Malul unei mări muribunde —țărmurile tot mai scurte ale Aralului, Uzbekistan. Foto: PAUL SALOPEKTraversând Asia Centrală pe jos, în drum spre China, am fost îndemnat de multe ori să vizitez Marea Aral. Acest infam corp de apă era undeva la nord de ruta mea. (Unde anume e greu de spus: marea se tot mută, se strânge, se face tot mai mică.) Așa că mi-am parcat calul și măgarul de povară într-un oraș de frontieră uzbec numit Kungriot și am oprit un taxi. Am mers în căutarea apelor fantomatice.
Povestea distrugerii Mării Aral este de-acum larg cunoscută. E de obicei pomenită drept una dintre cele mai grave calamități ecologice din istorie.
Începând din anii ’60, Uniunea Sovietică a lansat un mare proiect de irigații pentru a umple deșertul Asiei Centrale de „aur alb” — bumbac. Inginerilor și funcționarilor care au gestionat de la distanță acest efort le-au reușit lucrurile chiar prea bine. Au săpat mii de kilometri de canale, au secat fluviul Amudaria care alimentează Aralul și au făcut nisipurile să înverzească. Chiar și astăzi, Uzbekistanul independent rămâne al cincilea cultivator de bumbac de pe glob. Nota de plată ecologică: distrugerea celui de-al patrulea lac continental ca mărime din lume. Imaginile prin satelit ale NASA arată Aralul micșorat la numai 10 la sută din suprafață în ultimii 40 de ani. E o zonă calamitată tot mai extinsă de habitate marine moarte, colaps economic și rate ridicate ale îmbolnăvirilor umane asociate cu furtuni de praf încărcat de pesticide.
— Vă aflați la marginea vechii Mări Aral, mă informează Vladimir Zuev, un pilot rus la pensie, când ajung la Muinok, un fost târg pescăresc, acum eșuat în mijlocul unui deșert făcut de om. Dar noul țărm e foarte departe, la vreo cinci ore distanță, adaugă el.
https://media.nationalgeographic.org/ooew/thumbnail_cache/66/bc/66b... 1500w, https://media.nationalgeographic.org/ooew/thumbnail_cache/6e/28/6e2... 800w, https://media.nationalgeographic.org/ooew/thumbnail_cache/78/d8/78d... 600w, https://media.nationalgeographic.org/ooew/thumbnail_cache/84/a3/84a... 300w " alt="" width="1240" height="930" /> Ghidul Vladimir Zuev, de la Marea Aral, la el acasă. A recuperat bustul lui Lenin dintr-o școală veche. Foto: PAUL SALOPEKNoi sonde de petrol și gaze ieșeau din fostul fund al mării, prăfos, unde cândva valurile verzi sclipeau pe o suprafață de 67.000 de kilometri pătrați. Am mers cu frâna de motor prin nisipul uscat, pe lângă oase de pește care albeau în soare. (Unul din trei pești consumați de Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial se spune că venea din bogata Mare Aral.) Când în sfârșit am ajuns la ultimele rămășițe de apă — Aralul s-a evaporat în lacuri mai mici — a fost imposibil să înotăm. Avea o densitate prea mare de sare. Pluteam ce suprafața gelatinoasă a apei. Era și sterilă. Nu supraviețuiau în ea decât creveții de apă sărată.
— Azi mai sunt poate 40 de ruși la Muinok, a spus Zuev despre minoritatea tot mai mică din care face parte. Stau aici doar ca să fie îngropați în cimitirul familiei.
În noapte aceea am campat pe fostul fund al mării printre milioane de fantome de pești. Întunericul avea gust de sare. Bărbat bătucit, cufundat pe bună dreptate în melancolie, Zuev mi-a dat de dușcă alcoolul pe care îl foloseam drept combustibil pentru primus. Aproape că mi-a venit să mă alătur și eu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius