Nu mă tem de Big Brother

[altmariuspress]

Editorial:
Nu mă tem de Big Brother 

de Nicolae Manolescu

http://www.romlit.ro/nu_m_tem_de_big_brother

Am făcut ochii mari citind apelul semnat, la data la care scriu aceste rânduri, de peste 500 de scriitori din 82 de ţări, între care J.M.Cotzee, Elfriede Jelinek, Günter Grass sau Mircea Cărtărescu, contra supravegherii electronice în masă „de către state şi corporaţii” a persoanelor şi instituţiilor din lumea întreagă. M-am întrebat de ce eu, ca scriitor, aş putea fi obiectul unei astfel de supravegheri planetare şi în ce măsură datele mele personale ar putea interesa mapamondul.  Cât priveşte folosirea lor în vederea discreditării mele ca „fiinţă umană” (în ghilimele, citat din protest), mă văd silit să precizez că n-am nimic pe conştiinţă care să mă facă să mă tem că ar putea deveni public şi nici un gest pe care ar trebui să mi-l reproşez. Sunt ferm convins că nici Mircea Cărtărescu nu are. Ce l-o fi determinat să-şi pună semnătura pe apel? Poate doar dorinţa de fi menţionat într-o companie ilustră de intelectuali din toată lumea. După părerea mea, şi n-o spun prima oară, Mircea Cărtărescu nu avea nici o nevoie de o asemenea celebritate facilă. Apelul cu pricina vine din partea unor oameni pe care supravegherea îi priveşte mai puţin decât pe oricare alţii: scriitorii. Şi este de o naivitate atât de înduioşătoare, încât te întrebi ce logică internă îi conduce paşii.  Concluzia se poate trage lesne chiar din simpla lui lectură. „Stâlpul de bază al democraţiei este integritatea inviolabilă a individului”, stă scris în capul celui de-al doilea alineat. Al liberalismului, da, al democraţiei, care dă dreptate majorităţii, în nici un caz. „Toate fiinţele umane au dreptul de a rămâne nesupravegheate şi ferite de primejdii”, se afirmă în continuare. Toate? Chiar şi teroriştii? Şi cum îi poţi feri de primejdie pe inocenţi dacă nu ştii cine le ameninţă viaţa? Şi încă: „Prin supravegherea în masă, fiecare cetăţean e tratat ca un potenţial suspect”. Mai întâi, cine vorbeşte de supraveghere în masă? Să fim serioşi! Nici pe Mircea Cărtărescu, nici pe mine nu ne supraveghează nimeni. Pe Mircea Cărtărescu însuşi, îl asigur, nici chiar după ce a semnat apelul. Big Brother îi are în vizor pe alţii. „Supravegherea este furt”, citesc mai departe. Oricum am lua-o, viaţa noastră privată nu ne poate fi furată. Aţi uitat că trăim în epoca people, în care ne-o vindem singuri şi nesiliţi de nimeni, punând-o pe net? Sau că ne scriem autobiografiile romanţate înainte de a avea o biografie reală? Ce ar putea afla Big Brother în plus faţă de dezvăluirile pe care le facem noi înşine publice cu cea mai desăvârşită lipsă de pudoare?  E la mijloc o imensă confuzie între supravegherea individului, a scriitorilor, nu în ultimul rând, în societăţile comuniste, de către STASI, Securitate sau KGB, şi supravegherea unor potenţiali suspecţi, nicidecum a tuturor cetăţenilor şi, cu atât mai puţin a scriitorilor, de către serviciile din toate ţările, nu doar din SUA, însărcinate cu protejarea noastră de eventuale acte de terorism. Un antiamericanism visceral îi mână în luptă pe semnatarii protestului. De ce nici unul nu suflă un cuvânt despre serviciile ruseşti şi despre vânătoarea lor de vrăjitoare din anii de după Războiul Rece? De ce sunt atât de mulţi protestatarii care au trăit în Occident şi atât de puţini cei care au trăit în regimurile comuniste din Est? Protestul e cea mai recentă manifestare a unei stângi intelectuale care nu vrea să-i fie amintite păcatele dintr-un trecut nu atât de îndepărtat încât să aibă dreptul la uitare.  Mie personal nu-mi este teamă de Big Brother. De acte de terorism, oho, mi-e groază! Dar, vorba lui Caragiale, asta e o altă căciulă.