Morala cerbilor - Sorin Lavric

[altmariusideea]

Cronica Ideilor:
Morala cerbilor de Sorin Lavric

Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, traducere, studiu introductiv, note, index de autori, index de concepte german-român, bibliografie de Rodica Croitoru, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Antet, 3013, 316 pag.  Cînd simţi că orgoliul ţi-o ia razna şi eşti la un pas să cazi în admiraţie de sine, o lectură din Kant te aduce repede cu picioarele pe pămînt, amintindu-ţi ce zdreanţă de autor eşti în comparaţie cu maniacul din Königsberg.  Un maniac al ordinii, se înţelege. E atîta ordine în schemele lui că o lecţie de umilinţă mai drastică pentru spiritele dezlînate cu greu se poate închipui. Din acest motiv, autorilor cu fumuri speculative nu le strică o cură periodică de texte kantiene. Se vor întoarce de la ele smeriţi, trăgînd după ei vina de a fi crezut pentru o clipă că pot fi riguroşi, cînd acum, după parcurgerea măcar a cîtorva zeci de pagini, să-şi dea seama cît de destrămate le sunt gîndurile. Mai mult, cînd deschizi o carte precum Metafizica moravurilor, al cărei conţinut are prea puţin de-a face cu spiritul grobian al prezentului, cînd deschizi aşadar o carte ale cărei distincţii nu pot fi aplicate vieţii pentru simplul fapt că viaţa e cu mult sub pragul de exigenţă impus de morala kantiană, nu-ţi rămîne decît să te mărgineşti la judecarea ei sub unghi estetic.  Ce defineşte o capodoperă e totala sa indecvare la realitate, şi cum Metafizica moravurilor e în flagrantă ruptură de concupiscenţa actuală, incompatibilitatea dintre ea şi lume o face redutabilă prin iluzia pe care o întreţine asupra omului. Dacă omul ar fi după tiparul înfăţişat de Kant, atunci nobleţea lui ar fi un adevăr infailibil. Dar cum omul nu e cum şi l-a dorit Kant, volumul rămîne la treapta doctrinei sublime, formă de visare ilicită la care se dedau marii creatori. În rest, a aplica normele lui Kant la adunătura de pigmei actuali înseamnă a-ţi asuma un eşec previzibil. Morala cerbilor n-o poţi aplica asupra etosului cîrtiţelor, şi cum azi cîrtiţele dau tonul egalităţii plebei, orice dezbatere etică e neavenită. Metafizica lui Kant priveşte moravurile cerbilor, fără nici o referire la aerul pătruns de declasare al cîrtiţelor, şi atunci singura soluţie este să recurgi la un tertip critic, subliniind că omul moral al lui Kant e absurd, fiind o corcitură de înger şi de robot, doar forma hibridă fiind în stare să asculte de normele rigide ale eticii kantiene.  Sub unghi logic, volumul impune prin coerenţă, dar pentru un cititor cu fler, care caută viziunea în spatele dihotomiilor logice, cartea are trei calităţi ce pot fi lesne trecute cu vederea, cauza neglijării stînd în riscul ca atenţia să fie atrasă de alura meticuloasă cu care neamţul îşi ridică edificiul de noţiuni. E atîta încrîncenare în grija cu care filosoful vrea ca noţiunile să nu i se contrazică, încît monotonia unui jargon care înaintează treaptă cu treaptă, aidoma unei scări, are neajunsul de a acoperi virtuţile minţii din strălucirea căreia au apărut. Kant e pedant şi strict, iar acribia de a lega noţiuni dă naştere unui text sec, din care surprizele lipsesc spre exasperarea unui cititor care nu vede atracţii estetice într-un limbaj care curge tern, exact ca un ceas şi precis ca o hartă întocmită după reguli militare. Kant e metronomic în cadenţa cu care îşi despică distincţiile, rezultatul fiind cristalul rece al unui lexic dezgolit de emoţii, asupra căruia cititorul se apleacă cu acea strîngere de inimă pe care o resimţi înaintea unui supliciu iminent. Cine deschide Kant trebuie să se aştepte la o solicitare bătînd în chin mintal.  Mai întîi ai nevoie de o jumătate de oră de adaptare la densitatea nuanţelor, apoi îţi trebuie altă jumătate ca să-ţi obişnuieşti mintea cu ţesătura de gînduri înlănţuite. Fiecare frază cere efort, şi aproape la fiecare cinci pagini simţi nevoia să te întorci spre a reface drumul parcurs pînă atunci. Scuza că ai sub ochi un limbaj tehnic e doar un pretext de a capitula în faţa unor nuanţe care te strîng ca un corset. Dar, dacă te obişnuieşti cu apăsarea carcasei lexicale, vei constata prezenţa celor trei calităţi pomenite anterior.  Prima calitate e că I. Kant nu are retorică, nici urmă de facondă netulburîndu-i curgerea verbală. Kant nu intră niciodată în pielea unui histrion vînturînd vorbe, stilul fiind inexistent, asemenea unei curgeri netede de expresii aride. Nimic mai străin de Kant decît emfaza peroraţiilor făcute de dragul lor însele. Chiar şi atunci cînd se lasă în voia unei replici date unui contemporan, o face cu conştiinţa că se abate de la asprimea schemelor, răspunsul fiind dat cu crispare, fără aplomb. Elocvenţa menită a cîştiga simpatie e de negăsit la Kant, filosoful avînd seriozitatea meşteşugarului care, punînd şuruburi în piuliţe, nu mai găseşte de cuviinţă să intre în jocuri polemice. De aceea Kant nu e dansator pe pagină, nu e cabotin, nu-l preocupă piruetele, figurile de stil şi în genere expresiile înzestrate cu un minim efect asupra cititorului. Chiar şi expresiile celebre pe care posteritatea le-a reţinut ca fiind încărcate cu miez estetic, sunt la origine formule tehnice, cărora exegeţii, fără intenţia autorului, le-au descoperit virtuţi estetice.  A doua calitate stă în lipsa vicleniei argumentative. Kant nu face sofisme din dorinţa de a ajunge la deznodămîntul dorit de la început. Cînd face o distincţie are tactul de a-i respecta litera pînă la sfîrşit. E un gînditor onest, de bun-simţ, adică nespectaculos. De exemplu, dihotomia dintre „a acţiona din datorie“ şi „a acţiona conform legii“ e o separare fundamentală, de la care Kant nu se abate defel. Pe baza ei poate afirma că acordul faptei cu legea nu spune nimic despre natura ei morală, şi că apropierea dreptului de etică e o juxtapunere ilicită cu urmări nefaste. Dreptul înseamnă puterea de constrîngere prin legi exterioare, iar domeniul legilor nu are valenţe etice. Poţi fi criminal cu legea de partea ta, la fel cum oamenii nevinovaţi sub unghiul datoriei împlinite pot fi incriminaţi sub dictatul legilor. Între moravuri şi legi va exista mereu o tensiune de pe urma căreia nu se poate prevedea ce tabără are de cîştigat. În fine, scopul unui om nu poate fi propria fericire, fiindcă fericirea nu trece prin datorie, şi atunci scopul fiecăruia e perfecţiunea, cu ipoteza subînţeleasă că omul e perfectibil, la fel cum specia e susceptibilă de eugenie. Omul care acţionează din datorie poate fi virtuos sau merituos, virtutea nefiind decît tăria cu care urmăreşti împlinirea datoriei. Toate aceste explicaţii, aride în desfăşurarea lor, sînt o palidă mostră din cavalcada de concepte kantiene. A treia calitate e că I. Kant nu are poliţe ideologice de plătit cuiva. Maniacul din Königsberg e atins de curată inocenţă ideologică. Nu are duşmani, iar sufletul e scutit de toxinele urii..  Şi totuşi, în textele lui Kant găsim o lacună pe care eşti înclinat s-o pui în seama umorilor lui seci. Gîndirea lui Kant nu-ţi inspiră entuziasm. Cu Metafizica moravurilor nu guşti exuberanţa idealului şi nici nu te îmbeţi de vraja vreunei credinţe. Kant e terestru, întrucît e onest. Chiar şi atunci cînd imaginaţia îi este la un pas să-şi ia zborul, se redresează întorcîndu-se la morga serenă, de maşină gînditoare ticăind perpetuu. De exemplu, obiceiul ca în tribunale sinceritatea martorilor să fie obţinută prin jurămîntul făcut pe Biblie îl consideră reminiscenţa unei crase superstiţii. Martorilor li se cultivă credinţa într-o forţă punitivă aflată dincolo, a cărei privire supraveghează desfăşurarea procesului, o posibilă minciună din partea martorului fiind pedepsită fie în plan divin, fie în planul conştiinţei. Dar în ambele cazuri, sinceritatea depoziţiei provine dintr-o contrafacere de tip superstiţios. „Nu se poate da alt temei, spre a-i obliga pe oameni din punct de vedere juridic, să creadă şi să admită existenţa lui Dumnezeu, decît atunci cînd, prestîndu-se un jurămînt, şi de teamă faţă de o putere supremă atotvăzătoare, a cărei răzbunare ar trebui să se exercite solemn în cazul în care mărturiile lor ar fi false, ei să poată fi constrînşi să fie veridici în afirmaţii şi sinceri în promisiuni. Nu se ia în consideraţie aici moralitatea acestor două exemple, ci numai o superstiţie oarbă a oamenilor, căci în probleme juridice nu se promite nici o garanţie doar pentru depoziţia solemnă făcută în faţa instanţei.“ (p. 127) Condiţia solemnităţii e superstiţia de a crede în ceva deasupra capului tău, idee inadmisibilă pentru Kant.  O carte din alt univers pentru fiinţe trăind în alt univers, dar nu în cel omenesc. Oricum, Kant are o părere prea bună despre om. Dacă ar fi putut anticipa societatea actuală, ar fi renunţat definitiv să mai scrie vreo metafizică a moravurilor.