Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

răul se transformă, nu dispare  În VIAŢA ROMÂNEASCĂ (nr. 1), Nicolae Prelipceanu, redactorul-şef de astăzi al revistei, în editorialul pe care-l semnează, Şocul libertăţii, ne reaminteşte practici din presa culturală (şi chiar din redacţia Vieţii Româneşti!), dinainte de 1989: „Pe la începutul lunii decembrie 1989, redactorul-şef de-atunci al Vieţii Româneşti, profesorul şi academicianul Alexandru Balaci, ne-a comunicat că a primit indicaţia (aşa se numea, eufemistic, orice ordin al partidului) ca, începând cu numărul din ianuarie viitor, adică 1990, editorialul să fie scris de redactori sub semnătură. Pentru cei care nu ştiu, trebuie să spun, editorialul nu era, în anii aceia, cu adevărat negri (cum i-a poreclit un dramaturg proletcultist pe cei dinainte de ocupaţia bolşevică), nimic altceva decât o sumă de ditirambi mincinoşi, mai mincinoşi decât oricare alţii, la adresa lui Nicolae Ceauşescu, «marele conducător» şi a nevestei sale, Elena Ceauşescu. Redactorii se mai fofilau, delegând această misiune ruşinoasă câte unui colaborator mai ahtiat să parvină sau semnând pur şi simplu cu iniţialele revistei. Exista şi câte un redactor/ o redactoare mai interesat/ ă de acest subprodus, să-l producă (sic) din motive pe care nu încerca nimeni să le elucideze, pentru că ne bucuram cu toţii când ni se lua de pe inimă acest pietroi. Şi cum Viaţa Românească avea pe atunci obiceiul ca fiecare număr să fie compus de câte un redactor, redactorul care era responsabil de număr trebuia, din acel moment înainte, să scrie editorialul numărului respectiv şi să-l semneze cu numele său, în nici un caz cu vreun pseudonim.“ E un exerciţiu de memorie binevenit, pentru comparaţie. Se vede din ce spaţiu carceral am ieşit. Grav este că, din păcate, sunt semne că am nimerit din lac în puţ. Răul de astăzi este de altă natură, dar este insidios şi la fel de mare: oricum, pare lipit definitiv de firea noastră.  capitala, un oraş bolnav incurabil?  E oare exagerat să comparăm capitala cu un organism cuprins de o boală ce înaintează implacabil, până la blocajul absolut? Sufocat de poluare, invadat ca de o molimă de tarabe şi magherniţe a căror urâţenie e greu de descris (vezi intrarea în oraş prin Voluntari şi Colentina), dezvoltat haotic, cu străzi (de fapt, uliţe!) fără canalizare şi apă curentă, neasfaltate, cu un trafic insuportabil (Bucureştiul este unul dintre cele mai aglomerate oraşe din lume!), cu o infrastructură de transport total depăşită (îi lipsesc parcări, centuri ocolitoare, poduri, pasaje rutiere, linii de metrou, autobuze şi tramvaie moderne), cu fondul de clădiri istorice lăsat de izbelişte, cu maidane la tot pasul, de parcă tocmai a ieşit dintr-un război devastator, oraşul acesta chiar pare un bolnav căruia medicii nu-i mai găsesc leacul. Totuşi, nu e totul pierdut: câte ceva s-ar mai putea rezolva, dacă ar exista voinţă şi, desigur, dacă s-ar acţiona cu cap. De pildă, în chestiunea locurilor de parcare: s-ar putea întreprinde un plan coerent pentru întregul oraş, identificându-se locurile virane (sunt o droaie, chiar în centru!), acolo unde, acum, cresc nestingherite bălării şi se lăfăiesc gunoaie. Ei bine, în acele spaţii s-ar putea construi parcări supraetajate. Cât despre maşinile oprite haotic pe căile rutiere, care zăpăcesc traficul, poliţiştii stradali (unde sunt oare, de ce nu fac ce se cade făcut?) ar trebui să intervină imediat şi să interzică oprirea aiurea. Aşa cum se întâmplă în celelalte ţări din Uniunea Europeană. Cât despre parcajul stradal, el s-ar cuveni pus sub reguli stricte, tot ca în celelalte mari oraşe europene: doar în zone special marcate şi, bineînţeles, în schimbul unui tichet de parcare care să poată fi luat de la automate speciale instalate pe trotuar. Dar, probabil, cerem prea mult. Şi atunci n-avem decât să ne împăcăm cu soarta amară: rămânem cu capitala noastră aşa cum e, îngropată în haos şi nedezvoltare. jurnalişti de vocaţie  Sunt tot mai mulţi ziarişti şi „analişti“ care, prin mesajele emise în spaţiul public, îl infestează cu puncte de vedere aberante, cu prezentări distorsionate ale realităţilor româneşti. De ce fac asta? Unii dintre ei au o gândire precară, sunt incapabili să înţeleagă şi să exprime adevărul. Alţii sunt doar oportunişti, simbriaşi total dezinteresaţi de veridicitate şi, în schimb, ghidaţi de interese personale. Răul pricinuit de ei, să menţionăm, este uriaş: mai ales că îi prostesc pe atâţia concetăţeni de-ai noştri care, fără instrucţie şcolară, neinformaţi, nu sunt în stare să judece cu capul lor. De aceea, merită să-i numim pe ziariştii de vocaţie, tot mai puţini, care nu abdică de la datoria lor publică principală, aceea de a spune adevărul. Unul dintre ei este jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu. În fiecare joi, la Digi Tv, într-un dialog cu Cosmin Prelipceanu, el se pronunţă extrem de pătrunzător pe temele cele mai preocupante ale actualităţii politice şi sociale de la noi. În analizele sale, arată şi o perfectă cunoaştere a situaţiilor discutate, dar şi capacitatea de a argumenta logic, şi onestitate a opiniilor, dar şi o inteligenţă tăioasă, şi curaj (care ţine, în fond, de normalitatea pe cale de a se pierde), dar şi un talent expresiv, ce vine din calitatea lui de prozator. Din nefericire, astăzi, lucrurile s-au degradat atât de tare încât nici o voce atât de puternică precum a lui nu mai are răsunet. În babilonia de vorbiri confuze, în spaţiul bântuit de fake news, adevărul nu-şi mai poate face loc spre minţile oamenilor, ca şi cum ar fi pus să înainteze nu prin aer, ci prin pâslă.  texte de calitate În LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ (nr. 1), Dan Cristea scrie despre „surâsul lui Eminescu“ şi despre cum era înţeles acesta de contemporanii poetului: „Astfel, despre acest «biografem» (în accepţia lui Barthes: detaliu fragil, fără semnificaţie valorică, venind din viaţa autorului, ca manifestare a corpului în primul rând), se exprimă, printre primii, Teodor V. Stefanelli, coleg cu Eminescu la Cernăuţi şi Viena, pe acesta impresionându-l faptul că poetul «avea un veşnic surâs pe buze». Slavici îşi aminteşte, de asemenea, de «veşnicul său zâmbet de pe buze», Iacob Negruzzi îl zugrăveşte pe poetul întâlnit la Viena «cu un zâmbet blând şi melancolic», Caragiale, înNirvana, foloseşte aproape aceleaşi cuvinte în descrierea surâsului eminescian. În 1882, regina Elisabeta (Carmen Sylva) îl primeşte pe poet la Palatul Cotroceni, iar Elena Văcărescu rememorează spusele reginei: «Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley».“ În acelaşi număr al revistei, Alex Ştefănescu îi consacră două pagini Monicăi Lovinescu, în care vede „o învingătoare“: „Prin comentariile ei de la postul de radio Europa Liberă, Monica Lovinescu (19 noiembrie 1923 – 20 aprilie 2008) a fost decenii la rând (şi anume deceniile şapte, opt şi nouă ale secolului douăzeci) un fel de curte supremă de justiţie a literaturii române. Ori de câte ori în România comunistă cauza literaturii părea pierdută, avocaţii ei autohtoni nemaireuşind să se facă auziţi, mai exista o speranţă: verdictul pe care urma să-l dea Monica Lovinescu în cadrul faimoasei emisiuni Actualitatea culturală românească.“ Texte de calitate, aşadar, care ne îndeamnă să citim revista Luceafărul de dimineaţă pe de-a-ntregul. legăturile dintre creatori În CONVORBIRI LITERARE (nr. 1), Ovidiu Pecican evidenţiază o legătură importantă din literatura română, aceea dintre Noica şi Blaga. Astfel, eseistul de astăzi reproduce un fragment dintr-o scrisoare pe care tânărul Noica i-o trimitea, la 4 iunie 1934, scriitorului, filosofului şi diplomatului aflat pe atunci în misiune în străinătate: „Îngăduiţi-mi să vă spun şi de astă dată cât de nepreţuită mi se pare munca d-voastră filosofică. E probabil că ştiţi de câtă stimă vă bucuraţi printre cărturarii noştri, dar nu ştiţi, desigur, sau nu ştiţi destul ce răsunet au lucrările dumneavoastră în spiritul câtorva tineri de elită, pe care îi văd împrejurul meu.“ Acest ataşament faţă de opera filosofică blagiană, pe care tânărul Noica şi-l mărturisea epistolar, avea să se manifeste de altfel, aşa cum arată Ovidiu Pecican în articolul din revista ieşeană, în analize temeinice cu care, în epocă, autorul de mai târziu al Devenirii întru fiinţă a întâmpinat apariţia cărţilor de filosofie publicate de Lucian Blaga. Astfel de axe, stabilite între marii creatori, arată că o existenţă sub semnul firescului a unei culturi presupune continuitate, coerenţă şi recunoaştere a valorii celuilalt. Numai astfel o cultură e vie şi e durabilă. Din acelaşi număr al revistei, am citit cu interes şi cercetarea Ioanei Diaconescu (cercetare nu fără legătură cu Constantin Noica!) despre detenţia şi suferinţele lui Vladimir Streinu în temniţele comuniste, ca membru al „lotului Noica-Pillat“.