Oraşul de provincie

[altmariuspress]

Prin anticariate:
Oraşul de provincie de Simona Vasilache

http://www.romlit.ro/oraul_de_provincie Târgul uitat de lume, unde nu se-ntâmplă nimic şi care-şi încropeş te intrigile din te miri ce e una din vedetele literaturii noastre, cale de două secole.  De la Negruzzi la Rondelul oraşului mic, la romanţele lui Minulescu, la Ibrăileanu, Holban, Sadoveanu, Cella Serghi şi destui alţii, provincia se scrie cu P mare. Un loc în enumerare i se cuvine, fără doar şi poate, lui Sebastian, cu Steaua fără nume.  O poveste cu anonimi şi anonime, cu o iubire ca o întâmplare, între două trenuri, între două lumi. Despărţite de al vieţii real, însă hrănind, fără tragere de inimă, un vis uşuratic. Ca o tristă ironie, la data premierei ei, în 1943, piesa e semnată cu alt nume, după dizolvarea pseudonimului Victor Mincu. Numele prietenului lui Sebastian, Ştefan Enescu. Viaţa întâlneşte temele literaturii, în figura omului pe care poţi conta, punctual şi echivoc. Lumea provinciei lui Sebastian, care poate fi, la fel de bine, lumea bucureşteană a unui sfârşit de etapă, se bizuie pe astfel de oameni. Pe discreţia lor protectoare, sub tirul curiozităţii celorlalţi.  În felul lui, aşa un om este şeful de gară, un mic afacerist local, călăuzit de prudenţă şi de respectul formal pentru „reglement”. Altul, colegul Udrea, compozitor sub acoperire. Drama, cunoscută, pesemne, lui Sebastian este aceea a profesorului de liceu, exilat într-o meserie fără perspective, dar purtându-şi, pe ascuns, bastonul de savant. Miroiu este aproape un ascet, trăind modest, anti-social, anti-monden. Poliţia de moravuri, întruchipată de înţepata domnişoară Cucu, profesoara de fizico-chimice, se sesizează din oficiu. Achiziţia de către profesor a unei cărţi scumpe, care-i parvine acestuia prin mijlocirea şefului de gară, îi confirmă bănuielile: Miroiu învârte ceva necurat. Evident, el nu e vreun doctor Faust, iar inchizitoarea o biată fiinţă frustrată, îmbătrânind plictisitor într-un târg cu bârfe şi mici scandaluri ocazionale. Pista cercetărilor e şi ea falsă. Adevărata surpriză e alta. În odaia de pustnic neglijent a lui Miroiu pică, evadată din propriai colivie, Mona, o fatală de oraş, o jucătoare de cazinou, care-i aduce în faţa ochilor, pe pământ, steaua pe care o caută de-atâta amar de vreme, şi pentru care îşi procurase costisitorul atlas astronomic.  Intriga seamănă bine cu Jocul de-a vacanţa. Convenţia vieţii fiecăruia este abandonată, o clipă, de dragul unei aventuri. Evident, nebunia unei singure nopţi n-are cum să se prelungească, lovindu-se de întrebările concrete ale convieţuirii de zi cu zi. Colivia se închide la loc, trimiţându- i pe fiecare în lumea lui, cu plusurile şi minusurile ei. Şi nu se ştie dacă, întrezărind puţin din viaţa celeilalte emisfere, gustând din fructul oprit, destinul lor va curge altfel decât a făcut-o până atunci.  Probabil că, temându-se să nu alunece într-o filosofie complicată despre rostul omului sau despre superioritatea vreuneia dintre convenţii, Sebastian preferă să expedieze tema, combinând un strop de melodramă, câteva tuşe din concreteţea, nu foarte ispititoare, a vieţii unui intelectual de provincie, şi un resort care să-l ţină visător pentru încă ceva vreme. Mona va da numele stelei pe care profesorul speră s-o fi descoperit, şi care i-a fost salvarea visată din ratarea care-l îneacă încet-încet. Evident, salvarea aceasta e la fel de reală ca presupusa căsătorie cu Mona. Idealul unui om micşorat, ca pricepere a lucrurilor, de scara măruntă a lumii prin care se mişcă. Are revelaţ ia vastităţii cerului, îşi închipuie cum se dispun constelaţiile, dar nu poate înţelege marele oraş, arhitectura lui de relaţii şi pretenţii. E sincer, dar nu e prevăzător.  Teribil, în toată intriga, e terorismul à tous azimuts pe care-l practică domnişoara Cucu şi echipa ei de intervenţie, să-i spunem aşa. Că e vorba de elevele din ciclul inferior, ori de colegi, ori pur şi simplu de morala abstractă a oraşului, lipsa ei de îngăduinţă e simptomatică pentru o lume viitoare care-i va semăna tot mai mult. La începutul anilor ‘40, să fi ştiut Sebastian foarte bine ce spune?