Andrei Oisteanu – Narcotice in cultura româna. Istorie, religie si literatura
Ed. Polirom, Colectia Plural M, 2010
Inutil a mai prezenta autorul cartii „Narcotice in cultura româna. Istorie, religie si literatura“, Andrei Oisteanu. Cartile au suflet si mai ales gura pentru a marturisi atuuri care fac din lectura lor prilej de narcoza a sufletului: exhaustivitatea documentara, mobilitatea si naturaletea asocierilor, logica argumentarii, eleganta polemicii, mobilitatea ideilor in sincronie si diacronie, eliminarea stilului descurajant excesiv teoretic sunt numai câteva dintre ingredientele acestei cercetari asupra utilizarii plantelor psihotrope si a narcoticelor sintetizate ulterior in spatiul românesc (si nu numai) din cele mai vechi timpuri si pâna astazi.
Elaborarea a apoape 500 de pagini despre o tema pâna nu demult tabuizata are antecedente atât prin studiile lui Mircea Eliade despre matraguna, publicate in anii ‘30 in „Cuvântul“ sau „Zalmoxis“ sau prin volumul I (din 3 anuntate) din „Botanica poporana româna“ redactata de Sim. Fl. Marian, publicat la un centenar de la moartea autorului, in 2008, cât si in articolele lui Andrei Oisteanu din perioada comunista, când, in 1988, „Revista de istorie si teorie literara“ revela un gol al informatiilor folclorice de etnobotanica si medicina populara prin reluarea articolelor celor doi citati mai sus si prin publicarea unei analize comparative a textelor lor in opinia lui Oisteanu. Acest studiu, alaturi de seria de articole din 2008 din revista „22“, intitulata „Scriitorii români si narcoticele“, probeaza interesul mai vechi si constant al autorului cartii pentru acest subiect.
Precedata de un cuvânt inainte care explica intentiile autorului in abordarea temei din perspectiva istoriei culturii si a mentalitatilor, cartea este structurata in doua parti: prima, intitulata „Narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Utilizarea cu caracter religios si magico-ritual a plantelor psihotrope“, reprezinta „o studiere fara prejudecati a subiectului“, „profitabila nu numai pentru mai buna cunoastere a botanicii populare si a folclorului medical românesc, dar si pentru elucidarea unor aspecte inedite de magie, mitologie populara si istorie a religiilor in spatiul cultural românesc“, spune Andrei Oisteanu; cea de-a doua – „Narcotice si haluginogene in cultura româna moderna“ –, reprezinta o calatorie vie in lumile alternative ale unor scriitori narcomani, opiomani, morfinomani, cafegii, tutungii precum Daniil Scavinski, Alexandru Odobescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu sau Sorana Gurian (enumeratia nu este completa, va las sa descoperiti singuri celelalte nume) sau ale unor personaje care experimenteaza transe eliberatoare de dureri fizice (ca in literatura lui Max Blecher ori Ioana Postelnicu) ori existentiale (Dragos Bucurenci sau Alexandru Vakulovski). Un capitol intreg face radiografia depresiilor lui Cioran, Eugen Ionescu sau Eliade, care-si cauta remedii in alcool (primii doi), ceaiuri/plante psihotrope precum passiflora sau pastile de pervitin (cel din urma). A nu se intelege ca scopul cartii este denigrarea memoriei unor autori cu nume grele in cultura româna: intentia lui Andrei Oisteanu nu este de a face exces de biografism, ci de a semnala ca narcoticele pot modifica starea neuro-psihica a scriitorului, marcându-i substantial viziunea, viata, opera. Toate accidentele biografice „denuntate“ – caci in rare cazuri putem vorbi de dependenta, de regula in cazul bolilor in care durerile devin insuportabile in etapa premergatoare mortii –, sunt privite cu ochiul celui care, abandonând comoditatea relevarii aspectului moral al problemei, cauta resortul adânc al cauzei, care nu este doar sensibilitatea exacerbata a artistilor, ci are origini fie in depresia fricii de moarte la Eugen Ionescu, fie in cea a singuratatii, a mortii sotiei, a esecului miscarii antisemite la Eliade, fie in alternativa „rezistentei prin bautura“ la narcoza ideologiei comuniste la Mircea Ivanescu sau Nicolae Velea.
Insasi coperta, ilustrând reproducerea tabloului lui Daniel Rosenthal datat la 1848, prezinta o natura moarta, un altar al fumatorului, in care prim-planul revela o tabachera intredeschisa: cartea este o cutie a Pandorei din care, simbolic, ies remedii cu maselarita „pentru durerea masalilor“, rachiuri cu cornul-secarei care fac clientii sa nu paraseasca hanurile pâna nu termina toti banii, miere cu aroma de rododendron, ciuperci cu efecte afrodisiace, fum de ciumafaie pentru epidemiile de ciuma, cânepa care alina durerile facerii si „lipitura“ (termen popular pentru depresie), cununi de plante psihotrope pentru când „iti arde capul“, seminte de mac care narcotizeaza spiritele ce pazesc lumea de dincolo, deschid vamile vazduhului sau imbuneaza strigoii. De la utilizarea rituala (consemnata de Herodot) de catre traci a plantelor stupefiante in spatiul carpato-danubiano-pontic pentru obtinerea de efecte halucinante si de la prohibitia lui Deceneu a vinului din ratiuni de ordin religios pâna la transformarea consumului de tutun in ritual de socializare in perioada fanariota si la discutiile recente despre nediscriminarea consumatorilor de plante etnobotanice, lui Andrei Oisteanu nu ii scapa nicio etapa importanta in istoria mentalitatilor. Autorul nu se limiteaza la a le eumera, ci analizeaza nuantat evolutia fenomenelor, ca in pasajul urmator: „Evident, la jumatatea secolului al XIX-lea, trecerea de la narghilea si ciubuc la pipa („narghilea portativa“) si la tigara („ciubucu’ cel de hârtie“) a marcat trecerea de la „statismul oriental“ al corpului la „mobilismul occidental“. s…t Trecerea a fost oarecum sincrona cu schimbarea revolutionara (in termenii lui Alecu Russo) de la imbracamintea turceasca, „molesitoare“ si „efeminata“ (in termenii lui Eugen Lovinescu) care indeamna la lenevie si imobilism, la „hainele nemtesti“, facute sa incurajeze mobilitatea, vivacitatea si harnicia. A fost o modificare de fond, de mentalitate si de mod de viata.“ (pp. 156-157)
Consumul de narcotice difera in functie de epoci sau curente literare: daca in secolele XVII-XVIII, Nicolae Milescu Spatarul calatoreste in China si vorbeste despre „iarba care alunga mâhnirea“, in timp ce Dimitrie Cantemir scrie, de la Istanbul, despre seminte de mac si alte stupefiante, la romantici „soarele negru al melancoliei“ duce la sinuciderea cu opium a lui Daniil Scavinski, la moartea prin supradoza de morfina a lui Odobescu, la excesul de cafea si tutun al lui Eminescu, fara a ocoli budoarele nevestelor de dregatori; prin Macedonski, simbolistii anuleaza tabuul scrierilor despre narcotice, inaugurând cu nuvela „Visele hasisului“ „literatura stupefiantelor“, care isi va gasi in generatia anilor 1990-2000 nu numai reprezentanti (Al. Vakulovski, Dragos Bucurenci, Silviu Gherman, Andrei Codrescu, Dan Sociu), ci si critici (Marius Chivu). De la imnuri de slava inchinate tutunului de C. A. Rosetti, parfumul ca narcoza a spiritului cuprins de spleen devine tema la simbolisti precum Macedonski sau Vinea; in perioada interbelica, morfina apare in prozele lui Camil Petrescu numai in „gratioasa stilistica a metaforelor“ prin care personajele isi analizeaza revelatiile in constiinta, pe când la Ioana Postelnicu sau Henriette Yvonne Stahl narcomania devine subiect central, epuizat in toate fetele lui: forma de supravietuire dupa traume psihice, remediu impotriva durerilor cancerosilor, gânduri de sinucidere prin supradoza, (auto)izolarea narcomanului etc. Trecând apoi prin „paradisurile artificiale“ ale lui Barbu, Tudor Vianu, ale avangardistilor, prin morfinofilia lui Emil Botta, prin „ravagiile alcoolemismului“ a caror victima cade Eugen Ionescu, prin febra hippie revoltata impotriva establishment-ului american pe care o explica Eliade de la fata locului, autorul ajunge in anii prezenti la analiza proliferarii preocuparilor pentru analiza mecanismului narcotizarii: literatura este concurata de filme in domeniul fictiunii, dar si de polemici in domeniul politic.
Nu pot trece peste interesantele incursiuni in etimologia unor cuvinte cu iz de nevinovatie, care ascund trecuturi „nabadaioase“: magiunul devenit astazi marca româneasca inregistrata (sic!) este consemnat in dictionarul lui Lazar Saineanu ca amestec de opiu, mac si aloe, iar marocanul „kif“ (hasis) este stramosul românescului „chef“, initial desemnând „imbatarea cu fumul parfumat al narghilelei“, de unde si expresiile „a fi cu chef“, „a trage un chef“, prin care se descria, initial, euforia provocata de alcool, tutun si hasis. Iar pentru literati, interpretarea nuvelei „Un om mare“ de Mircea Eliade si a piesei „Amedeu sau cum sa te debarasezi“ de Eugen Ionescu prin macropsie (perceperea corpului in crestere ca rezultat al unei betii mescalinice de tip Huxley), identificarea unui model al doctorului Honigberger in persoana reala a lui Johann Martin Honigberger, medic, farmacist, opioterapeut convins din Brasovul primei jumatati a secolului al XIX-lea, sau analiza poemului „Riga Crypto si lapona Enigel“ fie ca „alegorie cu informatii incifrate si limbaj criptic privind plantele psihotrope“, fie prin echivalarea lui Riga Crypto cu Barbu si a laponei Enigel cu norvegiana Helga, marea iubire a poetului, constituie revelatii care exclud inca o data prejudecata epuizarii interpretarii autorilor clasici. Pe scurt, savoarea cartii are arome de istorie, religie si literatura, asa cum o promite subtitlul
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius