Neagu Djuvara, - Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 120 pag.
Pe Neagu Djuvara îl ştim bine deja ca istoric, figură publică, descendent al celebrei familii de oameni politici. Suntem în temă cu erudiţia sa formată la Paris, antrenată în Africa şi consolidată în mod continuu de-a lungul timpului. Îl cunoaştem pe autorul care îşi răsfaţă publicul cu descrieri şi interpretări istorice prezentate într-un stil dinamic, accesibil. În fine, îi ştim studiile la vederea cărora specialiştii roşesc în faţa curajului său interpretativ.
Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă arată un Neagu Djuvara ardent polemic, fără a fi însă irascibil. Lucru admirabil, dacă ne gândim că terenul polemicii este, de obicei, unul foarte instabil, pentru că implică o atitudine marcat subiectivă, chiar umorală. Aici menţinerea echilibrului este un factor lăudabil, esenţial pentru o eventuală victorie. Pentru că, la urma urmei, polemica este o luptă şi cere cu tot dinadinsul un învingător. Iar acest volum are toate şansele să obţină o victorie prin adecvarea pe care o adoptă.
Motivul acestei cărţi stă în apariţia din 2007 a volumului Thocomerius- Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Teza punea în discuţie originea barbară, cumană a întemeietorului Ţării Româneşti, Negru Vodă. Acesta se pare că e unul şi acelaşi cu Thocomerius, tatăl lui Basarab Întemeietorul, ceea ce îl făcea pe acesta din urmă un cuman pursânge. Neagu Djuvara arată că acest fenomen se aliniază întemeierii tuturor statelor europene care au fost înfiinţate, ca unităţi statale, de către barbari, fie ei cumani, avari, vizigoţi, franci, lombarzi, varegi sau alte populaţii migratoare. În acest fenomen, elementul local a fost, în toate cazurile, mai degrabă paşnic şi pasiv.
Percepută aproape ca o blasfemie, ca o ofensă adusă spiritului românesc, cartea a stârnit cele mai aprinse contestaţii în rândul specialiştilor. Spectacolul contestatar s-a desfăşurat, în mare parte, în spaţiul revistelor de specialitate. Iar răspunsurile autorului au fost formulate iniţial în „Revista istorică”, a Institutului „Nicolae Iorga”, în nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2008. Volumul Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă le reia şi le dezvoltă din „necesitatea imperioasă de a pune odată capăt, al noi al obiceiului mai mult decât secular de a se scrie o istorie românească «cosmetizată»; de a isprăvi odată cu mentalitatea că unele fapte sau aspecte din trecutul naţional trebuie minimizate sau de-a dreptul ocultate, pe când altele, considerate mai onorabile sau glorioase, trebuie umflate peste măsură, în apreciere sau în stil. Cum de nu se vede că asemenea prezentare e profund dăunătoare atât împlinirii noastre în autenticitate ca fiinţă naţională, cât şi renumelui nostru în afară?” (p. 5)
Aşadar, această carte este în primul rând un apel făcut publiciştilor istorici pentru o perspectivă obiectivă împotriva tendinţei mistificatoare, abia apoi un răspuns la acuzaţiile aduse de criticii controversatei cărţi. Atitudinile ostile sunt comentate pe un spaţiu mult mai amplu decât cele favorabile. Autorul îşi rezervă dreptul de a răspunde pe larg, cu numeroase contra-argumente, criticilor care au contestat fie teoria centrală a cărţii Thocomerius-Negru Vodă, fie iniţiativa în sine, fie situaţia personală şi profesională a lui Neagu Djuvara. Cei care s-au situat de partea lui sunt amintiţi în treacăt. La urma urmelor, cartea se adresează „criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”.
Fiecărui neprieten îi dedică un capitol în care sunt rezumate şi articolul critic iniţial, şi răspunsul autorului. În nici un loc nu e vorba de vreo răbufnire de orgoliu, acceptă observaţiile dacă sunt îndreptăţite documentaristic. Dar respinge vehement criticile venite din prejudecăţi, personale ori ale tagmei, din ambiţie sau din rea credinţă. Totodată lămureşte unele confuzii istorice răspândite, precum corectitudinea termenului „voivod” sau „voevod” în faţa lui „voievod” (aducând ca argument majoritatea ocurenţelor în mărturiile istorice sub forma „voivod/voevod”). De asemenea, explică faptul că Negru Vodă nu avea nici o legătura cu Radu Negru Vodă, cea din urmă fiind o construcţie nominală târzie. Confuzia s-a făcut în raport cu domnitorii mult mai recenţi Radu cel Mare (1495-1508) sau Radu I (1376- 1385). O altă problemă disputată pe care autorul încearcă să o clarifice este religia catolică în care, cel mai probabil, Basarab şi fiul său erau născuţi.
Meritul lui Neagu Djuvara este acela de a consacra în spaţiul cercetării istorice perspective sprijinite pe argumente logice care, de multe ori, probează mai mult decât un document material evident, dar care îşi poate pierde, în orice moment, urmele
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius