Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic111111111111111111116 Umanitatea şi meritocraţia  Ne-a atras atenţia (iarăşi) un articol de atitudine semnat de Nicolae Prelipceanu: de data aceasta, editorialul publicat de el în revista pe care o conduce, VIAŢA ROMÂNEASC| (nr. 5-6), intitulat Aici e altă poveste, în care descrie lumea nouă, a valorilor amestecate, unde resentimentarii îşi exhibă mizeriile dezlănţuiţi, fără jenă: „Ieri, adică acum câteva zeci de ani, oamenii aveau ca şi astăzi, resentimente. Îi invidiau pe cei mai bogaţi decât ei, pe cei mai deştepţi, pe cei care reuşeau în viaţă dacă ei, invidioşii, nu reuşiseră. Dar mai funcţiona o morală care interzicea izbucnirile violente, exista o pudoare care nu le permitea resentimentarilor să-şi dea pe faţă (re)sentimentele. Azi, lucrurile stau astfel. Azi, aşa cum observă demult occidentalii cu capul pe umeri, frânele au fost suspendate sau pur şi simplu desfiinţate şi parcă li s-a dat liber tuturor să-şi manifeste şi cele mai mizerabile pulsiuni. Din moment ce toate sunt egale, nu mai există rău şi bun, există doar o anume diferenţă de care nu trebuie să ne fie ruşine. A venit vremea resentimentarilor, vremea revoluţiilor continue, cele care nici nu se mai observă, de stradă, de cartier ori chiar de bloc.” Dar să vedem cum arată personajele care populează această apocalipsă mică, „de bloc”, pe care o trăim: „Ei fac parte din spiţa revoluţionarilor de profesie, Maraţi sau Lenini sau te miri ce Mussolini ( a se citi cu ultimul i scurt). Ei foşgăie în toate zonele societăţii, se cred mai mult decât sunt şi cred că lumea e nedreaptă cu ei şi nu vrea să-i respecte ca pe nişte importanţi ce (cred ei că) sunt. (Azi, oricum, respectul nu se mai câştigă, ci se pretinde.) Se bat cu pumnul în piept şi cum lauda de sine nu mai miroase rău, ca altădată, dimpotrivă, se găsesc fraieri să-i ia în serios. Şi ştiţi de ce? Pentru că valoarea nu mai e un criteriu, fiind acoperită de roiurile de producători, de aceleaşi materiale sau materii, în mijlocul cărora (al roiurilor) nu-i mai observă nimeni pe cei cu adevărat preţioşi pentru societatea.” Concluzia poetului e lapidară şi sună ca o sentinţă: „Umanitatea a depăşit de mult meritocraţia.” Mărturii despre o epocă  În LETTRE INTERNATIONALE (numărul 94, vara 2015, interesant, aşa cum revista editată de ICR ne-a obişnuit), putem citi , sub semnătura lui Norman Manea, o retrospectivă intitulată După 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Scriitorul este autorul unui eseu care se citeşte cu plăcere căci conţine, alternate într-un dozaj fin, atât consideraţii teoretice şi o analiză pertinentă a evoluţiilor istorice, cât şi pagini de implicare personală, confesiuni privind experienţa personală în epocă. Iată, rememorat, un astfel de episod dramatic din copilăria prozatorului: „În ultima parte a războiului eram în Ucraina, într-un oraş cuprins de frica armatei germane, care se retrăgea în acel moment şi despre care localnicii credeau că avea să ne omoare pe toţi. Însă frica era şi mai mare faţă de teroriştii ucraineni. Am trecut printr-un coşmar personal atunci când trei bărbaţi ucraineni înarmaţi au intrat în camera noastră, l-au luat pe tata în altă cameră şi neau spus că îl vor omorî dacă nu le dăm un ceas. Nimeni nu mai avea ceasuri; nici măcar ochelari nu mai aveam. Mama a fugit în stradă, vorbea germana şi a spus unui ofiţer german ce se întâmplă. Acesta a venit şi ucrainenii au fugit imediat. Acest ofiţer german, în timpul ultimei părţi a războiului, cred că era în 1944, nea dat ciocolată şi biscuiţi. Uitânduse la noi ne-a spus: «Războiul nostru este pierdut. Ştiu asta.»” „Citim doar rupte foi, răzleţe…“  Numărul 8 la revistei LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ ne arată o îmbucură toare schimbare la faţă: şi grafic (cu o culoare dominantă a copertei sobră, albastru azuriu, departe de stridenţele coloristice de altădată), dar şi cu o echipă redacţională completă şi redutabilă (Dan Cristea – director, Alex Ştefănescu – redactor-şef, Horia Gârbea – secretar general de redacţie, Ioan Groşan, Iolanda Malamen, Dan Stanca – redactori), dar şi cu un sumar bine structurat: Dan Cristea scrie la cronica literară despre poezia lui Gellu Naum; tot el semnează şi un amplu studiu despre aparenţe şi evidenţe în poemele lui Kavafis; Alex Ştefănescu, Cornel Ungureanu şi Paşcu Balaci marchează aniversarea recentă a romancierului Dumitru Radu Popescu; Răzvan Voncu alege şi comentează cartea lunii, Tropice surâzătoare de Mihai Zamfir; recenzii de carte mai semnează Radu Voinescu, Adrian G. Romila, Felix Nicolau, Andrea Hedeş, Constantin M. Popa, Horia Gârbea, Ana Dobre, Nicoleta Milea, Ioan Es. Pop, Monica Grosu, Nicolae Coande şi Geo Vasile; cu proză sunt prezenţi Dan Stanca şi Viorel Dianu, iar cu poeme foarte frumoase Adrian Popescu: „Au fost atâtea daruri apoi în tinereţe,/ Şi bucurii o mie, ce nu le-am meritat,/ Italicele drumuri, convente pădureţe,/ Unde în vara scurtă a Sfântului Martin/ Venea o adiere din rai, să mă înveţe/ Cele de jos oglindă-s, însă nu deplin,/ A Cerului. Citim doar rupte foi, răzleţe./ Şi câteodată doar cu lacrimi le lipim.” Din sumar  În EX PONTO (nr.2, 2015), Ovidiu Dunăreanu stă de vorbă cu Pavel Chihaia despre exil şi despre Constanţa în care acesta şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa: „… oraşul Constanţa mi s-a înstrăinat nu numai prin blocurile cenuşii, care brodează ţărmul mării într-un mod complet neinspirat din punct de vedere estetic, dar şi prin fizionomii. Mă aştept mereu să întâlnesc cunoscuţi, privesc cu lăcomie chipurile celor care-mi încrucişează drumurile, mă uit mai ales la bătrânele în care încerc să întrevăd iubitele mele din tinereţe. Din nefericire, nu mai am şansa asta, pentru că foarte mulţi s-au mutat deja… dincolo.” Din sumar mai reţinem confesiunile lui Dan Perşa şi eseul lui Angelo Mitchievici, care revizitează literatura obsedantului deceniu şi face o analiza a piesei de debut a lui Alexandru Mirodan, Ziariştii. Citit prin grila codului de lectură al zilelor noastre, acest text dramatic propagandistic apare astăzi ca neverosimil, absolut halucinant prin modul în care contrafăcea realitatea.  Trecutul iese la lumină  În revista 22 (nr. 34) se dă la o parte cortina de pe un episod semnificativ din istoria regimului comunist românesc. Sub titlul Anatomia unei anchete trucate de Securitate, Mădălin Hodor, cercetător la Direcţia de Investigaţii a CNSAS, face dezvăluiri despre ancheta care a avut loc după fuga în Statele Unite, unde a cerut azil politic, a generalului Mihai Pacepa, primadjunct al şefului DIE. Această „trădare” a generalului, petrecută în vara anului 1978, a transformat o sărbătoare (se împlineau 30 de ani de la înfiinţarea Securităţii), într-un eşec: acum apare evident faptul că odată cu momentul „defectării” lui Pacea a început apusul epocii de aur a DIE. S-a înfiinţat cu acel prilej o comisie de anchetă care căuta şi trebuia neapărat să găsească ţapi ispăşitori. Unul dintre cei vizaţi era Nicolae Doicaru, şeful celui ce părăsise sistemul. Altul era Gheorghe Marcu, „omul din spatele acordurilor de vânzare a vizelor pentru evrei şi germani din anii 70”. S-a scormonit în trecutul fostului şef DIE şi au apărut şi „scheletele din dulapuri” (la propriu, e vorba de o serie de crime din zona Braşovului, de la începutul anilor 70). Încurcate iţe. Şi e abia primul episod dintr-un documentar care va continua în numărul viitor al revistei. De urmărit.