Turiști, însoțiți de un beduin, se plimbă pe cămile de la teatrul roman pe Strada Fațadelor, spre Tezaur/ Foto: Corina MateiDeja încep să-mi pierd răbdarea. Sunt la al șaselea ghișeu, unde prezint din nou pașaportul. De la fiecare am plecat ba cu o foaie, ba cu o ștampilă, ba cu un cod de bare și nici măcar nu știu la ce folosesc toate astea. Știu că m-am trezit la ora 5, că deja ora 13, că am condus 350 de kilometri din Tev Aviv până în Aqaba și că vreau să văd Petra. Azi!
Text și foto: Corina Matei
„Doar voi trei…fete?”, ne întreabă mirat unul dintre vameși la unul dintre multele ghișee din graniță. „Da, doar noi!”, după care urmează rafala de întrebări despre ce vizităm, cât stăm, unde stăm, pe cine cunoaștem. „Stați doar o noapte? Atunci o să primiți o amendă de 70 de dinari pentru că nu ați stat minimum recomandat, de trei nopți consecutive!”, și ni se întinde o foaie să semnăm că am luat la cunoștință. „Dacă veniți cu ștampilă de la un obiectiv turistic, amenda scade la 50 de dinari!” Acum știu că vreo 300 de lei o să dispară ca prin minune, mâine. Deși nu stăm la nicio coadă că suntem singurele ce tranzitează, scăpăm într-o oră din vama impecabilă cu floricele plantate la linie. Ieșim direct în parcarea de taxiuri – ei știu foarte bine că firmele de închirieri nu permit călătorilor să iasă cu mașina din Israel.
Un domn înalt, negricios, cu mustață vine spre noi. Deși cu o figură ce pare extrem de tăioasă și autoritară, ne întreabă politicos de unde suntem, unde vrem să mergem, unde stăm. Și ne zâmbește sincer. Este șeful taximetriștilor autorizați. Ne propune un preț de 60 de dinari până la hotel, în Wadi Musa și, oricât încerc, nu vrea să scadă sub 56. Acceptăm, nu avem altă variantă.
Ne urcă bagajele în spate și plecăm pe drumul flancat de palmieri plantați obsesiv la aceeași distanță, între care există aranjamentele florale în forme geometrice perfect conturate. Încep să mă calmez. Inspir adânc și mă uit spre prietenele mele care ar vrea să moțăie pe bancheta din spate. În față, un peisaj de documentar: munții aurii, care par că nu au mai văzut o ploaie de secole, cresc semeți cu fiecare minut parcurs pe autostrada ca-n palmă. În dreapta, celebrul canion Wadi Rum se vede în depărtare. Taximetristul îmi atrage atenția că e frumos acolo. Încerc să leg o conversație cu el, însă engleza sa e ca araba mea – vreo 20 de cuvinte uzuale pe care habar n-am să le leg.
Semnal din scurt, o frână apăsată și ne vedem opriți pe banda de urgență. „He’s my friend!”, zice taximetristul și coboară repede din mașină. Ne uităm una la cealaltă, apoi vedem că în spatele nostru a oprit un alt taxi, galben, adică neautorizat pentru graniță. Cei doi stau de vorbă câteva minute, apoi necunocutul vine și-și pune coatele pe geamul meu, deschis: „Here’s the deal!”, începe, într-o engleză promițătoare. Și ne propune să ne ducă el cu mașina pentru 50 de dinari. Mă prind imediat de combinație, cunosc arabii destul de bine, așa că încerc să învârt lucrurile și mai mult în favoarea noastră. Îi zic că nu, că ne grăbim tare, că vrem la hotel, apoi la Petra. Și așa îl facem să spună că, în cei 50 de dinari, ne așteaptă să facem check-in-ul, apoi ne duce chiar el la Petra. În mai puțin de un minut aveam bagajele mutate în mașina din spate. Noul nostru șofer, Ali, îi dă 50 de dinari celui ce ne-a dus până acolo ca să se întoarcă la graniță. Mă bucur că Ali știe engleză, așa că ne întindem la vorbă. Defect profesional, nu mai încetez cu întrebările. Dar așa aflu că ei trăiesc doar din turism, că moneda lor e crescută artificial, că au un rege pe care-l iubesc deoarece le-a ridicat țara din necunoscut și a modernizat-o intens.
Ieșim de pe autostradă și începem să urcăm pe un drum destul de periculos, iar el conduce repede, dar cu mare grijă, în timp ce povestește despre familia sa, o soție și trei micuți. Da, l-am întrebat și câte neveste are și care e condiția femeii în țara lor. A ținut să mă roage să nu-i compar cu Arabia Saudită, care sunt încă „departe, în istorie”. Coranul le permite partu neveste – o situație familiară costisitoare, deoarece bărbatul e obligat prin lege să le ofere case fiecăreia și cadouri asemănătoare ca valoare. Ne povestește de un văr și soția sa, care nu putea face copii. Evident, cum ei țin mult la moștenitori, după doi ani, a cerut acordul soției și familiei să-și mai ia încă o soție. L-a primit, a găsit și fata care a fost de acord să se căsătorească cu el și…surpriză! Femeile au rămas însărcinate în aceeași perioadă. Iar acum, râde prietenul nostru, vărul său e sărac lipit și cu cinci copii. Și mărturisește că nu ar rezista nervos să aibă o asemenea familie.
Râdem, glumim, dar să revenim la treburi mai serioase: „Vreun restaurant local, tradițional în zonă?!”, întreb eu, pornită să-i urmez sfatul, că doar omul e din oraș. Ne spune că sunt câteva chiar aproape de hotel, însă sunt destul de turistice. „Am o idee!”, continuă el…„am un prieten care gătește Mandi. Știți ce e Mandi? Pui cu orez, gătit în foc mare, ca în Iordania! Dacă vreți, pot să-l sun, să se pregătească pentru diseară, și vă duc eu, să vedeți și cum se gătește! Vă iau de la Petra și mergem direct!” Iar ne uităm una la alta, zâmbitoare. Știm în ce ne băgăm? Clar, nu, dar dorința de a sta printre localnici și a vedea tot ce ține cu cultura lor e prea puternică. Știm că Iordania este o țară sigură, în care locuitorii au fost efectiv dresați să fie civilizați prin pedeapsa capitală. Așa că, fără teamă, nu mai stăm pe gânduri și pentru „only 60 dinars” ne rezervăm cina printre localnicii din satul vecin. Dacă tot suntem la capitolul negocierilor, ne aranjăm și cursa de întors la graniță, de mâine de la 6 dimineața, cu încă 50 de dinari.
Unul dintre beduinii din fața Tezaurului. După ce i-am refuzat oferta de plimbare, s-a sprijinit de cămila sa, uitându-se după alți turiști dornici de o experiență călare./ Foto: Corina Matei
Ajungem la hotel, o căsuță de beton în centrul orașului, curată și interesant decorată într-un stil occidental, combinat cu el oriental. Proprietara, englezoaică, ne urează bun venit și ne dă un ibric de cafea gol, care e, de fapt, brelocul cheii de la cameră. Ne cazăm, ne schimbăm și în cinci minute suntem jos. Ali întorsese deja mașina, ne urcăm, ne dă numărul lui de telefon „pentru orice avem nevoie, că e prieten cu tot orașul” și ne spune să-i dăm un bip înainte cu jumătate de oră să ieșim, ca să vină să ne ia și să ne ducă la cina din munți. „Din munți?! Adică nu mergem la cineva acasă?” Ei bine…nu! Mergem în munți, la un „fireplace”, unde se văd stelele, dincolo de satul de beduini, Little Petra. „Aveți haine groase, da? Că o să fie răcoare!” Rămânem fără prea multe cuvinte, dar încă entuziasmate și cu un vibe bun. Avem încredere în el.
Ne oprește chiar în fața Centrului Turistic Petra. Intrăm, plătim fiecare biletul (alți 50 de dinari), ne luăm un ghid privat – alți 50 de dinari. Da, e preț unic aici! Ne cere foaia de la graniță pentru ștampilă. Ne invită să intrăm într-unul dintre cele mai mari și mai importante situri arheologice de le glob, la una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne. Dincolo de poartă, coborâm puțin în vale, în timp ce ghidul ne face o introducere în istoria locului. Beduinii sunt stăpâni aici și asta observ încă de la primii pași și mă bucur de forfota turistico-orientală. Sute de oameni mai lenți sau mai grăbiți, unii opriți să vadă un fel de spectacol de echitație în vale, în timp ce soarele colora gresiile canionului în roze-auriu și contura praful ridicat de trăsurile în viteză, apoi tăiat de caii călăriți, în spate, de beduini. Doar ce m-am întors în timp, în lumea arabă veche de 3000 de ani, în vremea nabateenilor, care au creat acest oraș uluitor. „Nu, încă nu suntem în Petra!”, ne atrage ghidul atenția. Ne citește imediat nerăbdarea și stresul apusului pe chip și ne arată harta. „Vom face turul de patru ore în două ore și jumătate, pentru că nu vom urca la mănăstirea din munți. O să vă spun și o să vă arăt toate locurile importante ale acestui miracol al omenirii! Puteți sta cât vreți, ieșirea din sit nu se închide.”
Intrăm în Siq, canionul suprarealist sculptat în piatra moale de torenții inundațiilor ce veneau o dată pe an în trecuturile îndepărtate. Ghidul ne arată canalul făcut de nabateeni ca să nu mai fie inundată valea în care se așezaseră. Apoi ne atrage atenția asupra ingeniozității apeductului. Apa se găsea la o zi de mers, iar ei se săturaseră de acel drum chinuitor. Așa că au făcut un canal prin canion, inclusiv cu filtre pentru depunerea impurităților. Filtrele erau ascunse, ca nu cumva inamicii să le otrăvească apa. Da, asta se întâmpla prin anii 600-500 î. Hr.! Vedem vechi sculpturi reprezentând beduini și cămile, obeliscuri cu o tentă grecească în realizare, iar straturile gresiei colorate în roșu, negru, portocaliu și galben ne fură privirile ca într-o iluzie optică nesfârșită.
Trăsurile sunt nelipsite în Siq. De multe ori, trebuie ca tu să te ferești din calea lor, deoarece beduinii mână caii la galop pentru puțină adrenalină./ Foto: Corina Matei
Dintre stânci, după mai bine de un kilometru de mers, zărim Tezaurul, o adevărată „poartă” monumentală, cu coloane grecești, cu statuile lui Castor și Polux păzind-o. Unii spun că aici era ascunsă comoara – de aici și numele de Tezaur, alții sunt de părere că e doar un mausoleu al unui mare rege nabateean. Oricum ar fi, nu ai cum să te saturi să privești sculptura de mai bine de 40 de metri înălțime, cu o cupolă perfect rotundă și cu niște pași curioși imprimați pe laterale. În fața tezaurului, un beduin așteaptă clienți să-i plimbe pe cele trei cămile îngrijite și frumos îmbrăcate. Mai încolo, câțiva măgăruși. În spate, tarabe cu tot ce-ți poți dori de la beduini. În dreapta, drumul continuă. „Mulți turiști se opresc aici, crezând că asta e tot. Dar abia acum intrăm în adevăratul oraș!”, ne informează ghidul. Și canionul se deschide într-o vale largă, sculptată cu case și morminte. Unele dintre ele, închinate regilor, sunt de-a dreptul impresionante! Vedem și amfiteatrul, construit în stil roman. „Uitați-vă bine și observați că orașul este construit jumătate în piatră, jumătate din piatră”, ne arată ghidul. Terminăm turul pe strada coloanelor și ne arată unde e Mănăstirea Ad-Deir. Chiar dacă soarele nu ar apune în jumătate de oră, picioarele nostre nu ne mai ascultă ca să urcăm cele 800 de trepte. Și ne e foame.
Majoritatea vizitatorilor au plecat de ceva timp, iar beduinii își strâng marfa și pleacă spre casele date de către stat în satul vecin, ca să părăsească Petra când a devenit sit UNESCO, în 1985. Da, ei încă stăteau aici, că doar sunt urmașii nabateenilor.
Soarele aurise mausoleele de pe munte. Vântul adia blând și răcoros, iar un beduin cânta ceva, stând rezemat de un bolovan. Ne despărțim de ghidul nostru extrem de bine pregătit și facem cale întoarsă în pas alert. În centrul sitului, beduinul de la care cumpărasem mai devreme un turban, ne strigă: „Unde vă grăbiți așa? Hai să bem un ceai, vă invit! Trebuie să stați la apus aici, să vedeți cum toate culorile stâncilor se unesc într-un roz de nedescris!” Și ne așezăm cu el la masă, la terasa din fața unei fațade sculptate. Beduinul, pe nume Ibrahim, ne povestește despre viața sa, de cât a călătorit și despre cât de plictisitoare i s-a părut traiul în Vestul Europei. „Cum să lucrezi la program cinci zile pe săptămână?”, se miră el, „nu suntem roboți?!” Soarele se stinge în orizont, iar „orașul de piatră” devine „orașul roz”, într-o lumină difuză, caldă, de poveștile legendare ale Șeherezadei. Terminăm ceaiul și plecăm. Ne conduce până la tezaur, unde ne lasă numărul lui de telefon, invitându-ne totodată diseară, la o terasă. Sincer, i-aș spune că venim, dar…avem o cină rezervată!
Așa cum ne-a promis, Ali a fost punctual. E deja întuneric și noi ieșim din oraș, urcăm pe un drumeag neiluminat. Trecem pe lângă corturile beduine din Little Petra, apoi intrăm printre niște stânci verticale, înalte. Ali începe să caute un loc ideal pentru cină, adăpostit de vântul rece. „There!”, zărește un loc deschis între doi pereți de stâncă, la adăpostul unui copac bătrân. Intră cu mașina acolo, își zgârie scutul și bara în asfaltul înalt. În spate, încă o mașină. Erau cei doi prieteni ai lui, un domn pe la 60 de ani – șeful, Ahmed – și băiatul său, de vreo 30 – Felah. Ies din mașină, ne salută și ne urează bun-venit, după care ne garantează că o să mâncăm cel mai bun preparat arăbesc.
Grătarul supraetajat e acoperit de un butoi de fier fixat bine cu doi bolovani. În jurul lui, iordanienii aprind un foc mare, iar carnea se prepară încet, la abur. Carnea se gătește în suc propriu, rămâne rumenă la suprafață și foarte fragedă în interior./ Foto: Corina Matei
Felah și cu Ali scot îndată din mașină un covor tradițional imens și îl întind pe pământ. Scot și pernele pe care le așează pe margini. Noi stăm și ne uităm curioase cum, repede-repede, Ali și Felah fac scena cinei la indicațiile precise ale lui maalem (n.r. șeful) Ahmed. Și mare ne e uimirea când fiul scoate din mașină un butoi de fier! „Cu ăla ce fac?”, în mintea mea. Dar avem răbdare. Ahmed scoate o antenă telescopică, în vârf îi pune un panou și conectează două fire la bateria mașinii. Și se face o lumină puternică, de parcă suntem pe stadion! Scot baxuri de apă și umplu bidonul mare și alb, pe care îl pun pe plafonul mașinii. În el, un furtun care la capăt are un robinet și o clemă, pe care o agață de capacul de la rezervorul de benzină. Acolo spală vasele și ne spălăm pe mâini. Din portbagaj, Ali scoate vreo cinci sticle de suc și vreo 10 caserole pline cu mâncare. Ne-au bulversat deja, fac totul sub cea mai bună coordonare. Felah montează grătarul cu trei etaje suprapuse. Ahmed ia oala, pune orezul, apa și o groază de condimente, principalul fiind șofranul. Pune oala pe raftul de jos. Pe cel din mijloc pune o tavă rotundă, ca de pizza mare, cu bucăți de bui și cepe întregi. Sus, pune pui și cartofi în coajă. Peste grătarul etajat, pun butoiul. Deasupra, pun doi bolovani grei, să nu se miște. Iar în jurul butoiului fac un foc mare, ca de tabără, pe care îl întrețin cam o oră. În acest timp, admirăm cerul înstelat de după stâncă, ascultăm Coranul dat tare în boxele altui grup așezat după stânci și le privim pe gazdele noastre cum își fac rugăciunea de seară, pe covor. Frigul ne intră în oase, așa că ne apropiem de focul dogoritor. În timp ce Ali și Felah spală vasele la chiuveta improvizată, Ahmed ne povestește despre familia sa, despre singura lui soție și despre băiatul de 13 ani care îi fură mașina să se plimbe în jurul casei. În timp ce râdem împreună, Ahmed pregătește tacticos ceaiul într-un ceainic de argint, pe care-l așează pe cărbunii încinși. Cina e aproape gata, focul se stinge, însă mai lasă butoiul să se pătrundă bine.
În timp ce încercam să descifrez ritualul ceaiului făcut de Șef, o mașină neagră trage pe dreapta, în dreptul nostru. Din ea coboară patru bărbați care vin direct spre noi. Se salută cu cei trei, vorbesc ceva în arabă, apoi Ali ne explică: „Sunt polițiști în civil care au venit să verifice că totul e în regulă și că voi sunteți aici cu acordul vostru, că în Iordania este interzis bărbaților să iasă noaptea cu femeile.” Spunem că e totul în regulă, iar ei pleacă liniștiți.
Felah scoate cu grijă butoiul, iar un miros de pui la cuptor inundă locul. E rumen pe deasupra și îmi lasă gura apă. Ahmed vine cu două farfurii mari și face un plating ca la concursurile culinare. Ali aduce încă trei caserole, cu salata gata făcută. Ne așezăm turcește pe covor și mâncăm separat de ei, conform tradiției musulmane, într-o liniște ce trădează o masă mai gustoasă decât așteptările noastre. Ei mănâncă cu mâna, dar nouă ne-au adus tacâmuri. Înfometați, mâncăm repede și bine. După încă o oră de povești pe covor, la căldura cărbunilor încă încinși, îl rugăm pe Ali să ne ducă la hotel. E aproape de 12 noaptea. Felicităm sincer bucătarii și suntem tare încântate că am avut ocazia nu numai să mâncăm, dar și să asistăm la spectacolul culinar. Într-o oră punem deja capul pe pernă, frânte de oboseală, dar cu amintiri de neuitat pe care le-am cules în doar 20 de ore. Iar mâine o luăm de la capăt!
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius