Ochiul magic de Cronicar

[altmariuspress]

Ochiul magic de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic1111111111111111114 Semnal  Ne-a căzut sub ochi numărul 15 (anul II) din revista ACCENTE (format mic / A5, policromie, redactor-şef – Ciprian Măceşaru) şi o semnalăm cu plăcere, ca pe orice publicaţie dedicată literaturii de valoare. Din sumar, am reţinut prezentarea pe care Dan C. Mihăilescu o face cărţii Dragă viaţă de Alice Munro, prozatoarea canadiană distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2013: „Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie.(…) Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim.” De asemenea, am citit cu interes interviurile cu Marin Mălaicu-Hondrari şi Răzvan Voncu, precum şi Ancheta revistei cu tema Cele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013 la care răspund, între alţii, Alex. {tefănescu şi Luminiţa Corneanu.  În căutarea lui Troţki  Revista 22 (nr. 7, 18-24 februarie) publică o adaptare realizată de Octavian Manea după Conversations with Norman Manea, Los Angeles Review of Books, din 2 februarie, anul acesta. Sunt rezumate două discuţii purtate de celebrul scriitor: pe de o parte interviul extins acordat de acesta în anul 2009 corespondentului german Hannes Stein şi apărut acum în engleză şi, pe de altă parte, dialogul dintre Norman Manea şi Saul Bellow, purtat de cei doi în anul 1999. Aflăm o sumedenie de lucruri pline de miez din această dublă confesiune. Cum ar fi, de pildă, povestea călătoriei în Mexic a tânărului Bellow, plecat în căutarea lui Troţki. Marele romancier istoriseşte cum a pornit la drum, aventuros, cu cei 500 de dolari rămaşi din poliţa de asigurare a mamei sale, sperând să-l întâlnească pe revoluţionarul rus. Iată deznodământul decupat de cel care l-a trăit: „Aveam întâlnire cu Troţki, am ajuns la uşa casei neobişnuit de entuziaşti. Am întrebat de Troţki şi ni s-a spus că acesta e la spital. Am mers la spital, am cerut să-l vedem. Am deschis uşa, Troţki era acolo. Tocmai murise. Fusese asasinat în acea dimineaţă. Era acoperit de sânge. Până şi barba sa albă era plină de sânge. Am rămas pentru o vreme troţkist, dar curând m-am îndepărtat de toate acele lucruri.” Uneori, se dovedeşte că scriitorii, dincolo de faptul că sunt autorii propriilor cărţi, devin şi personaje în scene de istorie.  Poetul omagiat  SUPLIMENTUL DE CULTUR| (nr. 428, 8 -14 februarie), care apare la Iaşi, îl omagiază pe poetul Emil Brumaru, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Astfel, sunt publicate articole semnate de Daniel Cristea-Enache, Bogdan Creţu, Veronica D. Niculescu, Doris Mironescu, dar putem citi şi un interviu realizat de Alex Savitescu „cu omul Emil Brumaru, fost medic, dintotdeauna poet”. Iată ce povesteşte cel sărbătorit, întrebat cum găsea liniştea să scrie în perioada când profesa medicina: „Închipuie-ţi că stăteam la Fălticeni, la şedinţele cu medici, în prima bancă şi scriam încontinuu versuri. Ei, cum ajungeam acasă, le băteam la maşină, le mai aranjam. Dar unele erau şnur. În timp ce eu scriam, se discuta despre mortalitatea infantilă, despre lipsa closetelor, despre vaccinări, despre gravide şi câte şi mai câte. Erau probleme reale, dureroase, şocante. Mai veneau şi tipi de la «judeţ» cu aere, cu figuri.” Din grupajul omagial, care conţine şi o semnificativă antologie din versurile lui Emil Brumaru, desprindem câteva versuri: „O, vechi şi dragi bucătării de vară/ Simt iar în gură gust suav de-amiază/ {i în tristeţea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează…” Îi urăm şi noi poetului La mulţi ani! şi îl aşteptăm, cu poeme la fel de frumoase, în paginile revistei nostre.  Barthes şi Sora  În revista OBSERVATOR CULTURAL (nr. 453, 20-26 februarie), Alexandru Matei îl pune în oglindă pe Roland Barthes cu un gânditor român, Mihai {ora: „Puţini scriitori români pot fi, ca să spun aşa, comparaţi cu Barthes. Motivele se află la îndemână: am avut foarte puţini marxişti de valoare pe vremea marxismului de partid şi de stat, iar cei de azi sunt mai degrabă militanţi.” Comparaţia pe care tânărul eseist o face nu poate fi rezumată aici şi merită să fie citită în întregime, urmărind toată demostraţia pusă de el în joc, chiar dacă suntem sau nu de acord cu concluziile lui. Ceea ce reţinem aici este un episod oarecum colateral al demersului auctorial, şi anume felul cum Alexandru Matei şi-a procurat faimoasa carte publicată de {ora în tinereţe, în Franţa: „{tiam de cartea de la Gallimard a lui {ora, dar aveam nevoie de versiunea ei franceză. Am căutat-o la BNF, la Paris, şi n-am găsit-o decât în microfişă (fusese o inundaţie la bibliotecă…). Se ştie: filozoful a publicat în 1947 la Gallimard, în colecţia «Jeune philosophie»”, o carte de 200 de pagini intitulată Du dialogue intérieur, fragment d’une anthropologie métaphysique, într-o colecţie în care debuta, de pildă, tot atunci Yvon Belaval. Este o carte pe cât de interesantă, pe atât de (se poate spune?) ratată”. Ce-ar fi de zis: totuşi, e bine când tinerii contestă un autor sau o carte din vechile generaţii în urma lecturii, aşadar cu argumente desprinse din text, mai mult sau mai puţin convingătoare. Afirmăm aceasta gândindu-ne la cealaltă posibilitate, atât de frecvent întâlnită: noii autori îi contestă pe cei de dinaintea lor pur şi simplu, ignorându-i, prin refuz, pe necitite.  Poveşti din Banat  În DILEMA VECHE (nr. 523, 20-26 februarie), Daniel Vighi, evident, un iniţiat în detaliile etnice ale Banatului de baştină, demontează cu farmec un mit, acela al neamţului care, adevăr bătut în cuie, sfinţeşte locul. Să-l ascultăm pe prozatorul timişorean: „Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals! O fi fost maistorul Rauschtetter, henteşul din satul Parţa, bun măcelar (pentru neştiutori: asta înseamnă henteş!), dar paznicul Kalmann, de pe vremurile lui Gheorghiu-Dej, comunist de nădejde şi paznic la CAP Lipova, era şi turnător la Securitatea de la raională, şi leneş peste măsură. De fapt, lucruri de felul ăsta ni le spunea Franzi Gebl, vecinul nostru de pe strada Piatra Craiului, din centrul Timişoarei, care, când se îmbăta (şi asta se întâmpla des), dansa pe melodia «Mândruţa cu casa-n colţ» a lui Iovi Dionisie din Caransebeş, după un disc Electrecord, mai bine ca românii.” Ne limităm aici la acest mic fragment, lăsând cititorii să descopere în Dilema veche alte exemple cu care Daniel Vighi îşi susţine teza că nu toţi nemţii sunt nemţi: acelea cu tărăşeniile şoferului, care era prea mare amator de băutură şi cu păţaniile ajutorului de sanitar Klosi, care era înnebunit să facă injecţii, oricui şi în orice situaţie.