Timp de peste o mie de ani, atât teologia, cât şi ştiinţa au fost dominate de viziunea ptolemeică despre lume. Primul mare astronom antic a cărui operă a fost recunoscută de Renaştere a fost Claudius Ptolemeu (90-168 d.Hr.). Studierea operei sale astronomice, care abia în secolul al XV-lea a fost tradusă în latină, a însemnat apelul la o ştiinţă autonomă, pentru a găsi soluţia problemelor specifice ale astronomiei.
Apelul astronomilor Renaşterii la teoriile Antichităţii avea semnificaţia unui efort de emancipare faţă de filosofia scolastică şi de regăsire a conştiinţei de sine a astronomiei. Într-adevăr, prima etapă necesară nu era depăşirea geocentrismului, ci emanciparea de cosmologia aristotelico-scolastică şi aşezarea ei pe coordonate proprii. Or, acest prim pas de emancipare a fost făcut prin contactul direct cu astronomia matematică a lui Ptolemeu.
Cercetând istoria şi filosofia antică, aflăm că Ptolemeu este ultimul şi cel mai vestit dintre marii astronomi ai Antichităţii. Din viaţa lui ştim că şi-a elaborat lucrările la Alexandria, în Egipt, între anii 127 şi 151 d.Hr. De formaţie filosofică peripateticiană, el a apărat fizica aristotelică. Este autorul celebrei lucrări Ghid geografic şi a două tratate: Optică şi Acustică. În afară de acestea, de la el ne-au rămas şi patru lucrări de astronomie. Cea mai importantă operă a sa este Mathematike Syntaxis, cunoscută în general sub titlul Almagest, dat de savanţii arabi, şi este o expunere completă a sistemului geocentric.
Almagest este o lucrare de astronomie compusă din 13 cărţi, în care autorul şi-a expus trigonometria plană şi sferică, a încercat să explice fenomenele care rezultau din sfericitatea pământului şi a interpretat prin intermediul epiciclurilor şi al arcurilor excentrice mişcările Soarelui şi ale Lunii. În această lucrare a enunţat şi ipoteza planetelor, care este de fapt un rezumat corectat al teoriei sale. După Ptolemeu, fazele stelelor fixe reprezintă un calendar al răsăritului şi apusului aştrilor, stabilit pentru 5 latitudini diferite.
A patra lucrare este Catalogul stelelor, mai bogat decât cel al lui Hiparh şi alcătuit după calcule originale ale coordonatelor. Lucrarea se termină cu un tabel astronomic care permite determinarea eclipselor după ore şi anotimpuri.
Almagest este o sinteză a cunoştinţelor astronomice ale Antichităţii şi a fost utilizată multă vreme atât de europeni, cât şi de arabi. Ptolemeu respinge sistemul heliocentric al lui Aristarh şi face din Pământ centrul mişcărilor Soarelui şi stelelor. Conform gândirii ptolemeice, fiecare planetă se mişcă pe o circumferinţă al cărei centru se află pe o altă circumferinţă, aceasta având în centrul ei nu Pământul, ci un punct mobil care se mişcă circular în jurul Pământului. Iniţial a emis ipoteza rotaţiei terestre, care putea explica multe fenomene, apoi a respins-o din raţiuni dogmatice. Cu toate că Ptolemeu a fost adesea acuzat că a luat întregul material al cărţilor sale de la predecesorii săi, fără să mărturisească acest lucru, cercetări amănunţite au pus în lumină aportul său personal, care este considerabil. Principalul său merit este de a fi desăvârşit teoria detaliată a planetelor şi expunerea completă pe care a făcut-o cu referire la sistemul geocentric.
Dacă ar fi să rezumăm, având ca principal obiect de studiu opera sa fundamentală Sintaxa matematică (o expunere completă a astronomiei elenistice din perspectiva sistemului geocentric), putem spune că în această lucrare face o descriere a poziţiei Pământului şi a sferei cereşti, formulează teoria Soarelui, a Lunii şi a planetelor mici, enumeră stelele, vorbeşte despre structura universului şi despre mişcările corpurilor cereşti. Documentaţia imensă, observaţiile directe, demonstraţiile care au rigoarea raţionamentului matematic fac din această operă a lui Ptolemeu moştenirea cea mai importantă pe care ne-a lăsat-o astronomia Antichităţii şi în acelaşi timp opera de bază a astronomiei europene până în secolul al XVIII-lea.
Această viziune ptolemeică despre lume a constituit baza ştiinţifică pe care au avut-o la îndemână Sfinţii Părinţi din primul mileniu creştin care s-au ocupat cu teologia creaţiei, ei acceptând filosofia ca instrument şi metodă de lucru. Un rol important în păstrarea cunoştinţelor Antichităţii l-a avut Universitatea din Constantinopol, care în veacul al IX-lea a fost înzestrată de cezarul Bardas şi onorată prin activitatea didactică a Patriarhului Fotie, devenind astfel centrul primei Renaşteri. Savanţi ca Fotie, Arethas şi Mihail Psellos au promovat curiozitatea enciclopedică şi au încurajat copierea vechilor manuscrise. În general, interesul lor faţă de filosofia antică a rămas mai mult academic şi a coexistat cu uşurinţă cu tot atât de academica teologie ce a predominat în cercurile oficiale ale Bisericii.
În ceea ce priveşte perspectiva ortodoxă asupra cosmologiei, putem afirma că teologia noastră a susţinut în mod consecvent, de la începuturile creştinismului şi până astăzi, că lumea este creaţia lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să ne referim la relaţia dintre teologia răsăriteană şi ştiinţă, atunci ar trebui să spunem că teologia a jucat un rol profetic faţă de ştiinţă, scoţând în evidenţă acele aspecte ale creaţiei care aveau să fie descoperite mult mai târziu de ştiinţă. În acelaşi timp, teologia răsăriteană a afirmat în mod consecvent prezenţa Duhului lui Dumnezeu în creaţie pentru a sublinia că lumea nu poate exista în mod autonom în afara lui Dumnezeu. Totodată, teologia răsăriteană a susţinut cu tărie că nimic în creaţie nu este rezultatul hazardului şi necesităţii, ci rezultatul lucrării şi intervenţiei lui Dumnezeu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius