Sfânta Peninsulă Muntele Athos iese cu mai bine de 50 km în Marea Egee, ca un apendice care se luptă să se desprindă de corpul laic al Greciei nord-estice. De aproximativ un mileniu, aici locuiește o comunitate de călugări ortodocși care se ține departe de toate, în afară de Dumnezeu.
Ei trăiesc doar pentru a se uni cu Isus Hristos. Enclava lor – mare cu valuri, păduri de castan nepătrunse, silueta de 2.033 de metri a Muntelui Athos înzăpezit – este însăși esența izolării.
Text: Robert Draper
Foto: Travis Dove
Adăpostiți de una dintre cele 20 de mănăstiri, 12 schituri sau sute de chilii, călugării sunt separați chiar și unii de alții, rezervându-și majoritatea timpului pentru rugăciune și singurătate. Cu bărbile lor mari și veșmintele negre – simbolizând renunțarea la lume –, călugării par să alcătuiască o frescă bizantină, o frăție atemporală bazată pe ritual, simplitate extremă și rugăciune continuă, dar și pe imperfecțiune. Există conștiința faptului, așa cum spune un călugăr bătrân, că „până și pe Muntele Athos suntem niște oameni care pășesc zi de zi pe muchie de cuțit“.
Sunt numai bărbați. Conform obiceiului nestrămutat, femeile nu au avut voie să viziteze Muntele Athos încă de la început – o atitudine născută mai mult din slăbiciune decât din ură. După cum spune un călugăr, „dacă ar veni femei aici, două treimi dintre noi s-ar duce după ele și s-ar însura“.
Călugărul rupe legătura cu mama lui, dar câștigă o alta: Sfânta Fecioară Maria (care, după cum spune legenda, a fost abătută din drum în timp ce naviga spre Cipru, a debarcat pe Muntele Athos și i-a binecuvântat pe locuitorii săi păgâni, care apoi s-au convertit). El își creează o legătură strânsă cu starețul mănăstirii lui sau cu călugărul mai bătrân din chilie, care îi devine duhovnic și, cum spune unul dintre călugări, „mă ajută să-mi găsesc relația personală cu Hristos.“ Pensionarea sau moartea mentorului poate fi extrem de dificilă pentru călugării mai tineri. La fel, decizia unui tânăr de a se întoarce în lume poate fi și ea dureroasă. „Anul trecut a plecat unul – își amintește un călugăr bătrân. Nu mi-a cerut părerea – adaugă el, cu o voce care trăda o suferință părintească –, așa că mai bine că a plecat.“
Monahii (cuvânt derivat din radicalul grecesc monos, care înseamnă „singur“) au început să formeze refugii colective creștine, sau mănăstiri, în deșertul egiptean, în secolul al IV-lea. Practica s-a răspândit în Orientul Mijlociu și în Europa, iar în secolul al IX-lea existau deja pustnici pe Muntele Athos. De atunci, pe măsură ce civilizația s-a dezvoltat, motivele pentru distanțarea de societate prin viața monastică s-au înmulțit. De fapt, cele două războaie mondiale și comunismul au redus populația monahală la 1.145 în 1971, însă în ultimele decenii a apărut o renaștere. Un aflux constant de tineri – adesea cu diplome de facultate, mulți din fostul bloc sovietic – a sporit spectaculos populația de pe Muntele Athos la aproape 2.000 de călugări și novici, în timp ce aderarea Greciei la Uniunea Europeană în 1981 a făcut peninsula eligibilă pentru fondurile de conservare ale UE.
„Aici sunt 2.000 de povești – fiecare are propriul drum spiritual“ – spune părintele Maxim, al cărui drum a început în Long Island, ca adolescent devotat unor muzicieni inovatori precum Lou Reed sau Leonard Cohen, și care mai târziu a devenit profesor de teologie la Harvard, înainte de a-și da demisia pentru „a trăi viața mai aproape de Dumnezeu“. Multe astfel de călătorii încep cu greutăți. Un băiat din Atena pleacă pe furiș de acasă, iar când fratele lui vine pe Muntele Athos ca să-l ia acasă, băiatul avertizează: „O să fug din nou.“ Fiul unui băcan din Pittsburgh îi uluiește pe părinți cu decizia lui – despre care, doi ani mai târziu, recunoaște că ar putea fi temporară, spunând: „Adică, cine știe ce a plănuit Dumnezeu?“ Dacă aspiranții par nepregătiți, duhovnicul lor îi va îndemna să se întoarcă. Dacă nu, vor primi tonsura sub lumina lumânării: starețul îi taie o cruce mică din părul de pe scalp, îi dă numele unui sfânt și astfel se naște un călugăr.
Poveștile lor nu se încheie odată cu sosirea pe Muntele Athos. Peter, un hippie rebel din Australia, a devenit părintele Ieroteu, excepționalul bariton din corul de la Mănăstirea Iviron. Părintele Anastasie a învățat aici să picteze, iar acum expune la Helsinki sau Granada, în Spania. Părintele Epifan și-a luat sarcina de a reface vechile vii de la Mylopotamos, iar acum, pe lângă publicarea unei cărți trilingve de bucate călugărești, exportă vin de calitate în patru țări.
La bine și la rău, membrii frăției monahale nu pot fi până la urmă decât ceea ce sunt, oameni din carne și oase, pe sub veșminte. Unii sunt independenți din fire și preferă să trăiască de unii singuri, în câte o chilie izolată. Unii sunt mici la suflet – și într-adevăr, după cum spune un călugăr, „viața monastică poate fi total înghițită de meschinărie“. Totuși cei mai buni dintre ei nu doar radiază bunăvoință, ci o oferă celor care au nevoie de ea. Părintele Macarie, din chilia Marouda, de lângă Karyes, este un astfel de om, care le dă străinilor cu dragă inimă haina lui de schimb, camera lui liberă, toți banii din buzunar. „Cu credință adevărată, ai libertate – spune călugărul de 58 de ani, cu ochi verzi plini de viață. Ai iubire.“
Mănăstirile de pe Athos nu sunt deloc niște instituții rigide. La Vatopedi, pe malul mării, este plin de comori bizantine și ambiții – printre călugării săi se numără un dirijor cu normă întreagă – în timp ce Mănăstirea Konstamonitu, cu orientare indiscutabil agrară, adoptă un stil rustic, fără electricitate sau donații de la Uniunea Europeană. („Nu poți fi ascet cu toate lucrurile acestea facile“ – remarcă unul dintre bătrâni.) Călugării de pe Muntele Athos nu sunt străini de îndrăzneala umană, demonstrată de incredibila Mănăstire Simonos Petras, suspendată deasupra unei nesfârșite priveliști marine, de parcă ar sta agățată direct de cer. Unii călugări se dedică însă unei vieți ascetice în chiliile de pe stâncile din Karoulia. Alții optează pentru fanatism. Acesta e cazul rezidenților de la Esfigmenu, o mănăstire veche de o mie de ani, multă vreme hăituită de pirați, de incendii și de represalii otomane, dar acum victimă a propriului radicalism. Pentru că a abandonat politica patriarhilor ecumenici de dialog cu alte confesiuni creștine și a afișat sloganul „Ortodoxie sau moarte“, frăția Esfigmenu a fost proscrisă de conducerea Muntelui Athos, numită Sfânta Comunitate. În prezent, rezistă sfidătoare, în afara legii, din donații de la simpatizanți din lumea de afară. „Ne vom continua lupta – declară starețul renegat. Ne punem speranța în Hristos și Maica Precistă, și în nimeni altcineva.“
Când părăsești Muntele Athos, din orice motiv, în limbajul local se numește că „pleci în lume“. Desigur, peninsula rămâne o parte a lumii și circa 2.000 de lucrători laici dublează numărul călugărilor. Muntele Athos aparține Greciei din anul 1924. Administrația sa locală se află la Karyes, capitala și portul prăfuit unde se descarcă marfa din afară și noii pelerini ortodocși. (Vizitatorii trebuie să solicite un permis special; Sfânta Comunitate primește în jur de o sută de bărbați o dată, timp de până la patru zile.)
Ca punte de legătură între cele veșnice și cele trecătoare, Karyes e un loc plin de contradicții: un călugăr coboară greoi pe pavajul de piatră cu un baston noduros într-o mână și o sacoșă Nike în cealaltă; magazinele vând lumânări, mătănii și sticle de uzo. Poliția de aici se ocupă de cazurile ocazionale de ebrietate în public și furturi din magazine. În plus, Sfânta Comunitate – parlamentul cu cea mai lungă durată de funcționare continuă din lume – are sediul tot la Karyes. Membrii ei analizează probleme importante, cum sunt relațiile cu UE, și minore, cum ar fi închirierea unui magazin. Fiecare schimbare la Muntele Athos reprezintă un risc care trebuie atent evaluat.
Muntele Athos a supraviețuit adaptându-se atunci când a fost necesar, însă niciodată fără agitație. Sf. Atanasie, care a întemeiat Mănăstirea Marea Lavră în anul 963,
i-a revoltat pe pustnici introducând o arhitectură îndrăzneață într-un peisaj altminteri rustic. Drumurile și autobuzele, apoi electricitatea, apoi telefoanele mobile, toate au fost surse de neliniște. Ultima invazie este internetul. Câteva mănăstiri au făcut câteva incursiuni foarte nesigure în ciberspațiu – au comandat piese de schimb, au comunicat cu avocații, au obținut documentare științifică. „E un mare pericol să fii conectat la lumea de afară – avertizează un călugăr. Cei mai mulți dintre călugări nici măcar nu erau la curent cu atentatul de la 11 septembrie.“
Lumea de afară se tot apropie. Cei mai noi călugări de la Muntele Athos au studii superioare, laptopuri și nu cine știe ce experiență în creșterea găinilor. Catârii din anii trecuți au fost înlocuiți cu dubițe și camionete Range Rover. Există temerea că donațiile de la Uniunea Europeană vor continua numai cu anumite condiții – de exemplu, acceptarea vizitatorilor de gen feminin. Astfel, Muntele Athos nu poate evita preocupările muritorilor de rând.
Cu toate astea, frăția merge mai departe ca întotdeauna: puțin câte puțin, mereu aplecată către interior, preamărind cele nevăzute sau, după cum spune unul dintre cei mai notabili învățați ai săi, părintele Vasile, „digerând moartea înainte să ne digere ea pe noi“.
Articolul a apărut în ediția din decembrie 2009 a revistei National Geographic România.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius