altmarius

cultură şi spiritualitate

Fragmente dintr-un Dicționar de locuri literare bucureștene, de toposuri și legende urbane privite cu ochii, bătute cu pasul și întipărite în memoria personajelor. Pe strada Mântuleasa, Calea Victoriei, Parcul Ioanid, Șoseaua Virtuții, Calea Văcărești… Străzi, piețe, parcuri, bulevarde, dar și cafenele, cârciumi, hoteluri, cinematografe se îngână și își răspund, dând naștere la o serie de povești interconectate. Șantier în lucru (dicționarul va apărea la Editura Humanitas).

 

FOIȘORUL DE FOC

La intersecția străzii Traian cu bulevardul Ferdinand, situat în mijlocul unei piațete care îi și poartă numele, se află Foișorul de Foc. Clădirea de 42 de metri înălțime se ridică, simbolic vorbind, pe ruinele alteia, dărâmată în anul 1888, Turnul Colței. În trecut avea aceeași funcție cu acesta, fiind un punct de observație a orașului, dar ulterior va fi folosit și ca turn de apă.

Trei imagini ale Foișorului de Foc bucureștean rămân memorabile în literatură, fiecare într-un registru diferit: mai întâi, e tabloul halucinant, de un umor negru, dureros, marca I. L. Caragiale, cu Lefter Popescu dând roată Observatorului pompierilor și repetând replica de neuitat: „Vice-versa!… da, vice-versa!“… Apoi secvența – filmică, puternic sugestivă – a perechii din romanul lui Mircea Eliade Nuntă în cer, care se plimbă pe străzile din jurul Foișorului, transfigurate de privirea fermecată a îndrăgostitului și, în cele din urmă, ipostaza emblematică de falus incandescent care se înalță din „macheta de sticlă umplută cu sânge a orașului“, în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu.

La sfârșitul nuvelei lui Caragiale, îl regăsim pe Lefter Popescu ajuns la capătul puterilor, cu speranțele crud spulberate, ca un Akaki Akakievici resemnat, un fel de efigie vie a monumentului aflat la bifurcarea bulevardului Pake Protopopescu, menită să amintească trecătorilor despre inevitabila zădărnicie a tuturor lucrurilor: „Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureștilor, trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofâlcit, plimbându-se liniștit (…). Bătrânelul se plimba regulat, – dimineața, de colo până colo pe dinaintea Universității – seara, cum răsăreau aștrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake“. O reluare a teribilei încheieri a nuvelei, una în cheie lucid-ironică, în inconfundabilul stil al lui Cristian Popescu, descoperim în Despre moarte, noapte și literatură: „Așa cum Harpagon reprezintă tipul avarului, Lefter Popescu este o icoană a paradoxului. Iar Popescu din Lefter Popescu sunt eu. Umblu noaptea pe-aici, prin cameră, prin cartier, mereu pe-aceleași străzi, mă-nvârt nebun în jurul Foișorului de Foc, în jurul mesei, îngăimând cu voce șoptită: VICEVERSA!… VICEVERSA!!… VICEVERSA!!!…“.

O cu totul altă încărcătură simbolică îi dă locului Mircea Eliade, pentru care e un important reper pe harta semnelor misterioase căutate de băieții din nuvela Pe strada Mântuleasa, dar și pe cea a îndrăgostiților din Nuntă în cer; nu în ultimul rând, e un indiciu pentru adresa fabuloasei case a profesorului Iancu Antim (Noaptea de Sânziene). Un București insular crește dincolo de marile bulevarde, unul al străduțelor patriarhale, unde sensurile intimității diferă fundamental de cele care se manifestă în spațiile largi, geometrice, ale modernității. Cei doi protagoniști ai romanului Nuntă în cer caută o cale de evaziune în aceste „insule de melancolie și tăcere“ (cum le numește, cu una dintre cele mai sugestive metafore spațiale ale vechiului București, însuși naratorul). Un astfel de microunivers se află în jurul Foișorului de Foc, pe a cărui geografie concretă Ileana suprapune o alta, a imaginației: „Ileana era neobosită, iar orientarea ei, fără greș. De altfel, cunoștea orașul după o sumă de amănunte concrete, pe care fantezia ei le asocia în toate felurile. Anumite cartiere le recunoștea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foișor și statuia Pake Protopopescu (…)“. Undeva pe aceste străzi (pe care Mircea Horia Simionescu le numește „neasemuite“), se află și casa lui Iancu Antim, poate unul dintre cele mai spectaculoase spații ale intimității descrise în literatura română – aici, profesorul trăiește în afara istoriei, ca o insectă captivă în picătura ei de chihlimbar, înconjurat de o colecție impresionantă de cărți și artefacte străvechi: „Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foișorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă și destul de urâtă (…) Ștefan privea înmărmurit în jurul lui. Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă – alcătuiau toate un amestec straniu de muzeu, magazie și odaie de fată bătrână“ Casa e o imagine a Istoriei condensate, sintetizate sau, altfel spus, a temporalității comprimate, o perfectă transpunere a definiției pe care teoreticienii geocriticii o dau astăzi spațiului: suma unor unități de timp consumat. (A.R.)

HERĂSTRĂU (lacul & parcul)

Construit în 1936, în urma asanării unei zone mlăștinoase din jurul lacului Herăstrău, parcul recent rebotezat Regele Mihai I al României și-a schimbat numele în repetate rânduri, după cum a bătut vântul istoriei: Carol al II-lea, Național, I.V. Stalin, Herăstrău. Pe locul unde se află astăzi statuia lui Charles de Gaulle, la intrarea în parc, fusese ridicată în 1951 o statuie a lui Stalin, demolată în 1962.

Numele Herăstrău pare să vină de la un gater amplasat pe malul lacului pe vremea lui Șerban Cantacuzino – altfel spus, un fierăstrău mecanic care transforma lemnele în scânduri, pe la 1686. La două secole distanță, Caragiale îi aduce, prin ricoșeu, un omagiu amuzat: „Costică: Haide, Mitică, la Heră­strău. Mitică: Nu, monșer; nu-mi face trebuință; eu cumpăr lemne tăiate gata.“ (Tot Mitică)

Dincolo de valențele toponimice, Herăstrăul e plin de resurse romanești, pentru toate epocile și toate stilurile. Într-un text din La închiderea ediției intitulat Chioșcul din Parc. Topos, Bedros Horasangian îi face o descriere minimalistă, sub formă de inventar: „Verdeață, alei, un lac fără nicio legătură cu Lamartine, bărci, stăvilar, microhidrocentrală care alimentează atâtea blocuri, milițieni, câine lup, biciclist cu barcă, automobile, Restaurantul Bordei, un pod și iar apă. Clipe.“ Emblema locului e însă chioșcul din parc devenit, prin alchimia ficțiunii, „un univers întreg ca și un vapor, avion, tren, oraș, țară, ființă, viață“; cu alte cuvinte, „TOPOS, obiect de studiu, spaimă, neliniște. Subiect.“

Paleta de nuanțe oferită romancierilor de Herăstrău e cât se poate de bogată – o demonstrează, la modul cel mai literal cu putință, Radu Petrescu într-o descriere din Ce se vede alternând toate culorile curcubeului: „Soarele declina. Sub grosul lui disc portocaliu, (…) apa se umfla și scădea, (…) intens albă sub nori, o zăpadă imaterială în care două bărci înaintau mișcând din lopeți ca niște insecte negre, apoi violetă sau mai degrabă roșie, iar la picioarele celor doi tineri, sub sălcii, de un cenușiu verde, în care valuri de un foarte fin blond nășteau și mureau.“ Așa se face că Herăstrăul e, rând pe rând, loc de recreere (vezi plimbările cu barca din Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, urmate de o cină la restaurantul Pescăruș, unde se dansează pe terasă); decor propice fanteziilor arhitecturale (aici își proiectează arhitectul Ioanide, în Scrinul negru, colosalul teatru popular); zonă rezidențială cu confort sporit (a se vedea „bloculețele noi, cu lift“ de pe marginea lacului) și potențial ecologic ridicat (soții Munteanu din Risipitorii lui Marin Preda locuiesc într-o vilă la Șosea, „unde lacul Herăstrău și parcul din apropiere purifică aerul“); afacere rentabilă (o sugerează anunțul de la Mica publicitate din Arta Popescu a lui Cristian Popescu: „FIRMĂ serioasă, comercială, garantează amintiri de neuitat, excursii în Cișmigiu, Herăstrău și împrejurimi (străzi melancolice), călătorii cu liftul – întotdeauna până la ultimul etaj. Prețuri avantajoase !“)

Nu în ultimul rând, firește, Herăstrăul e o destinație m’as-tu vu. ÎnSăptămâna nebunilor de Eugen Barbu, cocoanele făceau vara echitație „și venea lumea buluc să privească armăsarii arăbești dansând ca la Viana, la manej“ ; pe timp de iarnă, atracția o reprezentau echipajele „cu tineri nebunatici ce dădeau foc cozilor animalelor“ și săniile „ce o luau nebunește pe lacul acoperit numai de o pojghiță, cât unghia“. Tot aici găsea de cuviință Minette din Drumul ascuns al Hortensiei Papadat-Bengescu să facă „un mic scandal ca și public: la două noaptea, în auto cu amicul ei, tipul – beat fiind – bătuse șoferul, care de la Herăstrău îi oprise drept la Prefectura de Poliție.“ Mai de curând, protagoniștiiDerapajului lui Ion Manolescu se plimbau nonșalant „pe la terasele din jurul Herăstrăului, oprind lângă porsche și merțuri, direct ‘La Fitze’“ (local demolat între timp).

Până să devină un teren de „fițe“, Herăstrăul se număra – o aflăm dinGroapa lui Barbu – printre locurile de joacă preferate ale puștilor care colindau mahalalele și „pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la șina Constanței, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la pește“. Copil fiind, naratorul Solenoidului lui Mircea Cărtărescu se plimba cu mama tot prin Herăstrău: „traversasem cu vaporașul pe malul celălalt, uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, și ne plimbam acum, de mână, pe nesfârșitele alei cu arbuști ornamentali. Pe pajiști, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mișcare, își înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta.“

Parada păunilor amintește că Herăstrăul e înainte de toate, ca orice parc bucureștean, un loc propice fantasmelor erotice. Astfel, doamna Surugiu, profesoara de limbi străine și bune maniere din romanul lui Cristian Teodorescu Șoseaua Virtuții, rememorează o scenă din tinerețe, aproape neverosimilă în contextul anilor 70-80: „Dumi?! Se logodiseră în parc la Herăstrău și el se dezbrăcase de fericire în roata vieții. Era slab, înalt, și n-avea nici un motiv să-și arate, să și-o arate, în public. Cînd ea dăduse să-și scoată rochia, acolo sus, în roata vieții, Dumi o oprise. (…) O întoarcere în doi la Vârsta de Aur i-ar fi stîrnit nu numai pe caralii, ci și golănimea din parc. Și în timp ce goliciunea lui putea părea o sfidare, a ei ar fi putut fi interpretată ca o invitație.“ Epilogul e, de altfel, cel așteptat: „S-au dat jos din roata vieții și s-au îndreptat către lac ținându-se de braț, el gol ca John Lennon, ea simțindu-se privită prin rochie. Până la debarcader, nu s-a legat nimeni de ei. Acolo i-au înhățat milițienii, le-au făcut și poze înainte de a-i băga în dubă.“

Simbolic pentru destinul locului – martor tăcut la atâtea răsturnări de situație, iluzii pierdute și renegociate, planuri mărețe urmate de prăbușiri spectaculoase – e incendiul care cuprinde, pe nepusă masă, colosalul teatru popular proiectat de arhitectul Ioanide pe marginea lacului Herăstrău : „Șantierul ardea în timp vivace, prin armonizarea tuturor focarelor într-un rug colosal, care produce o răscolire dogorâtoare a aerului.“ Semn că tot ce dispare brutal de pe scena istoriei se recompune, printre scântei și funingine, pe bolta intangibilă a ficțiunii, șantierul „se volatiliza, se transporta pe firmament, unde se construiau alte clădiri de fum“… (C.C.)

LIDO (hotelul & bazinul)

Dat în folosință la începutul anilor 30, construit – în stil modernist, cu elemente art-deco – după planurile arhitectului Ernest Doneaud, palatul Lido rămâne una dintre clădirile emblematice ale centrului Capitalei. Cu celebra sa piscină „cu valuri“, grădina și restaurantul intens frecventate de bucureșteni, Lido e un punct de reper pe harta vieții sociale a orașului. Aparținând lui Constantin Angelescu Monteoru, politician, prim-minitru al României în perioada 1933-1934, hotelul ajunge în anii 50 în proprietatea statului. Va funcționa chiar și după Revoluție, până în anul 2010, când din pricina unui litigiu este închis.

Despre cât de frecventat era Lido în perioada interbelică, și nu numai, aflăm din mai multe opere literare. În romanul Cellei Serghi, Pânza de păianjen, înotul în piscina de la Lido e trecut printre alte activități monden-recreative, printre care plimbările la Șosea, până la lacul Băneasa, la Snagov sau la pădurea Ștefănești. În arșița verilor bucureștene însă, prelungite până în septembrie, bazinul de la Lido e o atracție irezistibilă, cum mărturisește chiar naratoarea: „O dată sau de două ori pe săptămână mergeam la bazinul de pe bulevard, la ‘Lido’. Se deschisese în anul acela“. Deși numită cu ironie „ligheanul cu apă“, piscina cu apă „lungă și armonioasă“ e o destinație care nu poate lipsi de pe lista locurilor frecventate de tinerii mondeni. Că așa stau lucrurile o arată și un fragment din Cartea nunții: „Bobby ieși de la ‘Lido’ cu părul încă ud de apa bazinului. De prea mare grabă, își trăsese hainele ultramoderniste cu umeri înalți de-a dreptul peste costumul de baie, a cărui răceală jilavă o simțea pe piept și pe pântece“. G. Călinescu vorbește și despre modernizarea susținută a Bucureștiului, căruia palatul Lido, alături de alte clădiri importante din centrul orașului, îi dă un aer de „arteră de mare metropolă“. O imagine fantasmatică, desprinsă parcă dintr-un film fellinian, a piscinei Lido apare în romanul lui Gellu Naum, Zenobia: „Lângă bazinul Lido plutea în aer o decrispare generală, un fel de pașnică bunăvoință. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deși sunt cam jerpelit. Era un generos… Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câțiva băieți de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alții stăteau la mese albe, aveau în față pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheață, ‘e fain’, îmi ziceam, aș fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului“. Că Lido rămâne un punct important pe harta distracțiilor și în anii comunismului – ca un restaurant de lux, greu accesibil bucureșteanului obișnuit – descoperim în romanul Gabrielei Adameșteanu Provizorat: aici, „în ziua când se luau banii pe câte un ciubuc, intrau cu toții la restaurantele scumpe, la Berlin, la Ambasador, la Lido, râzând tare, ostentativ, crispați de calmul găunos al chelnerilor, intimidați de oglinzile care le aruncau în ochi părul răvășit, hainele șifonate“. Printre localurile de elită ale Capitalei, decăzute însă în anii tranziției, îl găsim și în Șoseaua Virtuții: aici, Mateescu visează să își deschidă un restaurant care „să devină ceea ce nu mai erau nici Cina, nici Lido, nici Athénée Palace“. Și personajele din Derapaj, cei „supărați pe viață și pe sistem“, iau la rând birturile bucureștene, printre care și Lido (de unde ies cu sticlele ascunse în buzunarele hanoracelor), amintit alături de localurile din zona centrală, „numele mari, piesele de rezistență, frecventate doar de profesioniștii drojdiei și-ai etilului“. (A.R.)

PIAȚA DE FLORI

Reper important pe harta Bucureștiului, piața Sf. Anton, din care porneau Calea Moșilor și Calea Șerban-Vodă, era ocupată la începutul secolului XX de Hala de Flori, o construcție-patrulater cu turnuri la colțuri – demolată în anii 1950 pentru a face loc blocului care a închis frontul bulevardului 1848 (actualul Brătianu).

Clădirea exuberantă și ambianța Halei de Flori au atras atenția scriitorilor interbelici, care plasează aici, la doi pași de Hanul lui Manuc, scene-cheie de roman – cum ar fi cea a morții Penei Corcodușa în Craii de Curtea-Veche: „Pantazi își șterse ochii umezi. Am umblat cu dânsul, în sus și în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea-Veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aș fi crezut că era Pena Corcodușa; cum aș fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut?“

Pe harta Bucureștiului literar, destinele individuale și istoria colectivă reverberează pornind din aceleași puncte-cheie. În jurnalul profesorului Mironescu din Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, o însemnare din 12 septembrie 1916 face bilanțul nenorocirilor provocate de bombardamente: „Se vorbește că ar fi 500 de morți și o mie de răniți ce au toate șansele să se prăpădească, rănile fiind foarte grave. Au mai căzut bombe în multe locuri, între care pe Covaci, pe la Piața de Flori, Piața Sf. Anton: de aici s-au adus răniții la Colțea, veștile aflându-le prin doamna Nicolaid.“

Isac Peltz, cronicar neobosit al Lipscanilor, al Căilor Văcărești și Dudești, face din „Magazinul American“ din Piața de Flori epicentrul Nopților domnișoarei Mili: „O prăvălie ca un paradis al culorilor. Acolo obosește la casă, de zece ani, același cap blond de femeie sălbatecă. (…) Privește lumea și ghetele cu resemnare. Trăiește singură între pereții plini de fotografii și de panglici colorate. Le-a adunat, sârguitoare, de când a pășit pragul vieții și-al prăvăliei.“ Zi de zi și an de an, domnișoara Mili își poartă mecanic pașii spre magazinul de încălțăminte unde știe că va întâlni la nesfârșit aceleași „capete de ceară“ ale slujbașilor „îmbătrâniți prematur și așteptându-și parcă fiecare sfârșitul în același chip: cu mâna la reverul hainei, pe gânduri. Nimic nou la prăvălie, nimic nou în vorba clienților.“

În 1936, anul apariției romanului lui Isac Peltz, Hala de Flori din piața Sf. Anton, cu ambianța-i pitorească, părea înscrisă durabil pe harta sentimentală (și nu numai) a Bucureștiului. Or, imediat după al doilea Război Mondial, lucrurile aveau să ia o turnură brutală, în lumina căreia dialogul – cvasi-caragialian – între un comisar turmentat și un pretins provincial rătăcit în inima capitalei sună premonitoriu: „– Vă rog, nu vă supărați, Piața de Flori mai există? Comisarul râse. Un râs de om simplu care a dat de-un naiv… – Cum să nu eziste? De ce să nu eziste? O iei la stânga și apoi prima la dreapta : ajungi drept acolo. Da’ pe cine cauți? – Pe mătușa mea! răspunse, candid, băiatul. – Ești din provincie dumneata? se interesă comisarul. – Da! Am picat astăzi, acu… și nu știam unde-i Piața de Flori!“

De ce să nu eziste?“ – întrebarea retorică din Nopțile domnișoarei Miliîși va afla răspunsul în voința noilor edili de a-și lăsa amprenta asupra orașului. În vreme ce Bucureștiul își pierde vechile repere sub asediul buldozerelor, personajele de roman se întrec în a compensa, prin magia conjugată a amintirii și a imaginației, efectele samavolniciilor urbanistice de tot soiul. (C.C.)

Vizualizări: 8

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

Hermann Hesse -bucher

Creat de altmariusscience Nov 7, 2012 at 5:47pm. Actualizat ultima dată de altmariusscience Nov 7, 2012.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell & Steiner - 1

Creat de altmariusclassic Oct 8, 2012 at 7:52pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Oct 8, 2012.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor