Nădejdea creştină se naște din răbdare, fiind înţeleasă ca o credinţă îndreptată spre viitor. Ea este una dintre cele trei virtuţi teologice de care aminteşte Sf. Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Co. 13, 13).
Nădejdea izvorăşte în suflet prin harul lui Dumnezeu. Ea este cea care ne dă putere să aşteptăm cu încredere fericirea veşnică pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o tuturor.
Prin nădejde, avem încredere că vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu şi nu vom fi lipsiţi de mijloacele necesare pentru mântuirea noastră.
După cuvântul Sf. Paisie Aghioritul nădejdea şi încrederea în Dumnezeu sunt cele care ne dau multă putere sufletească. „Trebuie să ne lăsăm pe noi înşine în mâinile lui Dumnezeu cu încredere desăvârşită şi să vedem fiecare încercare ca pe un dar trimis de dragostea lui Dumnezeu. Omul care are multă încredere în Dumnezeu se bucură de toate. Fie că este bolnav, fie că rămâne flămând, fie că îl nedreptăţesc oamenii, fie că pătimeşte altceva, el crede că Dumnezeu le-a îngăduit pe toate, nădăjduieşte în Dumnezeu şi întotdeauna se află în siguranţă la limanul nădejdii în Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 287).
Aşa cum sfătuia Gheron Paisie, cel care vrea să sporească va trebui să fie înţelept, să aibă bărbăţie, să se nevoiască cu multă nădejde în Dumnezeu, atribuindu-I Lui toate bunătăţile duhovniceşti: „Iar când omul se nevoieşte cu nădejde în Dumnezeu, sufletul simte cu tărie mângâierea dragostei Lui. Atunci inima este atrasă de Dumnezeu, iar rugăciunea se face cu bucurie mişcată de acea căldură dumnezeiască” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 121).
Într-una din povestirile sale, Sf. Paisie relatează cazul ucenicului care, deşi n-a făcut ascultare de stareţul său, totuşi s-a mântuit deoarece nădăjduia în Dumnezeu.
Părintele Metodie românul, de la Chilia „Sfinţii Teodori” din Karyes, este cel care l-a văzut, prin descoperire dumnezeiască, pe ucenicul neascultător, după ce acesta adormise în Domnul, mărturisind despre faptele sale înaintea îngerului: „Nu am nici o faptă bună, ci numai păcate, neascultările faţă de stareţul meu. Singurul lucru pe care îl am este nădejdea în Dumnezeu şi mila Lui” (Paisie Aghioritul, „Părinţi Aghioriţi. Flori din Grădina Maicii Domnului”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 114).
Pentru că şi-a recunoscut cu smerenie sărăcia sa duhovnicească şi a nădăjduit numai în Dumnezeu, Hristos l-a trecut în rândul celor mântuiţi.
Pe orice treaptă duhovnicească ne-am afla, nu trebuie să încetăm a plânge pentru păcatele noastre, dar cu discernământ şi nădejde în Mântuitorul Iisus, pentru că El S-a răstignit ca să ne învieze duhovniceşte.
Referitor la nădejdea în Dumnezeu şi la încrederea în sine, Părintele Paisie Aghioritul spune: „Nădejdea în Dumnezeu este cea mai mare asigurare a omului. Încrederea în sine este vrăjmaşul nostru cel mai mare şi mai rău, care ne aruncă deodată şi fără milă în aer, lăsându-ne nefericiţi pe drumuri” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 226).
Motivul pentru care suferim este că nu ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, adică nu predăm viitorul nostru în mâinile Proniei divine, ceea ce vădeşte puţina noastră nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
„Cel care se lasă în mâinile lui Dumnezeu fără să-şi facă niciun plan personal, trece în planul lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai ancorat în sine, el rămâne în urmă, nu progresează duhovniceşte, pentru că pune piedici milei lui Dumnezeu. Ca să înainteze, are nevoie de multă încredere în Domnul” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 104).
În viaţa duhovnicească se cere luare-aminte. Cel care este mişcat de slava deşartă, rămâne cu un gol în suflet, în timp ce inima celor care se nevoiesc cu smerenie şi nădejde în Dumnezeu, se bucură în chip negrăit.
„Dumnezeu ne supraveghează inima şi îi cercetează adâncurile ei. Şi noi să ne cercetăm necontenit pe noi înşine, să ne pocăim pentru trecut şi să ne temem pentru neputinţele noastre. Să nu ne pierdem, însă, nădejdea mântuirii noastre” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus...”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 154).
La începutul vieţii duhovniceşti, Dumnezeu nu îngăduie ca nevoitorul să-şi cunoască păcătoşenia sa şi nici multele Lui binefaceri ca astfel să nu deznădăjduiască, mai ales dacă unul ca acesta este sensibil.
„De aceea să nu deznădăjduim, ci mereu să ne nevoim cu nădejde, cu smerenie şi mărime de suflet şi toate patimile noastre încet-încet se vor dezrădăcina cu harul lui Dumnezeu, deoarece niciodată nu rămâne continuu pe cer întunecimea vremii rele, ci trece şi se iveşte soarele. Nădejdea împreună cu răbdarea alungă iarna cu gerurile ei şi aduc primăvara cu vremea ei bună, care încălzeşte pământul cu lumina soarelui făcând să răsară covorul lui cel verde” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 98).
Nu există boală mai mare decât gândul cel rău, care îl convinge pe om că nu se află într-o stare bună, ducându-l astfel la deznădejde.
„Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea, slobozeşte sufletul de întristare şi de nelinişte şi întăreşte încet-încet puterile duhovniceşti cu vioiciunea dumnezeiască pe care o dă” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 145).
Ea alungă deznădejdea, chemând mila dumnezeiască şi mântuirea; îl însufleţeşte pe cel învins de suferinţă; îi izbăveşte pe cei căzuţi; îi îndreaptă pe cei îngenuncheaţi şi revarsă balsamul mângâierii pe rănile inimii înlăcrimate (Teoclit Dionisiatul, „Sfântul Nectarie din Egina. Făcătorul de minuni”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 197).
Referitor la deznădejdea, pe care vrăjmaşul încearcă s-o semene în suflet prin gândurile de hulă, Sf. Paisie Aghioritul zicea: „Omul nu trebuie să se mâhnească pentru hulele diavolului, ci numai pentru păcatele lui personale şi să nădăjduiască în milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu, deoarece acolo unde lipseşte nădejdea în Dumnezeu, îşi bagă coada cel viclean” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 120).
De asemenea, el îndemna să facem cât ne stă în putinţă, umblând pe calea duhovnicească cu „simplitate, mărime de suflet şi cu multă încredere în Dumnezeu”. Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, Îl obligăm într-un anume fel să ne ajute.
Altfel, prin gândurile cele multe, chiar şi un om sănătos se netrebniceşte. Iar cel care pune planurile proprii înaintea planurilor lui Dumnezeu, acela va cunoaşte numai zbucium şi întristare: „Toate problemele se rezolvă prin încrederea în Dumnezeu şi prin smerenie. Tu să faci ceea ce poţi, iar apoi să te încredinţezi proniei dumnezeieşti, voii dumnezeieşti. Nădejdea în Dumnezeu înseamnă credinţă întărită, care este cea mai bună asigurare pentru om” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 286).
Acela care a tăiat legăturile cu „duhul lumesc”, nu trebuie să deznădăjduiască atunci când se întâmplă să cadă din nou în păcat, întrucât „încet-încet începe o luptă, omul se smereşte vrând-nevrând şi se deznădăjduieşte cu deznădejdea cea bună, adică se deznădăjduieşte de eul său. Atunci pe toate le atribuie harului lui Dumnezeu şi crede cu adevărat ceea ce a spus Domnul: Fără Mine nu puteţi face nimic>> (In. 15, 5)” (Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 156).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius