Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111111111111111111111 Impostură  Nu e prima oară când constat cât de răspândit şi de acut este fenomenul literar numit în titlul acestor însemnări. Şi nici cauzele care i-au dat naştere. E vorba de carenţa spiritului critic pe fondul unui război al generaţiilor. Fenomenul a existat şi în trecut. De exemplu în anii 1930, când a apărut şi termenul de tânără genera- ţie, în opoziţie cu aceea bătrână. Particularitatea războiului actual se datorează sporirii nemăsurate a spaţiului cultural, ale cărui dimensiuni fac imposibil controlul critic. Odată cu mass-media şi cu internetul, opiniile şi judecăţile devin un fel de mişcare browniană care distruge orice idee de valoare (în cel mai bun caz, confundată cu aceea de succes) şi, implicit, orice ierarhie. O cultură adevărată moare, mai devreme sau mai târziu, în acest aer irespirabil. Ea are absolută nevoie de o elită intelectuală care s-o garanteze cu autoritatea ei. Tranziţia politică actuală a condus la discreditarea ideii de elită şi de autoritate. Rezultatul este tocmai proliferarea unor false valori, proclamate în deplină iresponsabilitate de oameni pe care mai nimic nu-i îndreptăţeşte să joace acest rol. Poate doar inebranlabilele lor certitudini. Rareori o operă consistentă şi o experienţă bogată stau în spatele convingerii lor că au dreptate. Nu poţi să nu te întrebi ce-i mână pe ei în luptă. Răspunsul, nu unul singur, e la îndemână: un instinct irepresibil de a obţine, cu orice preţ, putere intelectuală în spaţiul public; frustrări şi complexe (cele de superioritate nu sunt excluse), care provin din neputinţa de a scrie ei înşişi o mare literatură; de unde, fiindcă această neputinţă nu e neapărat conştientă, o dorinţă de compensaţie; care, în fine, pe un fond esenţialmente emoţional, incapabil de discernământ, conduce la violenţă verbală şi la manifestarea unui josnic sentiment de ură.  Probabil fiindcă internetul permite orice destrăbălare intelectuală şi stilistică, poetul Claudiu Komartin, atât de promiţător la debut, îşi intitulează o replică la un interviu al meu „Ticăloşi deliranţi”. Inutil să spun cine sunt ticăloşii cu pricina. Aceiaşi oameni din conducerea USR, vinovaţi de toate relele, inclusiv de deriva morală şi literară a lui Komartin. Problema lui Komartin este aceea a prostului care sare din baie: s-a recunoscut, fără ca eu să mă refer neapărat la el (ca să fiu sincer, nici nu m-am gândit la el!), în portretul de grup pe care l-am schiţat, cu mărturisită circumspecţie, unor poeţi douămiişti, al căror avocat neîntrebat se face. Motiv de a spurca totul. Şi de a-mi ţine şi o lecţie de literatură, vârînd o listă de nume sub nasul meu, lipsit, vezi bine, de miros, de la un timp.Nume valoroase, după părerea lui, a căror poezie eu n-aş înţelege-o. E drept că mi se recunoaşte cu mărinimie o demultişor apusă autoritate critică. Ce-ar fi de spus? Poate că, decât să mă înveţe pe mine cât de mari sunt meritele poeziei lui şi ale celorlalţi douămiişti, ar fi mai bine să mai scrie şi el câte ceva mai de Doamne-ajută. În fond, ura, care respiră prin toţi porii textului, are o cauză simplă: neputinţa literară. Secătuirea talentului merge, în cazul lui Komartin, braţ la braţ cu încredinţarea lui că deţine adevărul şi cu dorinţa de a nu lăsa fără replică o caracterizare a poeziei generaţiei lui, care e, în fond, strict literară şi pe care am aşezat-o explicit sub semnul dubiului. Ceea ce-i lipseşte lui Komartin este tocmai această îndoială metodică, necesară în aprecierile critice. Şi n-o are fiindcă n-a învăţat-o când trebuia. Dincolo de precara lui cultură, e şi altceva. L-aş întreba, la rândul meu, asemenea personajului lui Preda: „Pe ce te bazezi?” Cu alte cuvinte, pe ce îşi clădeşte certitudinile absolute. Pe un talent poetic insuficient hrănit cultural? Pe o competenţă critică încă nedovedită? Pe autoritatea discutabilă a tinereţii şi inexperienţei? Pe absenţa unui minim simţ moral? Nu văd în intervenţia lui nici o brumă de argument. Îi spun eu pe ce se bazează: pe un tupeu fără margini şi pe o echipă de zgomote! Şi încă, agresivă, cât încape, în războiul pe care tinerii l-au pornit contra bătrânilor în clipa în care şi-au spus că e timpul să le ia locul în viaţa literară. De aici înainte, toate mijloacele li s-au părut bune: jignirea, insulta, procesul de intenţie, denunţul. Ia te uită cine vorbeşte de „ticăloşi deliranţi”! Trebuie să admit că, în mânuirea fără scrupule a acestui arsenal ordinar, Komartin face proba unei abilităţi cu mult mai presus de talentul lui de poet. Ce polemist ratat e Komartin! Ce ar mai fi de adăugat? Doar că, literar, avem de a face cu o impostură. Şi cu o paranoică aroganţă pe deasupra, după cum ne-o arată, în finalul acestei poluţii nocturne de pe blogul personal, scrupuloasa precizare a orei în care ea s-a produs: 02:24. Dacă aş avea cea mai mică speranţă într-o probabilă trezire din somnul raţiunii şi al buneicuviinţe, i-aş spune lui Claudiu Komartin: bună dimineaţa! Dar minuni în vremea noastră nu văz a se mai face. (N.M.)  Poezia moare şi aşa  În STEAUA (nr. 12/ 2015), Adrian Popescu semnalează un fapt îngrijorător: refuzul librarilor de a mai accepta volume de poezii spre a le pune în circulaţie. De vină nu sunt vânzătorii de carte, ci autorii de poezie. Se scrie şi se publică enorm de multă poezie proastă, care sufocă adevărata poezie. Această libertate care îngăduie oricui să tipărească orice inepţie şi s-o numească poezie creează confuzie şi îi îndepărtează pe potenţialii cititori de volumele de versuri. Circumstanţă agravantă, constată Adrian Popescu, nu doar că sunt tipărite, dar aceste producţii-rebut îşi găsesc şi lăudători: căci nu există doar poeţi diletanţi şi jalnici, ci şi autori de recenzii diletanţi şi jalnici, dispuşi să-i laude pe primii. Dar cum respectivele recenzii ditirambice, stupide, trebuie să fie, la rândul lor, publicate undeva, bineînţeles că se găsesc, peste tot prin ţară, şi reviste pe măsura lor, de un diletantism sfruntat-agresiv. Aşa încât, circuitul e complet: poezie proastă, cronici rău scrise, dar deşănţat laudative, care umplu paginile unor penibile publicaţii provinciale. În felul acesta s-a creat şi e funcţională reţeaua care falsifică scara de valori, paralelă cu literatura adevărată şi care sfârşeşte, iată, prin a omorî literatura adevărată. Ce-i de făcut? Răspunde poetul Adrian Popescu, dar viziunea lui nu e deloc optimistă: „Primitivii cântăreţi din sistru au acoperit muzica lirei sau a plectorului. Degeaba îi descurajezi cu delicateţe, fratern, nu te cred, au chemarea lor, stilul lor, grupul lor, prin care se susţin reciproc. Validarea valorică cine le-o acordă dintre marii critici, unanimi recunoscuţi? Nu au nevoie. Orbii, revistele proaste, conduc alţi orbi, poeţii închipuiţi. Din faţa acestui şir breughelian e mai bine să faci un pas înapoi. Unde? Printre vocile poeţilor lumii sau ale acelor trei mari B, din literatura română, ale tuturor celor ale căror versuri nu se sting odată cu moartea lor.” Aşadar, o retragere ca din calea barbarilor, asta să fie soluţia?  Cărţi noi  Sfârşitul de an ne-a adus în dar mai multe apariţii editoriale remarcabile: Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos, de Daniel Popa, Solidaritatea este superlativul libertăţii. Alianţa Civică privire după 25 de ani (volum colectiv), Ilie Lazăr: consecvenţa unui ideal politic, de Andrea Dobeş, (toate aceste volume au apărut la Fundaţia Academia Civică, 2015); Cele şapte lămpi ale arhitecturii de John Ruskin (traducere din limba engleză coordonată de Magda Teodorescu), Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2015; Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani de Irina Petraş, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015; Prăpastia din care singur te înalţi de Minerva Chira, versuri, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2015; Moods & Women & Men &Once Again Moods. An Anthology of Contemporary Romanian Erotic Poetry, Selector and Hobbyist: Ruxandra Cesereanu, Branching-aut Fareword: Margento, Editura Tracus Arte, 2015, Calypso Editions, 2015.