Pacatele limbii: Beizadea

[altmariuspress]

Păcatele Limbii:
Beizadea de Rodica Zafiu

http://www.romlit.ro/beizadea E remarcabilă capacitatea turcismelor de a rămâne în circulaţie, mai ales în stilul colocvial. Termeni aparent desueţi, legaţi de o anumită epocă din trecut, revin în uzul curent, adesea cu sensuri figurate, ironice şi peiorative. În ultima vreme, presa românească utilizează intens cuvântul beizadea, pentru a desemna, depreciativ, pe fiul sau fiica unor persoane cu poziţie socială sau situaţie economică privilegiată. Termenul pare să fi trecut, prin contagiune, de la un ziar la altul, odată cu temele luate în discuţie, într-un mod caracteristic cuvintelor la modă: „beizadea a sistemului” (cotidianul.ro, 27.04.2011), „Beizadelele cu maşini bagă în mormânt oameni nevinovaţi” (Jurnalul naţional, 19.05.2011); „Ucigaşul de pe zebră, beizadea recidivistă” (Adevărul, 14.06.2011); „Beizadeaua primarului face legea cu sabia” (România liberă, 25.07.2011); „Beizadea de România” – „fiul unui cunoscut preot” (Adevărul, 29.07.2011); „Beizadele cu părinţi «bazaţi», certate cu legea” (Libertatea, 31.07.2011) etc. Atestat la 1590 (conform dicţionarului Tiktin), circulând în numeroase variante populare (bezădea, băzdadea, bizadea etc.), termenul s-a păstrat în actualitate prin referinţele istorice şi literare, prin apariţiile sale – cu sensul denotativ, originar, „fiu de prinţ” – în multe cronici şi documente de epocă (la Neculce, de exemplu: „Constantin Cantemir avea doi feciori beizadele, pre Antiohie şi pe Dumitraşco”), în amintirile bucureştene despre „Beizadea Grigore Viţel” etc. Dicţionarele turceşti actuale consemnează etimonul beyzade, cu o definiţie lipsită de conotaţii negative („son of a prince; noble or refined person”, Redhouse,1998). În româna veche circula şi şahzadea „fiu de sultan sau de împărat” (din tc. şahzade); nefiind aplicabil la realităţile strict locale, termenul nu a căpătat sensuri figurate. Sensul ironic dezvoltat în română de beizadea e înregistrat deja de Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900) şi confirmat de Dicţionarul limbii române (DA 1913: „azi mai mult în ironie”), de Dicţionarul lui Scriban (1939) etc.; nu e totuşi precizată natura sa. Valoarea peiorativă s-a dezvoltat, probabil, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care discursul politic al României moderne (nu numai cel al tinerilor franţuziţi) revalorifica ironic vocabularul de origine turcească. Era epoca în care primul ministru Brătianu era poreclit Vizirul, iar două poezii-pamflet ale lui Bolintineanu se intitulau Beizadea Costache din Bucureşti către beizadea Costache din Ploieşti... Uzul peiorativ se bazează pe degradarea comică a semnificaţiei (de la „prinţ” real la „pretins prinţ”, „ins care se crede prinţ”), dar şi pe conotaţiile balcanice ale termenului (asocierea cu alte turcisme din sfera corupţiei şi a decăderii) şi chiar pe forma feminină, care intensifică valoarea negativă a insultelor aplicate cu precădere bărbaţilor (haimana, lichea, hahaleră etc.). Cred că termenul nu şi-a epuizat niciodată potenţialul ironic, chiar dacă dicţionarele noastre moderne (DEX, DU, DEXI) îl înregistrează, sec, între arhaisme (şi Emil Suciu, în Influenţa turcă asupra limbii române, II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Române, 2010, îl consideră „rar”). Moda jurnalistă actuală e un argument pentru a consemna şi în dicţionarele curente sensul ironic – persistent, viu – al turcismului beizadea. Succesul său actual se explică în parte prin golul lexical pe care îl umple: ideea exprimată în franceză, de exemplu, prin formula fils à papa, implicând avantajele nemeritate obţinute de cineva prin poziţia părinţilor, este sugerată în română prin sintagme mai puţin fixate: copil de bani gata, copil de ştab etc. „Prinţişorul”, desemnare peiorativă care circula în perioada comunistă cu referire la Nicu Ceauşescu, are mai puţine şanse de extindere astăzi, când pare – cel puţin în lexicul manelelor, în extindere în limbajul curent – un epitet întru totul apreciativ, lipsit de ironie şi autoironie. Nu ne rămâne deci decât să recurgem din nou la rezerva solidă de turcisme pitoreşti.