Papa Francisc: Discurs adresat episcopilor orientali din Europa (14 septembrie 2019)

[altmariustotal catolic]

Eminenţe, Preafericiri, iubiţi confraţi întru episcopat,

Îi mulţumesc cardinalului Bagnasco pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru şi sunt bucuros să vă primesc la sfârşitul zilelor în care v-aţi adunat ca în fiecare an, de această dată la Roma. Întâlnirea voastră, organizată sub egida Conferinţelor Episcopilor din Europa, ne arată bogăţia rituală a Bisericii Catolice pe continent, nelimitată la tradiţia latină. Printre voi văd mulţi reprezentanţi ai diferitelor Biserici de tradiţie bizantină, mulţi din iubita Ucraina, dar şi prezenţe din Orientul Mijlociu, din India şi din alte regiuni, care au găsit primire în ţările europene. Aşa cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, "varietatea nu numai că nu dăunează unităţii Bisericii, ci chiar o manifestă" (Orientalium Ecclesiarum, 2). De fapt, unitatea creştină nu este uniformitate. Uniformitatea este distrugerea unităţii; şi adevărul creştin nu este monocord, "simfonic", altminteri n-ar veni de la Duhul Sfânt.

În urmă cu câteva luni, în cursul călătoriei mele apostolice în România, am prezidat beatificarea a şapte episcopi martiri ai Bisericii greco-catolice române. A fost o ocazie pentru a manifesta cât de mult întreaga Biserică catolică şi Succesorul lui Petru vă sunt recunoscători pentru mărturia de fidelitate faţă de comuniunea cu episcopul de Roma oferită de mai multe ori în istorie, uneori până la vărsarea sângelui. Această fidelitate este o piatră preţioasă a patrimoniului vostru de credinţă, un semn distinctiv de neşters, aşa cum ne aminteşte unul din martirii români care, în faţa celui care-i cerea să se lepede de propria comuniune catolică, a spus: "credinţa mea este viaţa mea". Comuniunea catolică face parte din identitatea voastră particulară dar nu-i ia nimic, ba chiar contribuie la realizarea ei pe deplin, de exemplu ocrotind-o de ispita de a se închide în ea înseşi şi de a cădea în particularisme naţionale sau etnice care exclud. Şi acesta este un pericol din acest timp al civilizaţiei noastre: particularismele care devin populisme şi vor să comande şi să uniformizeze totul.

Tocmai mijlocirea fericiţilor şi sfinţilor martiri, care experimentează comuniunea perfectă în cer, ne determină să întreprindem un drum constant de purificare a memoriei ecleziale şi să aspirăm la o unitate tot mai mare cu toţi cei care cred în Cristos. Ca "toţi să fie una" (In 17,21): este dorinţa arzătoare pe care Isus, în timpul pătimirii sale, a purtat-o în inimă, apoi sfâşiată pentru toţi pe cruce. Şi Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale ne amintesc că sunteţi depozitari ai unei misiuni specifice pe drumul ecumenic. Şi în aceste zile aţi reflectat tocmai asupra semnificaţiei misiunii voastre ecumenice astăzi.

Astăzi, în timp ce prea multe inegalităţi şi dezbinări ameninţă pacea, să ne simţim chemaţi să fim artizani ai dialogului, promotori ai reconcilierii, constructori răbdători ai unei civilizaţii a întâlnirii, care să ferească timpurile noastre de barbaria ciocnirii. În timp ce mulţi se lasă prinşi în vârtejul violenţei, în cercul vicios al revendicărilor şi al acuzelor reciproce continue, Domnul ne vrea semănători blânzi ai Evangheliei iubirii. În familia creştină sunteţi cei care, privind la "Dumnezeul oricărei mângâieri" (2Cor 1,3), se angajează să vindece rănile trecutului, să depăşească prejudecăţi şi dezbinări, să dea speranţă tuturor celor care merg umăr la umăr cu fraţii şi surorile necatolici. Cu ei am avut harul de a împărtăşi diferite momente puternice: mă gândesc la rugăciunea pentru pace în Ţara Sfântă în Grădinile Vaticane, la întâlnirea cu refugiaţii din insula Lesbos, la dialogul pentru pace în Orientul Mijlociu de la Bari, precedată de rugăciunea comună sub semnul sfântului Nicolae şi al Sfintei Născătoare de Dumnezeu "care arată calea". Simt că drumul care ne este indicat de Sus este făcut din rugăciune, umilinţă şi caritate, nu din revendicări locale, nici tradiţionaliste, nu. Drumul este rugăciune, umilinţă şi caritate. Mergând împreună, făcând împreună ceva pentru alţii şi pentru casa noastră comună, redescoperim, în inima catolicităţii noastre, semnificaţia antică atribuită scaunului roman, chemat să "prezideze caritatea întregii Biserici" (Sfântul Ignaţiu de Antiohia, Scrisoarea către romani, prolog) şi episcopului de Roma ca lui servus servorum Dei.

A trăi până la capăt tradiţiile voastre ecleziale vă faceţi să luaţi din aceleaşi izvoare de spiritualitate, liturgie şi teologie ale Bisericilor ortodoxe. Este frumos a fi împreună martori ai unor bogăţii aşa de mari! Şi în domeniul academic este posibil să se promoveze programe comune de studiu şi schimburi culturale, implicând mai ales preoţii tineri pentru ca să se formeze cu o mentalitate deschisă. Mai ales şi în toate, să ne ajutăm să trăim caritatea faţă de toţi. Ea nu ştie de teritorii canonice şi jurisdicţii. Mie îmi face rău când văd, şi în catolici, o luptă pentru jurisdicţii. Vă rog... Ea, aşa cum ne aminteşte apostolul Paul care în acest oraş şi-a dat viaţa, are mereu primatul şi nu va avea niciodată sfârşit (cf. 1Cor 13). Când ne aplecăm împreună asupra fratelui care suferă, când devenim împreună aproapele celui care îndură singurătate şi sărăcie, când punem în centru pe cel care este marginalizat, cum sunt copiii care nu văd lumina zilei, tinerii privaţi de speranţă, familiile tentate să se destrame, bolnavii sau bătrânii rebutaţi, deja mergem împreună în caritatea care vindecă dezbinările.

Atunci ne pregătim să locuim împreună în unicul cer în care suntem chemaţi. Acolo Domnul nu ne va cere cont de care sau câte teritorii au rămas sub jurisdicţia noastră şi nici de modul în care am contribuit la dezvoltarea identităţilor noastre naţionale. Ne va cere cât de capabili am fost să-l iubim pe aproapele, pe orice aproape, şi să vestim Evanghelia mântuirii celui pe care l-am întâlnit pe drumurile vieţii. Să cerem harul să dorim asta. Pentru că numai iubind se găseşte bucuria şi se răspândeşte speranţa. Iubind trec pe planul al doilea acele realităţi secundare de care încă suntem alipiţi - chiar şi banii, care sunt o otravă: diavolul intră prin buzunare, nu uitaţi asta! - şi vin în primul plan singurele care rămân pentru totdeauna: Dumnezeu şi aproapele. Curaj, iubiţi fraţi, tot înainte în spiritul comuniunii! Vă asigur de amintirea mea constantă, sunteţi în inima mea. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu