Mărturii despre statele-închisori
În seria Documente, Fundaţia Academia Civică editează un volum cu un subiect incitant: Armata din umbră. Studii asupra colaboratorilor neoficiali ai STASI de Helmut Müller-Enbergs (traducere de Laura Berceanu). În prefaţa lucrării, Valeriu Ţârău precizează: „… cartea îi are în atenţie pe colaboratorii neoficiali ai STASI. De fapt, are în atenţie câteva dintre categoriile mai deosebite recrutate şi utilizate de serviciul secret estgerman în perioada dictaturii comuniste: minorii, femeile, copiii unor familii integrate în reţeaua STASI, oamenii buni ai spionajului extern, care au activat pe baza unor considerente patriotice, şi membrii de partid care au activat şi în această calitate.” Prin cercetările istoricului german, se confirmă încă o dată că, în regimurile totalitare comuniste, plasa întinsă de poliţia secretă era mult mai largă decât îşi poate imagina o minte normală şi, practic, cuprindea toate straturile sociale, iar cetăţenii acestor state vieţuiau, de fapt, în nişte perfecte închisori.
Lipsa de solidaritate
Prin Legea de finanţare a revistelor de cultură reprezentative ale ţării, recent votată, avem, probabil, cea mai importantă iniţiativă legislativă din sfera culturii scrise de după 1989. Astfel, se recunoaşte de către autorităţile statului adevărata condiţie a acestor publicaţii: ele sunt instituţii culturale valoroase pentru tradiţia noastră, dar şi pentru prezent. De aceea nu puteau fi lăsate la nesfârşit să existe precar, la întâmplare, fără sprijin financiar, aşa cum nu pot fi lăsate de izbelişte nici teatrele, cinematografia, bibliotecile, filarmonicile sau, chiar, revistele minorităţilor naţionale. Căci, într-adevăr, până acum ne aflam în situaţia bizară că statul român finanţa publicaţiile minorităţilor naţionale ori publicaţiile româneşti de peste graniţele ţării (ceea ce este foarte bine!), dar ignora marile reviste din ţară, cele care au contribuit la constituirea României moderne. Însă, insistăm, drumul legii n-a fost uşor. Şi, ca în atâtea rânduri, principalii noştri adversari s-au ales din lăuntrul, nu din afara breslei: la sfârşitul anului trecut, legea (după ce fusese adoptată) a fost întoarsă în parlament prin scandalul creat de „colegi” de-ai noştri – Eugen Simion, Nicolae Breban sau Alina Ledeanu şi alţii. Recent, în Dilema veche (590), un tânăr publicist, Matei Martin, se alătură şi el alaiului de cârtitori şi caută nod în papură legii, strâmbă din nas fără argumente, lăsând impresia că spune Nu, doar fiindcă e din tabăra „cealaltă”, nu fiindcă aşa ar crede. Această iniţiativă legislativă este şi un fel de hârtie de turnesol care măsoară capacitatea intelectualilor români de a se aduna în jurul unei idei. Se dovedeşte, iată, că lipsa de solidaritate şi de respect pentru calea celuilalt este una dintre maladiile comunităţii scriitoriceşti, iar efectele ei negative asupra literaturii de azi sunt considerabile.
Ne paşte neantul!
În revista CONVORBIRI LITERARE (nr. 5), Vasile Andru publică un interviu pe care i l-a luat lui Emil Cioran, în locuinţa acestuia de pe Rue de l’Odéon din Paris. Nu ştim dacă este într-adevăr „ultimul interviu cu Emil Cioran”, aşa cum ţine să precizeze autorul, dar am remarcat câteva formulări memorabile ale lui Cioran. Despre propria sa evoluţie literară: „Ca străin, am luat limba în serios. N-am căutat succesul. Voiam să fiu independent. Am reuşit? Singura linie posibilă. Am stat în afară. Idealul meu: să stau în afară. Nu fac parte din nimic. Este o convingere, nu un paradox. Nu-s membru în nici o societate. În România, în tinereţe, eram foarte obraznic, incisiv, înţelegi… temperamentul meu de atunci. M-am schimbat complet la Paris, absolut. Nu m-am amestecat în chestii româneşti. Fiindcă am făcut experienţe proaste în România.” Despre ce înseamnă pentru el scrisul: „Am încercat să trec fără profesiune. N-am avut sentimentul că am profesie. A scrie?... Nu, subiectiv, n-am profesie, patrie, nimic. Un mod de libertate care-mi convine.” Despre destinul poporului român: „Da, este o idee veche: originalitatea românilor de a trece din eşec în eşec. Toţi mă-ntreabă: «Ce-i cu ţara asta?!» Toţi sunt frapaţi de eşecul românilor. E un fel de eşec permanent: este o originalitate totuşi.” Şi, în fine, o previziune: „Dacă România continuă ca pînă acum, adică nesigur şi şovăitor, o paşte neantul.” Gândul acesta a fost exprimat în septembrie 1991, când a fost luat interviul. A trecut aşadar destul timp ca să ne dăm seama pe ce drum am apucat- o, pe cel bun sau pe cel care duce spre neant.
Despre piedicile din calea culturii noastre
Într-o altă revistă ieşeană, SCRIPTOR (nr. 5- 6), Marta Petreu răspunde la un chestionar propus de Lucian Vasiliu. Întrebată dacă grafomania compromite literatura noastră, scriitoarea are un punct de vedere ce merită să fie reţinut: „În nici un caz. Avem o literatură bună, în acest moment cultura română scrisă e mai bogată, mai inventivă, mai inovatoare şi mai performantă ca oricând în istoria ei. Grafomanii sunt ca buruienile într-un lan de cultură, dar nu ai ce face, eu cred că fenomenul este universal, trebuie să ne bucurăm de ei ca de o bogăţie a ecosistemului… cum ne bucurăm că găsim trei fraţi pătaţi, scaieţi şi ciocănaşi în lanuri… Altele sunt piedicile în calea culturii noastre, de pildă sărăcia: nu sunt bani pentru reviste şi cărţi, banii sunt obţinuţi cu greu, cei care lucrează în sistemul cultural sunt plătiţi mai rău ca o femeie de serviciu etc. Apoi, nu sunt destui bani pentru finanţarea programelor de exportare a culturii româneşti. Apoi, în interiorul culturii, sunt multe biserici şi bisericuţe, care, fiecare, impun cam prea violent propriile valori. Sunt multe conflicte în interiorul culturii noastre, adesea de natură ideologică (conflictul dintre comunişti şi naţionalişti, de pildă) şi moştenite din secolul trecut sau din secolul al XIX-lea.” Piedicile din calea culturii noastre – iată tema unei dezbateri ce s-ar cuveni să fie găzduită într-una dintre revistele noastre, de ce nu?, poate chiar în Apostrof sau în România literară
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius