Stau în casă de o lună. N-am stat de ani de zile. Descopăr atîtea lucruri. Chiar şi pe mine!… Nu-mi văd prietenii. Nu merg la teatru. Nu filmez pentru „Nocturne“. Mulţi „nu“. Mă uit la televizor o dată pe zi ca să mă pun la curent cu realitatea. Cu care am o relaţie tot mai stranie. Aproape mută, îmi aud vocile interioare. Mare revoltă şi durere. Tot ce se întîmplă la Suceava, în judeţul Suceava este cumplit şi arată dezastrul politic şi, implicit, uman. Am tot protestat faţă de moguli şi oligarhi… văd că lista rămîne deschisă. Rămîi fără aer de durere, indignare şi neputinţă faţă de ce iese acum la suprafaţă din acest putregai. Ni se vorbea despre un spital model. O ruşine! Din toate punctele de vedere. Profesional, uman, moral. Scene întregi decupate din serialul Cernobîl. Dramatic. Dezastru. Tragic. Comportamente dictatoriale. De suuuuuuus de tot. Multe pacte semnate cu Mefisto!… Frică! Într-o ţară liberă? Frică mai mare decît de moarte. Frica de „cel de sus“. Dar nu de Cel de Sus. Un oarecare Râmbu a declanşat un genocid. Ca şi întregul sistem politic cu favoritisme, vorbe goale, de doi lei, cu posturi obţinute cu şpagă, cu o aroganţă fără de margini. Acest oarecare Râmbu este liber. Nu dă socoteală. Nu se scoate un sunet despre cel care a chemat doctori infestaţi laolaltă cu cei sănătoşi. Doar este şef, nu? Manager model, nu? Pădurile se taie. Circulă camioane cu lemnul prin ţară. Oare ce scrie pe hîrtia semnată pe propria răspundere de cei care fac acest jaf în văzul tuturor? Dar pe hîrtiile celor care au cărat dintr-o parte în alta a ţării mii de oameni, unii în alţii, ca să-i ducă la Cluj şi de acolo în Germania, tot îngrămădiţi în avioane, la cules de sparanghel? Despre toţi aceştia, nici un cuvînt! Exact ca în orice ficţiune cu mafioţi. Unii sînt mai deştepţi, alţii, mai proşti.
Sufletul meu este carne vie. Am văzut suferinţa adîncă a Papei Francisc. Şi puterea credinţei unui om într-un loc al zecilor de mii de oameni. El vede Lumina. Mă străduiesc şi eu. Acum, în Săptămîna Patimilor lui Iisus. Pentru că speranţa şi credinţa în Miracol este Lecţia. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Am ales să mă uit la un spectacol românesc din multele transmise pe internet. Şi, din păcate, copleşitoarea majoritate filmate ireal de prost. Privind săptămîna trecută joi. megaJoy, am savurat nu doar gustul performanţei, ci acela al lui „a fi împreună“. În jurul unei mese. Cu poveştile existenţelor noastre purtate în gesturi, în cuvinte, în sacoşe, în obiecte şi cîntece, în oale şi farfurii. Recitesc ce notam cîndva:
Cît de importantă este pentru un actor şi pentru o trupă întîlnirea cu un regizor, nu mai este cazul să spun eu aici. Cît de decisiv pentru atmosfera unui spectacol este cheful actorilor de a juca, de a fi cu adevărat acolo, iar nu mai este locul să amintesc. Plăcerea repetiţiilor, chimia petrecută acolo, seducţia regizorului, pasiunea actorilor, felul în care se simt şi merg împreună spre o întîlnire nu doar artistică, miza unui text, cred că se pot intui într-un spectacol. Uneori, dincolo de forma finită. Timpul repetiţiilor poate să fie unul preţios, major. Aşa mi se pare că stau lucrurile în cazul spectacolului joi.megaJoy de la Teatrul Odeon, în regia lui Radu Afrim şi scenografia lui Vittorio Holtier. Am simţit bucuria cu care este jucat şi am descoperit-o şi pe cea cu care a fost făcut. Şi nu cred că mă înşel. Am admirat, încă o dată, clasa actorilor din acea generaţie pentru care teatrul a fost şi este totul. Şi m-am gîndit că spectacolele altfel, să le spun, ale lui Radu Afrim, mai speciale, mai profunde, din punctul meu de vedere, în care imperfecţiunile, lungimile, ezitările umanizează, în care există performanţe actoriceşti, sînt cele făcute cu o altă generaţie decît cea căreia îi aparţine. Cu o generaţie de actori cu şcoală solidă, care se deschid total, fără reţinere, dacă sînt provocaţi şi preţuiţi, dacă regizorul ştie ce vrea, care se mulează perfect pe orice trăznaie argumentată, care ştiu ce înseamnă emoţia pe scenă, detaliul, ludicul, măsura, care încarcă povestea personajelor cu carne din carnea lor, cu aburul ciudat al lumii lor. Care au rasă şi clasă. Mi se pare că această generaţie de artişti îl pune în valoare pe Radu Afrim, regizorul de dincolo de studiatele teribilisme şi de codul lor. Cred că aici există comunicarea estetică valabilă care îl defineşte, altfel, pe Radu Afrim.
„Dacă tanţi Manţi roţi ar avea
O manţibicicletă ea s-ar chema
U la la la (bis)“
Încercaţi să fredonaţi acest refren. Pe ce muzică doriţi. El cheamă nostalgia amintirilor, parfumul unei anumite vîrste, al timpului cînd totul, dar absolut totul părea posibil. Cînd pe de o parte comuniştii rădeau destine, iar pe de altă parte, oamenii îşi găseau salvarea în prietenie, în nebunia gestului valoros făcut de cel de aproape. Cînd improvizaţiile unei petreceri, unei mese nu erau decît pretext pentru rîs, pentru dans, pentru solidaritate. Insule. Şi încercaţi să vă imaginaţi că un cîntecel naiv, în care se spune, cu un surîs suspendat în colţul gurii, povestea unei femei înşelate de bărbat, doar o poveste din miile variante posibile – să aibă bărbaţii chiar atîta imaginaţie? – în acest cîntecel freamătă energiile debordante ale unei distribuţii impecabile. Care joacă pe un text extraordinar scris de Katalin Thuroczy pe la începutul anilor ’90. Realităţile din România sau din Ungaria nu sînt, istoric vorbind, chiar atît de departe una de cealaltă. Şi cînd un text e bun, nu mai există geografii. În piesa asta regăsesc ceva din lumea părinţilor mei, din ce au pierdut familiile lor, din ce au învăţat să recupereze în plan uman, moral. Regăsesc pofta lor de viaţă cînd în jur speranţele erau spulberate, cînd nu aveai voie nici să visezi, nici să zbori, nici să trăieşti. Cînd casa se umplea de prietenii lor bezmetici, care umblau prin faţa mea ca nişte umbre, care se uneau în ritmuri de tangouri şi-şi şopteau iubirile, îşi ascundeau trădările, îşi urlau tăcerile. Dintr-un gest, dintr-un cîntec, din povestea unui pahar de cristal sau a unei linguriţe de argint şiroiau întîmplări, amintiri, un univers care putea să pară prăfuit şi decadent. Oricui, dar, nu mie. Hazul acela îl găsesc la Radu Afrim. Şi în spectacolul lui de la Odeon. Se simt, în ce fac şi în cum fac actorii, neliniştile, misterul iubirilor, al infidelităţilor, se simt slăbiciunile, se simt pasiunile care, indiferent cum ar fi sau ar fi fost viaţa, nu te lasă uscat, sec, nu te lasă să te acreşti. Se simte în acest cîntecel, şi nu doar în el, bineînţeles, cum se dăruiesc actorii. Cum corpul se lasă purtat de muzica lui Vlaicu Golcea, de cuvîntul rostit, de ritmul replicii, cum se dezinhibă, cum relaţiile sînt fireşti, se nasc şi sînt purtate normal pe scenă, cum actorii comunică pe dedesubt, sînt complici în frumuseţea dăruirii, în povestea lor, în timpul pe care îl petrec împreună. Îşi fac intrări adevărate pe scenă, îşi susţin micile recitaluri, sînt generoşi în momentele în care celălalt este protagonistul. Îşi acordă răgazul să se urmărească, să se bucure de reuşita celuilalt, de cheful de a juca acest spectacol.
Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Jeanine Stavarache, Tatiana Iekel, Virgil Andriescu, Crina Mureşan, Ana Maria Moldovan, Alin Teglaş. I-am văzut de atîtea ori împreună. Le-am admirat deschiderea cu care au mers în direcţia noului, prospeţimii, cum au provocat mereu, în spectacolele ultimilor ani, la Odeon, ipostaze actoriceşti minunate, bijuterii. Nu întotdeauna remarcate de noi aşa cum se cuvenea. Fiecare actor din această distribuţie face ceva consistent care vibrează altfel decît pînă acum. Asta şi pentru că în ultimii ani nu au obosit să-şi dorească să aibă bucurie şi miză pe scenă.
Dacă tanti Manţi roţi ar avea
O manţibicicletă ea s-ar chema
U la la la (bis).
Vă rog să nu uitaţi niciodată că este vorba şi despre un bis aici.
Şi candelabrele trăznite ale lui Vittorio Holtier, adunate parcă din cea mai pură întîmplare deasupra unor mese la fel de desperecheate, înşirate pentru a fi aşternute pe ele vise, nostalgii, piftii, farfurii, supe, lumini şi umbre, cai verzi pe pereţi. Aceleaşi poveşti, gesturi, ritualuri, jocuri copilăreşti. Aceleaşi haine bune, demodate. Pare că nimeni nu mai are pe nimeni. Decît acest spaţiu, tandreţea şi protecţia lui. Şi familiile s-au topit, copiii, bărbaţii. Au rămas numai prietenii, blîndeţea şi hachiţele bătrîneţii, zvîcnirile unor energii pe care le mai crezi intacte. Ca altădată. Fragmente de suspine, fragmente de cîntece, de amintiri, de obsesii, de invidii, de vieţi, fragmente de realităţi desenează pe scenă o lume, culmea, nu moartă, nu ostenită, ci o lume mai vie decît mi se întîmplă să văd astăzi în jurul meu. O lume autentică. O lume care se animă la rendez-vous-ul de joi. Enjoy! Şi numai pentru atmosferă, pentru mister şi nostalgie, chipurile se ascund după măştile frumoase şi triste făcute de Ilona Varga-Jaro. Şi umblă de colo, colo. Printre obiectele, şi ele desperecheate, aduse pe scenă de Holtier. Măştile mă privesc. Şi le privesc. Şi rîd, şi plîng pentru că viaţa este, la urma urmelor, un dar. Depinde cum ştii să-l primeşti.
Sîntem cu toţii pe scenă. În bucătăria-sufragerie a lui Zsuzsa, gazda gospodină. Aici se împart bucate şi nostalgii, aici se rostesc vinovăţii, aici tînăra generaţie amendează, acuză complicităţile, tăcerile, laşităţile faţă de regimul comunist. Simt un gol în stomac. „U la la la…“ Şi umbrele pleacă, uşor. Coboară în sală, acolo unde stăm, de obicei, noi, spectatorii. Şi se pierd în ficţiunea din noi, din fiecare dintre noi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius