, a fost început cam pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Alături – podul modern din beton, mai lat dar mai prozaic, care a fost construit cu numai vreo 3 decenii în urmă. (După ce autorităţile au primit o scrisoare de la o firmă din Italia, care avertiza că s-au împlinit 150 de ani de când au făcut acel pod şi deci nu mai e în garanţia lor!) La extremitatea opusă a periplului mehedinţean se află pilonul rămas pe malul românesc al Dunării din ceea ce a fost cel mai remarcabil pod al antichităţii romane, de peste un kilometru lungime. Între cele două poduri-repere istorice, se mai află un alt pod, unic în felul său, cu o frumoasă poveste geologică. Este Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele. Şoseaua, care face două curbe înainte de a ajunge la primărie, are de trecut obstacolul unei văi adânci de aproape 20 de metri. Dar aici nimeni n-a trebuit să-şi bată capul cum să încastreze un viaduct. Cei doi versanţi prăpăstioşi sunt legaţi unul de altul printr-o arcadă masivă de calcar, groasă de 7-8 metri, deci atât de solidă încât au trecut pe ea fără teamă, timp de mii de ani, turmele muntenilor din Izverna, carele romane, transporturile de cupru extras din minele de la Baia de Aramă, pe care Mircea cel Bătrân le exporta în Occident cu bun câştig pentru vistierie, trupele turceşti şi ruseşti, trăgând după ele tunuri şi bunuri jefuite, pandurii lui Tudor, iar în timpuri recente, camioanele Belaz încărcate cu minereu la Bratilovu şi Mărăşeşti.
https://www.natgeo.ro/wp-content/uploads/2011/02/pod14-300x200.jpg 300w" sizes="(max-width: 607px) 100vw, 607px" />Uimit de statura deopotrivă fermă şi armonioasă a podului, ce aminteşte austeritatea Porţii Sărutului, a lui Brâncuşi, cărturarul Nicolae Densuşianu, enciclopedist fantast, a susţinut că podul este opera misterioşilor pelasgi. Unii cred asta şi acum. Localnicii s-au mulţumit să-l atribuie lui Dumnezeu. În perioada comunistă, cenzura ateistă l-a rebotezat „Podul Natural de la Ponoarele“, denumire care, la drept vorbind, este cât se poate de artificială.
Geologii ne spun că, de fapt, Podul lui Dumnezeu este ceea ce a rămas prin prăbuşirea tavanului unei galerii de peşteră: un tunel carstic neîntrerupt, care purta cândva apele Pârâului Zăton către valea Bulbei, s-a fragmentat în două mari tronsoane: Peștera Podului și Peștera Bulba. Iar între ele – arcada, în al cărei contur recunoaștem eleganta arhitectură subterană din ambele galerii.
Într-un mod foarte asemănător s-au format și alte „poduri“ și arcade risipite prin Munții Carpați. Unul se află în conglomeratele din Piatra Mare; o superbă arcadă este la Cerdacul Stanciului, din Piatra Craiului; în Munții Trascăului, cei ce urcă pe Cheile Râmețiului trec printr-o poartă de piatră; la Scărița-Belioara, arcadele străpung muntele ca niște ambrazuri de cetate, iar un aven din versant a fost străpuns dinspre exterior de o fereastră. La fel s-a format și „arcul de triumf“ în Valea Urzicarului, din Retezat. Deși este poate tot atât de mare ca și podul de la Ponoarele, dacă nu chiar mai mare, podul de piatră din Retezat se află într-un loc atât de sălbatic și de neumblat, încât, după ce cu greu am ajuns la el, am avut sentimentul unei adevărate descoperiri.
Podurile sunt fenomene curioase atât de surprinzătoare, încât par creația unui arhitect nepământean și uneori în vecinătatea lor se află așezăminte monahale. Cum să te creadă un pelerin venit să se roage la Schitul Pătrunsa, din masivul Buila-Vânturarița, că maiestuoasa arcadă de la Casa de Piatră, sub care am găsit mereu icoane și candele, nu este făcută de Dumnezeu? Iar enoriașii care vin să aprindă o lumânare în peștera sacră de la Colțul Chiliilor, în Munții Piatra Craiului, trec cu smerenie pe sub o arcadă similară, ca o ogivă gotică. Cum să le spui că acolo nu e mâna Creatorului divin, ci numai tectonică și eroziune?
Doar localnicii bănățeni, care au botezat Fereastra Dracului o arcadă ascunsă printre fagi, nu departe de lacul cu același nume din Valea Nerei, au fost de altă părere…
Articolul a apărut în ediția din martie 2011 a revistei National Geographic
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius