altmarius

cultură şi spiritualitate

Nicolae Bagdasar și “deceniul de aur” al Revistei de Filosofie (1929-1939)

@ Marian Nencescu, membru altmarius.ning

 Extras din cartea "Respiratia lecturii" de Marian Nencescu, ed. Detectiv literar, Bucuresti, 2016

publicat cu permisiunea autorului. 

                   Răspunzând unei întrebări ce frământă și azi comunitatea profesională, și nu numai, anume dacă se poate vorbi de o filosofie românească, în condițiile în care, se știe, termenul de filosofie națională, pe criteriu statal, se poate aplica doar în puține cazuri,- în fapt nici una din filosofiile occidentale dominante (franceză, germană sau engleză, pentru a ne referi la cele mai cunoscute) neavând, decât într-o măsură relativă, vocație universală- academicianul profesor Alexandru Surdu admite totuși că „filsofia poate să apară oriunde și oricând”, cu condiția împlinirii unor „condiții speciale”, cea mai importantă dintre acestea fiind „tradiția” (Pentru ce  istoria filosofiei ?, coordonator Gheorghe Vlăduțescu, București, Ed. Paideia, 2003, p. 112). Mai mult chiar, sigură, tradiția nu este, în opinia ilustrului profesor bucureștean, determinantă, fiind necesar a se îndeplini și alte criterii, precum continuitatea iar, în cazul nostru particular, ispitele, de la cele străvechi, la neo-aristotelism. Altfel, respingerea de facto a tradiției (chiar bimilenare, după Al. Surdu) a filosofiei românești face ca recunoașterea acesteia să pară „o ciudățenie”, mai ales în cazul unui popor situat mai degrabă la periferia romanității, și lipsit de condițiile propice unor „oscilații spirituale”.

             Altfel, posibilitatea apariției unei filosofii naționale, nu garantează efectiv existența ei. Pentru ca, totuși, să putem vorbi de o filosofie națională distinctă, iar nu de una conjunctuală, de împrumut, Mircea Vulcănescu instituia, încă de la începutul anilor ′40, o serie de criterii de atestare, pe cât de elementare, pe atât de exclusive : existența unei activități filosofice originale și autentice în mediile culturale autohtone; existența unui sistem de difuzare a produselor filosofice, extins la scară națională; acordarea  unui rol determinant  filosofiei, în cadrul sistemului educațional și, în fine, dezvoltarea unor sisteme filosofice specifice și, obligatoriu, de amploare. În mod fericit, la data când erau formulate aceste condiții, România îndeplinea cu prisosință toate criteriile auto/impuse, inclusiv cel referitor la funcționarea unui mediu extins de difuzare al ideilor filosofice, fapt ce a favorizat diversificarea „stilurilor expozitive”, de la cel eseistic, de largă receptivitate publică, la cel tehnicist, destinat cu prioritate specialiștilor calificați. Mai mult, constată același Al. Surdu „împreunarea fericită dintre litere și filosofie a permis o instruire superioară, filosofică, a literaților, criticilor de artă și mai ales a clasicilor”, fapt ce a favorizat direct „valențele filosofice ale limbii române” (op.cit., p. 116).

                   În aceste condiții se poate vorbi chiar de existența unui „secol de filosofie românească”, după fericita expresie a Angelei Botez, perioadă ce acoperă, în linii mari, secolul al XX-lea, „cu ideile și personalitățile ce se înscriu într-o paradigmă spirituală românească”, incluzând chiar „subparadigme ce cuprind pattern-uri filosofice specifice” (Un secol de filosofie românească, București, Ed. Academiei Române, 2005, p. 9) și care cuprind inclusiv publicistica filosofică, ce a depășit, prin Revista de Filosofie, nouă decenii de activitate neîntreruptă (dacă luăm ca dată de referință anul 1923, când volumul al X-lea al Studiilor filosofice, revistă condusă încă din 1915 de Constantin Rădulescu-Motru, devine, sub aceeași conducere, Revista de Filosofie).

                   Fără a cădea, deci într-o paradigmă „nihilist cioraniană” (evident, lipsindu-ne deopotrivă talentul și profunzimea lui Cioran), nu vom trata diversele realizări ale personalităților și demersurilor publicistice pe tărâm filosofic, exclusiv pe teren deconstructivist, plecând cu orice preț de la premisa prezenței „originalității”  în cuprinsul textului filosofic. În fond, în toate etapele istorice, cu atât mai mult în contemporaneitate, demersul exegetic pornește de la fundamentele istorice și teoretice deja existente. Cunoașterea, deci, a background-ului  unei idei, chiar filosofice, reprezintă cu prisosință „o valoare realizată”, ca s-o cităm din nou  pe Angela Botez (ibidem, p. 19), astfel încât a eluda erudiția, atunci când invocăm filosofia românească, este, în cel mai fericit caz, un exemplu de superficialitate.

                   În acest sens, mă voi opri cu prioritate aupra unui singur deceniu, 1929-1939, din  istoria publicisticii de specialitate pe teren filosofic românesc, poate chiar  deceniul său de „aur”, dacă luăm în considerare cuvintele lui Iosif Brucăr, din 1934, care nota în  articolul programatic „Cadențe filosofice” : „Pe plan strict teoretic gândirea filosofilor români de azi (este vorba de anii ′30-′40 când unor filosofi li s-au ridicat chiar și statui – n.n.) se menține la același nivel de intelecție cu acela al filosofiei occidentale, aceleași lucru putând fi constatat și în ce privește nivelul revistelor filosofice românești, care pot sta alături, prin valoarea preocupărilor lor, de cele din străinătate”.

                   Așadar, în paralel cu Revista de Filosofie (continuatoare directă a revistei Studii filosofice (inaugurată la 15 noiembrie 1915, sub directoratul lui C. Rădulescu-Motru, secondat de Marin Ștefănescu, în calitate de secretar), în epocă mai apărea Revista filosofică ( 4 numere, 1915) , avându-l ca director pe Grigore Tăbăcaru, “ un Pestalozzi român” ( n. 14 martie 1883, Hemeiuș, Bacău - d. 9 martie 1939) și, ca o replică la orientarea pozitivistă și scientistă promovată de Revista de Filosofie, săptămânalul Gândirea (1921-1944), ce a căpătat, în principal sub conducerea lui Nichifor Crainic (după 1926), „o orientare teistă, spiritualist mistică și etnicist „ortodoxistă” (ibidem, p. 345), în fapt constituind, în plan publicistic, “o încercare de a apăra fixitatea dogmelor religioase împotriva oricărei inovații critice”.

           Rubrici de filosofie și, împlicit, referiri la cărțile de filosofie apăreau în majoritatea publicațiilor importante ale vremii, de la Revista Fundațiilor Regale, la Viața românească, Tribuna, Ideea Europeană, Convorbiri literare, Criterion, Adevărul literar și artistic, etc., inclusiv în publicațiile de stânga, Șantier, Era nouă etc., în vreme ce filosofi cunoscuți făceau parte din redacțiile acestor reviste, inclusiv în calitate de fondatori (Nae Ionescu, Ion Petrovici, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, D.D. Roșca ș.a.).

                   Vorbind, așadar, despre deceniul 1929-1939 vom evidenția rolul covârșitor în susținerea unui climat publicistic sănătos în câmpul filosofiei ce revine lui Nicolae Bagdasar (n. la 5 februarie 1896, Roșiești, jud. Fălciu, azi Vaslui, d. 21 aprilie 1971, București), filosof din primul eșalon al gândirii românești, format la școala filosofică germană, ce se situează pe linia „idealist obiectivă și raționalist realistă” (Angela Botez, op.cit., p. 164). O prejudecată ce stăruie în mentalul comunității filosofice românești este aceea că Nicolae Bagdasar ar fi un filosof „de mâna a doua” (Gh. Vlăduțescu, Introducere la Scrieri, București, Ed. Eminescu, 1988, p. V), astfel încât scrierile sale, întinse pe mai bine de patru decenii – dacă luăm în considerare prima ediție din Filosofia contemporană a istoriei (1927) și ultimul studiu Teoreticieni ai civilizației (cu referire la A. J. Toymbee, Karl Jaspers și N. Berdiaev), apărut postum, în Revista de Filosofie (Tom 18, an. 5, 1971) -i-ar fi cenzurat calitatea auctorială în favoarea unei interpretări „obiectiviste” a (istoriei) filosofiei românești.

         Cum același academician, Gh. Vlăduțescu, ne învață însă că termeni precum „subiectivism” și „obiectivism” sunt opuși doar în aparență, iar o reconstrucție „obiectivă” a faptului istoric nu reprezintă decât o reducere a „subiectivității “ la un mijloc, rezultă că Nicolae Bagdasar și-ar fi rezervat, pentru sine, mai degrabă, rolul de observator, păstrându-și intactă libertatea de interpretare. Asta pentru că, în esență, o istorie a filosofiei presupune pre-existența unei filosofii, calitate implicit asumată de N. Bagdasar, și bazată pe presupunerea că istoricul filosofiei este obligatoriu și un filosof, în acest caz fără trimitere la mărime. Opinia pare confirmată de N. Bagdasar însuși care, în lucrarea sa cea mai importantă Istoria filosofiei românești (1940, reeditată în 1988, Scrieri, op.cit., p. 3 și urm.), despre care Constantin Aslan spunea că este „singura sinteză credibilă în domeniu: o carte nemuritoare” (N. Bagdasar, Amintiri. Notații autobiografice, București, Ed. Tritonic, 2004, p. IV), evită să se refere și la propria persoană, deși admite că: „filosofia românească se află într-o perioadă de înflorire cum n-a mai cunoscut până în prezent” (Scrieri, op.cit., p. 338).

             Această modestie extremă, vădită cu prisosință în Amintiri, nu reprezintă, sub aspect psihologic, decât o rezervă „auctorială”, o interpretare arbitrară a ideii că orice formă de subiectivism ar putea dăuna obiectivismului științific. Autorul a preferat să se plaseze pe sine mai degrabă în postura de autor-subiect, în spiritul promovat de G. Călinescu, forțând astfel „limitele încercării”. Privită sub acest aspect, contribuțiia lui N. Bagdasar la istoria cugetării românești constă, mai ales, în recuperarea dimensiunii paideice, formative, în defavoarea unor delimitări de ordin conceptual pentru care avea atât vocația, cât și pregătirea necesare. Așa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să privim cu bunăvoință memoriile unui filosof debarasat de balastul preferințelor „egolatre”. Redate integral publicului tânăr, de după 1990, de editorul și filosoful Constantin Aslam  Amintirile lui N. Bagdasar ne îndeamnă nu doar la reconsiderarea rolului deținut de gânditor „în sistem” cât, cu prisosință, la redescoperirea unui model de filosofare bazat pe competență și probitate științifică, opus compilației eseistice demolatoare.

                   Exemplul cel mai concludent în acest sens îl reprezintă paginile dedicate  de memorialist sacrificiilor făcute pentru apariția Revistei de Filosofie, publicație susținută efectiv din leafa de profesor a lui N. Bagdasar și pentru care s-a auto-umbrit  efectiv, inclusiv ca autor, fără măcar de a beneficia de satisfacția morală de a-și vedea numele pe pagina de gardă, totul din dorința excesivă și preventivă de a nu leza unele susceptibilități inerente comunității filosofice din România interbelică. Apariția acestor pagini „antologice”, cum le numește C. Aslam, sunt de natură a arunca o lumină nouă inclusiv asupra istoriei filosofiei românești din ultimul veac, astfel încât, cu siguranță, partea a II-a a lucrării d-nei Angela Botez (Un secol de filosofie românească, op.cit., p. 337 și urm.) merită reformulată.

                   Mergând pe firul memoriei, N. Bagdasar consacră participării sale la renașterea Revistei de Filosofie un capitol distinct (Secretar de redacție al Revistei de Filosofie, secretar al Societății Române de Filosofie, op.cit., p. 232 și urm.), localizând începuturile apropierii sale de revistă, în anul 1928, mai precis în luna ianuarie când, la inițiativa lui Constantin  Beldie (1887-1953), secretarul de redacție al Noii Reviste Române, se prezintă (însoțit de T. Vianu) la Constantin  Rădulescu-Motru (1868-1957), pentru a-i propune „revigorarea” revistei, din care, pe anul 1927, nu apăruse nici un număr. În acel timp, N. Bagdasar ocupa postul de profesor la Școala comercială “N. Krețulescu” din București, având un salariu substanțial mai mic decât cel primit anterior, la Școala română comercială din Salonic. De altfel, momentul revenirii în țară și al stabilirii sale la București este evidențiat dramatic de N. Bagdasar în Amintiri : „În tinerețe omul își face multe planuri...Unul dintre acestea era să-mi petrec vacanța de vară în mijlocul bibliotecilor din străinătate. Nu mi l-am putut realiza. Angrenat în atâtea treburi, m-am reîntors la București, înglodat tot timpul în datorii cu editarea Revistei de Filosofie, a lucrărilor personale și a atâtor altor lucrări în cadrul societății Române de Filosofie” (op.cit., p. 231).

                   Obținând, de principiu, acordul lui C. Rădulescu-Motru de a realiza revista, rămas singur prin „dezertarea” lui T. Vianu, și având de înfruntat rezistența „tacită” a lui Mircea Florian (1888-1960), secretarul de redacție „en titre” al publicației, N. Bagdasar reușește, totuși, să mobilizeze Societatea Română de Filosofie și să găsească o tipografie unde să editeze ”seria nouă” a publicației. Un moment sensibil este acela când C. Rădulescu-Motru, nemulțumit de non-implicarea lui Mircea Florian în proiect, „a pus mâna pe toc și l-a tăiat” de pe coperta revistei. Modest, N. Bagdasar a insistat ca numele său să nu apară pe pagina de gardă, astfel încât Mircea Florian să nu-l  perceapă “ca pe un adversar”. În aceste condiții cei doi filosofi,  C. Rădulescu- Motru și  N. Bagdasar decid că este mai diplomatic să nu apară nici un nume  ca  secretar de redacție.  Acesta este motivul, susține memorialistul, pentru care  „ani de zile” Revista de Filosofie a apărut fără să aibă pe coperta a doua numele secretarului de redacție” (Amintiri, op.cit., p. 236). 

               În fapt,  întreaga muncă redacțională, ca și  cea administrativă, i-a revenit lui N. Bagdasar, care, în plus, îndeplinea această obligație pro-bono, fondurile puse la dispoziție de Ministerul Instrucțiunii (respectiv de Ion Petrovici, în calitate de ministru, în cuantum de 30.000 lei), neacoperind nici măcar prețul tiparului, N. Bagdasar își amintește că a îndeplinit singur „o  muncă de pionierat”, făcând pachete, aplicând mărci poștale și scriind adrese pentru abonați, dar și ținând evidența rău-platnicilor. Cum primul număr din seria nouă a înghițit integral bugetul planificat, cu sprijinul lui  C. Rădulescu-Motru, dar și al altor membri ai Societății Române de Filosofie, N. Bagdasar  „a început a umbla cu pantahuza”, adică a cere bani de la diferite cunoștințe, „patroni de bănci, ori miniștri”, operație ce implica „multe alergături și pierdere de vreme”. Din fericire „rar se întâmpla ca Rădulescu-Motru să fie refuzat” (ibidem, p. 237). Tot pentru a strânge bani, pentru revistă,  N. Bagdasar propune organizarea de Conferințe filosofice,  cu intrare, ce urmau să aibă loc în amfiteatrul Fundațiilor regale, sub auspiciile Societății Române de Filosofie. Odată stabiliți conferențiarii, ca și tematica, s-a lansat, prin Baroul București, o listă de abonamente, inițiativa dovedindu-se rodnică, inclusiv sub aspect comercial. La conferințele săptămânale, ținute în fiecare zi de joi, publicul a luat cu asalt  Amfiteatrul Fundațiilor sporind astfel prestigiul moral, în primul rând, al Revistei de Filosofie, dar și asigurând suportul material al editării.

        În tot acest răstimp, sarcina plasării abonamentelor,  ca și a controlului accesului în sală, au revenit, ca de obicei, lui N. Bagdasar, răsplata sa fiind, invariabil, de ordin moral. De remarcat este și faptul că, deloc insensibil la efortul asistentului și colaboratorului său,  C. Rădulescu-Motru a insistat ca și N. Bagdasar să țină două conferințe, asta mai ales pentru ca secretarul revistei să nu fie considerat „un simplu impresar” al Societății Române de Filosofie. Modest până la capăt și convins că nu are talent oratoric, N. Bagdasar și-a pregătit cu minuție aparițiile publice, precizând chiar că ”ar fi preferat să scrie un studiu, decât să țină o conferință” (ibidem, p. 243). Tema aleasă de el a fost legată de „viața și opera lui Karl Marx”, un subiect cu atât mai sensibil cu cât publicul s-a nimerit să fie alcătuit din studenți la teologie și la drept, în loja centrală a sălii luând loc chiar mitropolitul Gurie al Chișinăului, însoțit de câțiva preoți. Efectul conferinței sale a fost peste așteptări : „Am început să vorbesc, așteptându-mă ca din moment în moment să fiu întrerupt de vociferări, să mi se arunce ouă clocite și să fiu scos pe sus de haidamaci din sală. Nu am auzit decât niște strigăte de dezaprobare venite de la cei de afară care nu reușiseră să intre înăuntru, astfel că am putut continua să vorbesc” (ibidem, p. 243).

                   Din fericire,  din  1929,  și până în 1938,  conferințele au continuat să se țină regulat, uneori și cu o frecvență de două ori pe săptămână (joia și sâmbăta), aducând Societății un venit constant. Nu același succes îl are și Revista de Filosofie, care continua să acumuleze datorii, ce au ajuns, în 1932, la fantastica sumă de 300.000 lei, girată în întregime de N. Bagdasar cu salariul său de profesor bugetar. Motivele acestei datorii către I.E. Torouțiu ( 1888-1953), proprietarul Tipografiei Bucovina, principalul editor al Revistei de Filosofie, erau legate de generozitatea și încrederea dovedite de N. Bagdasar față de un confrate, Iosif  Brucăr (1888-1960), autor al unui studiu despre Filosofia lui Spinoza: „Făcusem pe generosul cu extrasele, în dauna desfacerii revistei. Eu care-mi făcusem iluzia că din vânzarea numărului comemorativ (dedicat împlinirii a 250 de ani de la nașterea lui Spinoza – n.a.) să rezulte un venit substanțial, cu care să pot edita alte cărți de filosofie . . .” (ibidem, p. 246).

                   În consecință, în ciuda înțelegerii arătată de I. E. Torouțiu, care îi anulează lui N. Bagdasar o parte substanțială din datorie (peste o treime – n.a.), acesta continuă să semneze „polițe peste polițe”, astfel încât la un moment dat salariul său este grevat în întregime de creditori.  „Dacă aș fi păstrat toate polițele semnate de mine, aș fi putut să-mi tapetez pereții biroului”, notează cu amară ironie N. Bagdasar (op.cit., p. 248), semnalând chiar că a apelat, la un moment dat la sprijinul fratelui său, medicul neurolog Dumitru Bagdasar (1893-1946). Un alt moment semnificativ din istoria revistei îl constituie publicarea, în 1932, a unui număr special consacrat împlinirii a 35 de ani de activitate didactică a lui C. Rădulescu-Motru. Mobilizând forțe importante de la Ministerul Culturii Naționale, Academie, de la Facultățile de filosofie ale celor patru Universități românești ale vremii ca și de la Societatea Studenților în Litere și Filosofie, N. Bagdasar editează o revistă de aproape 600 de pagini (cu circa o treime mai substanțială decât un număr obișnuit),  volumul XVII, tipărită pe hârtie velină, dar al cărui cost de vânzare „nu reușește să acopere cheltuielile curente ale revistei”. Paradoxal, plecând de la această sărbătoare,  printre neinițiați se răspândește zvonul că Societatea Română de Filosofie deține fonduri substanțiale și că ar trebui chiar să plătească dividende membrilor săi, de vreme ce N. Bagdasar ar fi transformat-o într-o „societate pe acțiuni”. În fapt, lucrurile se prezentau chiar așa, cu precizarea că nu N. Bagdasar o transfomase în societate ce funcționa după principiile Codului comercial, ci acționarii anteriori.  „Ideea în sine m-a uluit, își amintește filosoful. Fondezi o societate, când ai un bun, o proprietate de exploatat. . .  Ce destinație căpătaseră sumele încasate pe acțiuni, nu am căutat să aflu” (ibidem, p. 248).

                   O altă consecință este aceea că, inspirat de succesul lui  C Rădulescu-Motru și I. Petrovici (prin mijlocirea lui T. Vianu) aspiră la sărbătorirea, prin intermediul Societății Române de Filosofie, la  30 de ani de învățământ universitar. Zadarnic încearcă N. Bagdasar să se eschiveze, motivând că mai are și alte sarcini, pe lângă editarea Revistei de Filosofie, inclusiv terminarea lucrărilor proprii, căci până la urmă e nevoit să cedeze. Rezultatul, paradoxal, nu a fost editatea unui număr de revistă, cum se procedase în cazul lui C. Rădulescu-Motru, ci al unor fascicule din viitoarea Istorie a filosofiei moderne, lucrare începută în 1938 și finalizată  „în vremuri de cumplită tensiune internațională, cu miros de pulbere de pușcă, în plin război”, în 1941. În acel an, N. Bagdasar era deja concentrat, astfel încât corecturile i se trimiteau direct la locația de concentrare, după caz, la Oradea sau la Turda.

                   Concluzia lui N. Bagdasar, după finalizarea acestui proiect este de-a dreptul tulburătoare : „Totul de la întocmirea cuprinsului, determinarea numărului de pagini, alegerea colaboratorilor și corespondența cu ei, patruzeci la număr, citirea materialelor, efectuarea corecturilor, adunarea de fonduri, toate le-am făcut singur, fără nici un ajutor” (ibidem, p. 253).  Și în acest caz,  este inutil a adăuga că pentru toată munca depusă, la Revista de Filosofie și la Istoria filosofiei moderne,  N. Bagdasar nu a fost remunerat, singura sa stisfacție rămânând aceea că a înzestrat, în condiții grele, cultura filosofică românească, cu opere de care putem fi mândri, mai ales că, așa cum susține N. Bagdasar „nici unul din popoarele vecine nu posedă un bagaj de opere similare” (op.cit., p. 254).

                   Referindu-se la calitățile acestui cugetător, cu vocație de organizator, Z. Ornea nota, în 1988, cu prilejul apariției seriei „Scrieri”: „În mișcarea filosofică românească, de prin 1928, până spre 1947-48,  N. Bagdasar era factotum-ul, cu  o prezență atât de diversificată încât părea a fi ubicuă” (Înțelesuri, Ed. Minerva, București, 1994, p. 170).

                   Citind astăzi, la o distanță confortabilă de timp, Amintirile lui N. Bagdasar, ne punem firesc întrebarea dacă această implicare în „occidental și local” mai este benefică pentru cel ce studiază „istoria filosofiei”, sau reprezintă doar un „concept” demult rămas în urmă. Răspunsul îl găsim în ceea ce numim curent „starea filosofiei”. Filosofia românească interbelică a cunoscut o acută „stare de sincronizare” cu cea occidentală. Din fericire, spiritul pozitivist, susținut inclusiv prin strădaniile și sacrificiile lui N. Bagdasar, nu a cedat  cu totul tendințelor lichidatoarelor post-modernismului. Dacă astăzi putem afirma că se  (mai) pot identifica unele “particularități ale filosofiei românești”, meritul îi revine și lui N. Bagdasar, care a știut să pună la treabă filosofia culturii în favoarea ideii generalizatoare de „filosofie cu și pe temei românesc”.        

Vizualizări: 157

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor